Procesul electoral american - unic în lume - este fascinant prin particularitățile lui, care au dat naștere, de-a lungul vremii, unor situații inedite. Iată câteva date, cifre și curiozități:
Hillary Clinton e prima femeie care ajunge în finala pentru Casă Albă din partea unui mare partid, dar nu e nicidecum prima femeie care candidează la preşedinţia Statelor Unite.
Premiera avea să o marcheze în urmă cu aproape 150 de ani Victoria Woodhull. În 1872. Unii spun că nu era o candidatură validă pentru că tânăra Victoria nu avea încă 35 de ani, vârstă minimă legală, dar nici nu s-a mai ajuns la această dezbatere. Voturile pentru celebra şi controversata sufragetă nici măcar nu au fost contorizate. Erau prea puţine. Dar Victoria este cea care a spart gheaţa mult înainte că femeile în America să aibă măcar dreptul de să voteze.
Americanii ar putea alege o femeie preşedinte şi nu e prima dată când au această opţiune pe buletinul de vot. În 1884, au avut chiar posibilitatea să aleagă o echipa 100% feminină pentru Casă Albă, cu o femeie candidat la Preşedinţie şi o altă pentru funcţia de vicepreşedinte (Belva Ann Lockwood, respectiv Marietta Stow, nominalizate din partea Partidului pentru Drepturi Egale). Erau însă outsidere, neimplicate în adevărata finală. Aveau să mai treacă exact 100 de ani până când democraţii să pună o femeie pe buletinul de vot, ca vicepreşedinte (este vorba de Geraldine Anne Ferraro, coechipiera lui Walter Mondale, învins însă în alegerile prezidențiale din 1984 de republicanul Ronald Reagan). Şi a mai trecut încă un sfert de secol până când republicanii aveau să facă şi ei acelaşi lucru. (Sarah Palin, coechipiera lui John McCain în alegerile din 2008 câștigate de Barack Obama).
De câteva ori, în istoria alegerilor americane, rezultatul a fost la mustaţă. Şi în cel puţin un caz Camera Reprezentanţilor a decis prin vot cine să fie preşedinte. În 1876. Din cauza disputelor din câteva state şi a acuzaţiei că unul dintre electorii din Oregon nu era eligibil, niciunul dintre candidaţi nu a reuşit să obţină din prima cele 185 de voturi ale electorilor de care era nevoie pentru a câştiga. Congresul a decis formarea unei comisii electorale. La capătul unor lungi negocieri, candidatul republican a fost ales. Trecuseră patru luni de la votul popular. În martie 1877, Rutherford Hayes era învestit în funcţie şi promitea că nu va sta la Casă Albă decât un mandat. Şi s-a ţinut de cuvânt.
În anul 2000, Al Gore îşi recunoştea înfrângerea în faţa lui George Bush junior. Avea să afle, însă, chiar atunci, în noaptea alegerilor, că în statul decisiv Florida îi despărţeau doar câteva sute de voturi. La 3 dimineaţa, Al Gore l-a sunat pe Bush să-i spună că nu renunţă şi va duce lupta până la capăt. A fost unul dintre cele mai disputate scrutine. Democraţii au cerut să fie renumărate voturile din statul Florida. După o încordată şi rapidă dispută în justiţie, o sentinţă favorabilă şi una nu, Curtea Supremă le-a respins cererea şi George Bush junior a fost confirmat în funcţie. Al Gore avea o jumătate de milion de voturi în plus, dar cinci electori în minus. De 112 ani nu se mai întâmplase aşa ceva.
Donald Trump e un traseist politic chiar şi după standardele româneşti. Câţi ştiu că republicanul care candidează acum la Preşedinţie a fost aproape un deceniu democrat? Iar când era democrat a susţinut un candidat la Preşedinţie republican? E greu de refăcut firul afilierilor politice ale magnatului, dar ştim că la sfârșitul anilor 80 era republican sadea. În 1999, însă, Donald Trump trece la Partidul Reformator şi chiar încearcă o candidatura la Preşedinţie, pentru că doi ani mai târziu să facă saltul în tabăra democraţilor. În 2008 era democrat când hotărăşte să susţină la Preşedinţie un republican. Un an mai târziu, trece oficial înapoi la republicani pentru ca în 2011 să plece şi să se declare independent. Pentru doar 5 luni. În 2012 se întoarce în Partidul Republican promiţând că acolo va rămâne.
Hillary Clinton a aşteptat opt ani nominalizarea pentru Casă Albă. Prima încercare o făcea în 2008, când democraţii îl preferau însă drept candidat pe Barack Obama. Acum ea are susţinerea fostului adversar, aflat la al doilea mandat.
Dar primul preşedinte american în funcţie care a îndemnat şi sprijinit o femeie să candideze la funcţia supremă a fost Dwight Eisenhower. În 1960, aşadar acum mai bine de 50 de ani, el o susţinea pe Oveta Hobby. Care însă nu a candidat.
