Ziarul "Obiectiv - Vocea Brăilei" a inițiat o nouă rubrică "Să iubim natura" cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.
Am hotărât să vă scriu și despre aceste păsări deosebite ce pot fi cu greu observate, deoarece se feresc foarte mult de om, au și un colorit al penajului ce le ajută să se camufleze, mai ușor fiind să le auzi, de cele mai multe ori noaptea.
Bufnițele, numite toate generic păsăril de noapte, ne sunt utile, cele mai multe având “în meniu” rozătoare, de aceea pot fi întâlnite hrănindu-se de cele mai multe ori pe lângă localități sau chiar în localități. Cele mai populare păsări de noapte sunt cucuveaua și ciuful de pădure, asta pentru județul nostru. Am mai observat de două ori și buha mare în experiența mea de peste 20 de ani.
Familia/Genul
Bufnițele aparțin ordinului Strigiformes, cele aproximativ 250 de specii de păsări răpitoare fiind împărțite în două familii: Strigidae, cea mai numeroasă, care cuprinde așa numitele bufnițe adevărate și Tytonidae, o familie care numără doar 20 de specii.
Sunt păsări de pradă care, în marea lor majoritate, sunt active noaptea. Acest obicei aduce cu sine o serie de adaptări. Au auzul extrem de fin și vederea foarte bună, în special cea la distanță și în condiții de luminozitate redusă. Grație penajului dens și moale, sunt capabile să zboare silențios, luând prada prin surprindere. Diferențele dintre sexe nu sunt semnificative, de regulă femela e puțin mai mare decât masculul.
Capul mare și rotund e foarte mobil, ajutat de câteva vertebre suplimentare la nivelul gâtului. Ochii mari sunt în același plan, de regulă înconjurați de penele dispuse în discuri faciale caracteristice. Acestea ajută păsările să direcționeze sunetele către urechi. Ciocul este scurt și curbat în jos. Unele specii au smocuri de pene, ca niște urechi, care sunt ridicate când păsările sunt în alertă.
Penajul predominant este criptic, de camuflaj, iar ghearele sunt puternice și ascuțite. Dacă adăugăm sunetele caracteristice, emise îndeosebi noaptea, am întregit portretul acestor remarcabile păsări.
În Europa avem 13 specii, începând cu ciuvica de nici 20 de centimetri, și terminând cu impresionanta buhă, cu ai săi 70 de centimetri. Dintre speciile europene, la noi apar 10 specii, cuibăritoare toate: buhă, huhurez mare, huhurez mic, ciuf de pădure, ciuf de câmp, cucuvea, ciuș, minuniță, ciuvică, strigă.
Unde le vezi
Păsări versatile, bufnițele sunt prezente pe toate continentele, lipsind doar din zona calotelor polare.
În România, grupul este răspândit pe întreg teritoriul țării, însă cu anumite particularități, în funcție de specie. Minunița și ciuvica sunt asociate cu pădurile de rășinoase, astfel că le întâlnim în zonele montane. Huhurezii sunt specii forestiere, cel mic coborând și în zonele de câmpie. Cucuveaua și ciușul sunt asociate cu localitățile. Ciuful de câmp este prezent în special în zonele joase din vest și sud-est. Ciuful de pădure este cel mai răspândit, apărând pe aproape întreg teritoriul țării, cu excepția zonelor montane înalte. Striga, de asemenea asociată cu zonele antropice, este iubitoare de ierni blânde și zone mai calde, fiind prezentă în special în afara arcului Carpatic. Buha este cea mai rară dintre toate și este prezentă în zone cu stâncărie, izolat, pe întreg teritoriul, cu excepția zonelor montane.
Hrană
Bufnițele sunt carnivore, excelente păsări de pradă, ajutate din plin de adaptările enumerate mai sus. Elementul de surpriză conferit de camuflare și zborul silențios le ajută să-și prindă prada preferată: mamifere mici, insecte și alte păsări. Câteva specii s-au specializat în consumul de pește. O caracteristică interesantă a acestor păsări este modalitatea în care sunt eliminate resturile nedigerate: ele regurgitează oasele, solzii sau blana animalelor consumate, sub forma unor pachețele lunguiețe numite ingluvii. Ele ne ajută la identificarea speciilor care constituie meniul acestor răpitoare.
