"Am ajuns să joc la clubul la care era tata antrenor, la CSM Reşiţa, într-o atmosferă pe care o consideram uşor ostilă şi pe care de abia mai târziu am înţeles-o. Niciodată tata n-a vrut ca eu să fiu băgat în seamă la echipă pentru că eram baiatul lui Chivu. Îl judecam, îl acuzam cumva atunci, în sinea mea, pentru că mă trata cu indiferenţă, se purta cu mine mai rece decât cu ceilalţi jucători. Cerea mult şi eu făceam tot posibilul să-i arăt că sunt bun. Îmi aduc aminte că am întrebat-o pe mama, după ce am mai crescut, după ce tata a murit, de ce nu mi-a spus niciodata mie, direct, că am talent la fotbal, de ce nu m-a încurajat mai mult. Cred că mi-am răspuns singur la întrebarea asta după o vreme.
Răceala lui de atunci m-a îndârjit şi mai mult să arăt ce pot, m-a făcut să muncesc, ceea ce nu ştiu dacă s-ar fi întâmplat dacă eram cocoloşit şi favorizat. Talentul fără muncă nu duce nicăieri, îmi dau seama acum. Cred că aş fi rămas un veşnic «băiat cu potenţial», dacă n-aş fi avut ceva de demonstrat, în primul rând mie şi în al doilea rând tatălui meu, dacă pe vremea când eram la Reşiţa tata nu mă trimitea cu tramvaiul acasă în timp ce el pleca cu maşina, deşi plecam de la stadion în acelaşi timp... ştiu şi simt că a avut mereu încredere în mine. N-a mai apucat să mă vadă mai departe de Reşiţa. Aveam 17 ani când a murit", scrie Chivu pe site-ul său personal.
