Când l-am atins pentru prima oară, Cornel dormea deja, în holul teatrului, ultimul său somn. Nu m-a văzut, nu am schimbat o vorbă vreodată. Îl ştiam doar de pe scenă. Îl ştiam doar pe Actorul Cornel Cimpoae. Pe Omul Cornel Cimpoae l-am cunoscut mai târziu, din povestirile colegilor şi prietenilor lui. Povestirile acelea încărcate de zâmbete şi de lacrimi deopotrivă, poveştile pline de nostalgie, care şterg tot răul lumii şi care păstrează sufletele vii, atunci când carcasele noastre se duc.În urmă cu un an, Brăila a pierdut un Actor şi, odată cu el, toate personajele pe care el le-a întruchipat, toate piesele în care el a jucat. Şi fiecare dintre noi, spectatorii, a pierdut câte ceva.
Mai jos sunt rândurile pe care le-am primit la redacţie de la câţiva dintre colegii şi prietenii săi. Poate or să vi se pară prea dulci ori prea triste, însă ele îţi arată ceva din urma pe care Cornel Cimpoae a lăsat-o în jurul nostru. Urma unui Actor.
Elena ANDRON, actriţă: "Îţi aud vocea energică şi caldă, care mă înveselea instantaneu, îţi simt privirea enigmatică, uşor duioasă, pătrunzătoare, care mă sfredelea suav, ascult replici care curg în valuri de amintiri proaspete, neestompate de timp, cuvinte care freamătă la nesfârşit prin mintea şi sufletul meu... Adulmec dimineaţa unei repetiţii senine, seara unui spectacol împlinit... Râsul tău inconfundabil îşi face de cap în urechile mele...
«Drept ca o linie», «O zi desăvârşită pentru peştii banană», «Vânzătorul de iluzii», «Herr Paul Herr Paul»... Întâlniri cu un suflet dăruit, învăluit în mister, nemuritor...
Îţi mulţumesc pentru tot!"
Profira SERAFIM, actriţă: "Prietene, trebuia să dai un telefon! Acum trei luni a fost ziua mea, ai uitat? Aveai de făcut urări, ca în fiecare an, apoi ne spuneam o mie şi unu de lucruri... iar la o lună şi cinci zile trebuia să sun eu, ştiu, şi reluam conversaţia - urări şi apoi noutăţile lunii şi tot aşa... Nu ştiu de ce nu ne-am mai sunat..... dar, uite că-ţi scriu să-ţi amintesc...
Astăzi, miercuri, 16 martie 2011, după douăsprezece zile de nefumat - da ştiu, tu ai reuşit să nu mai fumezi - mi-am aprins o ţigară... poate din cauza conversaţiei cu tine... şi nu numai... ştiu... Trebuie să-ţi spun... Mi-e dor de tot şi toate... De cafelele băute în fiecare zi, de discuţiile lungi, nu întotdeauna în aceeaşi notă, de nişte cartofi făcuţi de doi oameni şi mâncaţi în cinci, de nişte peşte prins şi apoi preparat de voi, băieţii ... De un spectacol, măcar unul, din atâtea, unul să-l mai jucăm împreună... te las pe tine să alegi ...măcar o dată să-l jucăm... chiar şi o bucată dintr-un examen, ce zici?... De întâlnirile după spectacole... Scuze! Mi-am mai aprins o ţigară... Am recitit ce mi-ai scris în 1994, de ziua mea şi în 2006, la întâlnirea de zece ani, doar atât mi-a rămas scris de la tine... "Fifiloi, trezeşte-te ! Unde te crezi?" şi "Fifiloi, ai dispărut, dar ai apărut din nou şi eşti aceeaşi !"... spun totul... astea sunt vorbele tale, aşa mă alintai... Da... N-am dispărut niciodată, sunt prezentă mereu şi tu ştii asta... Cum şi tu eşti prezent tot timpul. Tocmai de aceea purtăm conversaţia asta acum... Dar, te rog, dacă anul ăsta n-ai sunat, să ştii că voi aştepta în fiecare an telefonul tău, să ne putem relua conversaţiile şi aducerile-aminte. Te rog! Aceeaşi, Fifiloi. De ce oare năvălesc atâtea lacrimi pe obraz? Habar nu am... Dar tu ştii!"