Cuibărit
Bufnițele cuibăresc în cavități naturale, fie ele scorburi sau fisuri în stânci. Speciile mai antropofile înlocuiesc fisurile în stânci cu cavitățile pereților clădirilor din localități. Mai pot ocupa cuiburi părăsite de ciori și de ciocănitori, sau, în cazul speciilor de tundră, pot cuibări direct pe pământ.
Masculul încearcă să convingă femela că este un partener demn de luat în seamă prin expunerea penelor, oferirea de hrană și prin dans nupțial. Perechea formată alege teritoriul și locul de cuibărire, pe care le vor apăra. Femela depune mai multe ouă decât răpitoarele de zi, numărul acestora depinzând de abundența prăzii din zonă. Masculii aduc hrana la cuib femelelor care clocesc și puilor, după ce ies din ouă.
Migrație
Cu excepția ciușului, care este insectivor și deci nevoit să migreze, toate speciile cuibăritoare la noi sunt sedentare. Ciușul petrece sezonul rece la sud de Sahara.
Specii reprezentative:
Ciuvică (Glaucidium passerinum)
Ciuf de pădure (Asio otus)
Huhurez mare (Strix uralensis)
Strigă (Tyto alba)
Considerente privind conservarea
În trecut, bufnițele au fost victime ale persecuției și exterminării din cauza superstițiilor noastre. În zilele noastre amenințările sunt diferite.
O problemă serioasă în cazul speciilor forestiere este exploatarea pădurilor mature și extragerea arborilor bătrâni și scorburoși care oferă loc de cuibărit.
Pentru speciile asociate cu localitățile sau fermele, renovarea și modernizarea clădirilor sunt problematice. Lucrările includ închiderea accesului în poduri, mansarde, repararea/închiderea cavităților din pereți, ziduri sau turnuri, locații unde cucuveaua și striga își amplasează cuibul.
Comerțul ilegal cu bufnițe ca animale de companie sau pentru medicina tradițională reprezintă încă o problemă, mai ales pe continentul asiatic.
Mitologie
Istoria noastră comună cu bufnițele este imortalizată încă de acum aproape 30.000 de ani, în desenele din Peștera Chauvet sau din Peștera Lascaux, ambele din Franța. Dar păsările sunt prezente în toate marile culturi ale lumii. Și cam în toate beneficiază de o apreciere nu tocmai pozitivă, sau în cel mai bun caz dualistă. Faptul că oamenii le-au văzut și auzit „uhuitul” celebru noaptea, a dus la asocierea lor cu moartea. Deși motivele erau greșite: în trecut, oamenii vedeau aceste păsări în serile și nopțile când vegheau bolnavii sau privegheau morții, însă ele erau prezente acolo atrase de insectele care erau, la rândul lor, atrase de lumânări. Nicidecum pentru a vesti plecarea dintre noi a celor muribunzi.
Pe de altă parte, am considerat bufnițele creaturi înțelepte. Grecii antici, mai ales, au ales o cucuvea ca însoțitoare a Atenei, zeița înțelepciunii. Probabil capul rotund și ochii mari ne-au făcut să le credităm cu o inteligență pe care, dacă e să fim corecți, o merită mai mult corvidele.
Le-am atribuit puteri deosebite, medicina tradițională fiind plină de remedii în a căror rețetă intră diferite părți din corpul acestor păsări. Din păcate, aceste puteri sunt imaginare, dar credința noastră în ele a dus la omorârea unui număr mare de animale, nu doar bufnițe sau alte păsări, obiceiuri care încă se mai păstrează în unele colțuri ale lumii.
Dar bufnițele chiar au o putere extraordinară, aceea de a ne face să ne minunăm de frumusețea și ingeniozitatea naturii. Și pentru asta, merită admirația noastră!
Sursa de informare:
