Un elefant din gips, un peste din plastic auriu, o floare presata, o sticla in forma de inima din care mai razbat si azi urme vagi de miros de lacramioare, o iconita din tabla, innegrita de vreme, un sirag de margele din boabe de fasole lacuite, imagini ingalbenite, cu o fetita cu pampoane imense, o fetisoara vesela incadrata de manunchiuri de ghiocei sau zambile. Multe desene si snururi impletite. Lucruri inutile, ieftine. Nimicuri. Si totusi, pentru mine ele reprezinta o imensa avere, fiecare din ele avind o valoare inestimabila. Sint lucruri pe care acum mai bine de 30 de ani le ofeream mamei de 8 Martie. Nu mai pot face legatura intre cadou si anul in care i l-am oferit, a trecut prea mult timp, dar imi amintesc cu sfintenie povestea fiecaruia. Imi amintesc de pestisorul auriu care indeplinea o singura dorinta. Ei, bine, atunci, dorinta mamei mele a fost sa aiba macar pentru o zi un copil cuminte. Iar magia a functionat. In acel an, de 8 Martie, nu am spart nici o fereastra, nu m-am certat cu nici un coleg, nu mi-am mai rupt treningul la joaca; am fost un copil exemplu. Si floarea aceea galbena, despre care atunci nici macar nu stiam ca se numeste frezie. Imi aduc perfect aminte cum am stat ore intregi la o coada imensa sa o cumpar. Era o zi ploioasa si rece, iar eu eram infierbintata toata de teama ca pina ajung in fata minunile acelea or sa dispara. Ii uram pe toti cei care cumparau mai mult de un fir. Atunci, pentru prima data in viata, mama mea a vazut o frezie si a fost cea mai frumoasa floare pe care a primit-o vreodata. Imi aduc aminte si de iconita. O cumparasem inca din vara, cind fusesem la statiune la Sovata, tatal meu a tinut-o ascunsa in fisetul de la servicu mai mult de o jumatate de an. Nu ma intrebati de cite ori am fost tentata sa divulg secretul si sa ii ofer cadoul mai devreme; cit m-am sfatuit cu fratii mei daca sa i-l dam de Mos Gerila. Argumentul lor a fost insa puternic: "Cum sa aduca Mos Gerila o icoana?!". Daca ar fi fost Mos Craciun... Si acum ma coplesesc emotiile cind ma revad in saptamina dinaintea sarbatorii complotind cu tatal meu vizavi de cadoul care ar fi fericit-o cel mai mult, numarind seara de seara fiecare banut economisit si drumurile lungi prin magazine in cautarea darului minune. Si imi mai amintesc emotia de pe chipul ei cind ii inminam punguta viu colorata.
Acum sint si eu mama, iar fericirea pe care o traiesc de fiecare 8 Martie cind doua minute boante si grasute imi intind tremurind minunea incorsetata in zeci de pamblicute nu poate fi descrisa. Vad fericirea din ochii fiului meu si bucuria sincera a celui din spatele lui, sotul meu. Traiesc din plin emotia acelei clipe, dar si amintirea draga a celor plecati dintre noi, Mama si Tata.
Acum citeva zile am citit un articol in care cineva, extrem de acid, ne cerea socoteala ca, la 17 ani de la Revolutie, inca ne incapatinam "sa perpetuam o sarbatoare straina si mincinoasa, mostenita din recuzita propagandistica a celui mai criminal si mai anti-crestin regim din istorie, o sarbatoare ideologica a femeii, vazute ca instrument al luptei de clasa". Cu alte cuvinte, ne tragea la raspundere ca pastram o sarbatoare comunista, necrestina, asa cum e 8 Martie. Si nu e singurul. In fiecare an se gaseste cineva sa arunce piatra. Argumentele lor dor. Ce e comunist si necrestin in tot ceea ce v-am povestit? Ca erau pe atunci obligatorii si acele poezii dedicate "mamei iubitoare, Elena Ceausescu"? De acord. Va mai amintiti, insa, acum, macar un vers din ele? Eu, nu. Dar imi amintesc perfect cu cita dragoste si mindrie rosteam pe scena cele citeva rinduri inchinate mamei mele: "E ziua ta, maicuta/ Te-asteapta flori pe masa/ Si-un dar micut te asteapta/ Cind ai sa vii acasa. (...)".
Ei bine, pentru toate aceste amintiri, pentru toate aceste sentimente, pentru toata aceasta dragoste de acum si de peste ani, eu nu vreau sa renunt la 8 Martie. Si daca numai unul dintr-o mie de romani traiesc sau retraiesc in aceasta zi asemenea sentimente, si tot merita sa pastram aceasta sarbatoare! Indiferent de conotatiile, semnificatiile si implicatiile, mai vechi sau mai noi ale acestei zile. Pentru cei care au fost, pentru cei care sint sau care vor sa vina, avem nevoie de un 8 Martie.
Acum sint si eu mama, iar fericirea pe care o traiesc de fiecare 8 Martie cind doua minute boante si grasute imi intind tremurind minunea incorsetata in zeci de pamblicute nu poate fi descrisa. Vad fericirea din ochii fiului meu si bucuria sincera a celui din spatele lui, sotul meu. Traiesc din plin emotia acelei clipe, dar si amintirea draga a celor plecati dintre noi, Mama si Tata.
Acum citeva zile am citit un articol in care cineva, extrem de acid, ne cerea socoteala ca, la 17 ani de la Revolutie, inca ne incapatinam "sa perpetuam o sarbatoare straina si mincinoasa, mostenita din recuzita propagandistica a celui mai criminal si mai anti-crestin regim din istorie, o sarbatoare ideologica a femeii, vazute ca instrument al luptei de clasa". Cu alte cuvinte, ne tragea la raspundere ca pastram o sarbatoare comunista, necrestina, asa cum e 8 Martie. Si nu e singurul. In fiecare an se gaseste cineva sa arunce piatra. Argumentele lor dor. Ce e comunist si necrestin in tot ceea ce v-am povestit? Ca erau pe atunci obligatorii si acele poezii dedicate "mamei iubitoare, Elena Ceausescu"? De acord. Va mai amintiti, insa, acum, macar un vers din ele? Eu, nu. Dar imi amintesc perfect cu cita dragoste si mindrie rosteam pe scena cele citeva rinduri inchinate mamei mele: "E ziua ta, maicuta/ Te-asteapta flori pe masa/ Si-un dar micut te asteapta/ Cind ai sa vii acasa. (...)".
Ei bine, pentru toate aceste amintiri, pentru toate aceste sentimente, pentru toata aceasta dragoste de acum si de peste ani, eu nu vreau sa renunt la 8 Martie. Si daca numai unul dintr-o mie de romani traiesc sau retraiesc in aceasta zi asemenea sentimente, si tot merita sa pastram aceasta sarbatoare! Indiferent de conotatiile, semnificatiile si implicatiile, mai vechi sau mai noi ale acestei zile. Pentru cei care au fost, pentru cei care sint sau care vor sa vina, avem nevoie de un 8 Martie.