În 1948, competiţia pentru Biroul Oval era aşa de strânsă, încât era greu să prezici cine va câştiga. Ziarul Chicago Daily Tribune a pariat greşit şi a tipărit chiar o ediţie cu titlu enorm pe prima pagină... „Dewey îl învinge pe Truman”. Ales preşedinte, Harry Truman se fotografia cu ziarul în mână - un instantaneu memorabil.
În 1987, Donald Trump plătea aproape 100 de mii de dolari că să-şi publice ideile politice în trei ziare de mare tiraj. Pentru unii, era semnalul că va candida. Nu atunci. Care erau, în mare, ideile? Că America se lasă dominată de alte ţări, că plăteşte din buzunarul ei pentru securitatea altora, că politicienii americani au ajuns de râsul lumii. În mare, acelaşi discurs ca astăzi despre eşecul american... numai că se întâmpla în urmă cu 30 de ani. Atunci preşedinte nu era democratul Barack Obama, ci Ronald Reagan, republican.
Americanii au acum o femeie candidat cu şanse pentru Casă Albă, dar le-a luat o sută de ani şi mai bine să le dea femeilor dreptul să voteze. Primele revendicări pe această tema apăreau la mijlocul secolului al XIX-lea. Abia în 1920 avea să între în vigoare un amendament la Constituţie care le permitea femeilor să voteze. Celor albe. Căci mai aveau să treacă încă aproape 50 de ani până când aveau să fie eliminate toate piedicile şi toţi americanii, inclusiv cei de culoare, obţineau cu adevărat acest drept, la nivel naţional. În unele state, lucrurile s-au mişcat mai repede, dar totuşi asta nu se întâmplă demult.
La alegerile de anul acesta, în spatele celor doi candidaţi intens mediatizaţi şi cu şanse de a fi aleşi sunt cel puţin alţi patru americani care şi-au scris numele pe buletinele de vot. Iar dintre ei, candidata verzilor, Jill Stein, iese în evidenţă.
Într-o confruntare directă, probabil că ar face ca Donald Trump să pară searbăd. Medic de profesie, devenit activist pentru mediu, Jill Stein face gesturi provocatoare care de multe ori au trimis-o după gratii chiar în campania electorală. În toamna lui 2012, a fost arestată de două ori. O dată pentru că a dat buzna la dezbaterea principalilor doi candidaţi, reclamând că partidele mici sunt discriminate şi nebăgate în seama... Două săptămâni mai târziu pentru că a încercat să le dea de mâncare unor activişti care protestau căţăraţi în copaci faţă de construirea unei conducte. Anul acesta, în septembrie, un nou mandat de arestare a fost emis pe numele ei. Mâzgălise cu vopsea un buldozer la o demonstraţie împotriva unei conducte care trecea pe teritoriul locuit de amerindieni. Ulterior, ea declara: ar fi fost total aiurea să nu fac şi eu ceva, oricât de neînsemnat, ca să îmi arăt susţinerea.
Donald Trump era întrebat dacă va candida la Preşedinţie încă din 1980. Era la vremea respectivă un foarte tânăr, dar şi foarte înstărit om de afaceri ahtiat după publicitate. Avea doar 34 de ani. Primul contact cu ideea unei candidaturi a fost câţiva ani mai târziu, când un republican cu influenţă îl testa. Dar magnatul nu era interesat. În 2000, când a trecut de la republicani la Partidul Reformator, Donald Trump s-a înscris în cursa internă. După câteva succese de parcurs, abandona, însă, convins că partidul nu îi putea asigura anvergura de care era nevoie. Era cotat cu 7 la sută la nivel naţional înaintea unui scrutin în care adversari i-ar fi fost George Bush junior şi Al Gore.
Nu întotdeauna candidatul votat de cei mai mulţi alegători ajunge preşedinte. Nici măcar în cea mai veche democraţie modernă din lume. În anul 2000, democratul Al Gore avea cu o jumătate de milion mai multe voturi decât George W. Bush. Dar juniorul avea voturile mai multor electori. Trecea cu unul de numărul minim necesar, dar îi era de ajuns că să ajungă la Casa Albă. Iar patru ani mai târziu avea să fie reales. Fără nicio emoţie.
Poate că americanii vor avea o femeie preşedinte, poate că nu. Cu siguranţă, nu ar fi primii. Argentina a intrat în istorie că prima ţară care a avut o femeie preşedinte. Nu pentru că ar fi fost aleasă, ci pentru că a fost delegată de soţul ei, prea bolnav ca să conducă. Isabel de Peron era învestită preşedinte al Argentinei în 1974. După 30 de ani şi mai bine, argentinienii chiar aveau să îşi aleagă o femeie preşedinte, dar deja nu mai era o premieră în lume. Prima ţară care şi-a ales democratic o femeie şef de stat a fost Islanda. În 1980. Şi pe aceeaşi femeie - Vigdís Finnbogadóttir - au ales-o islandezii de încă trei ori. Până în 1996 când nu a mai candidat. Constituția islandeză nu limitează numărul de mandate.