Iris SPIRIDON, regizor: "Mi-am adus aminte de Cornel chiar astăzi, instinctiv. Poate pentru că a venit brusc primăvara... Şi mi-am adus aminte, fără să vreau să-mi aduc aminte, cât de brusc a venit despărţirea de el.
Mă gândesc des la el şi încerc să o fac, aşa cum o cere şi Cehov, fără tristeţe. Încerc să mi-l imaginez într-un loc frumos şi bun, în care are parte de iluminarea şi liniştea despre care vorbea Salinger. Într-un loc în care este una cu energia pozitivă şi în care are acces la înţelepciune. Pentru că el a fost mereu un om deschis, poate prea deschis.. Poate de asta a trebuit şi să plece mai repede. Deşi astea sunt doar clişee de gândire în care ne e comod să ne lăsăm mintea să alunece. Nu putem şti niciodată unde pleacă cineva drag. Aşa că tot ceea ce ne rămâne despre el este în raiul personal, în inima noastră. Am ţinut tare mult la Cornel şi mi se părea că îl cunosc de o viaţă. A fost un prieten mai mare decât mine, care m-a tratat cum nu se putea mai bine. Ne-a susţinut de la început când am lucrat la «Peştiibanana». Era genul acela de actor foarte special, care te făcea să te simţi bine şi egal cu el şi ne dădea încredere. El părea că răspunde de proiect şi ne spunea mereu că se simte bine jucând la noi şi că o să iasă bine. Şi astea sunt numai lucruri pe care un domn adevărat le poate face. Adică ţine şi de bunătate, şi de rafinament, în egală măsură. Şi cel mai mult îmi plăcea că râdea la glumele lui Alex (Lustig) exact ca şi noi. Că era tânăr. Cred că asta vreau să spun. Ne-am simţit ca într-o familie repetând cu el şi de aceea mă bucuram să-l văd mereu după aia, când mai veneam în vizită. Îmi vine să plâng când îmi amintesc că ne vedea în sală, pe mine şi pe Alex, înainte de spectacol, şi râdea de noi cu drag. Adică ne iubea. Nu am să uit şi nici nu vreau, oricât e de trist, privirea lui... când se uita la noi, când se bucura că am venit. E prea mult conţinut drag ca să nu doară enorm când îmi aduc aminte. Însă de acum încolo o să trebuiască să fac din asta o amintire fericită. Nu ştiu dacă e adevărat că oamenii buni se duc mai repede. Nu ştiu nici dacă e adevărat că există oameni mai buni decât alţii. Însă pentru mine, atât cât l-am cunoscut, Cornel a fost un om bun, deschis şi înţelept. Regretul că nu l-am cunoscut mai mult şi că nu mă mai pot bucura de el în continuare este imens. Cred că nu ne putem obişnui niciodată cu dispariţia cuiva. Aşa că trebuie să sper că ne vom revedea. Cumva, cândva... Şi asta, totuşi, nu mă înveseleşte de tot."
Ion MIRCIOAGĂ, regizor: "Când am aflat, acum un an, că actorul Cornel Cimpoae a murit, nu mi-a venit să cred. Am avut norocul să îl cunosc atunci când am montat, la Brăila, «Romeo şi Julieta». A jucat Mercuţio. Era extraordinar. Lucram împreună şi nu îmi dădeam niciodată seama care era graniţa dintre spiritul liber al personajului şi strălucirea sufletului lui Cornel. Trăia din plin bucuria de a juca şi se juca pe sine trăind incandescent fiecare clipă a prezenţei sale în teatru. Fora în rol şi exprima cu strălucire virtuţile poeziei shakespeariene. Tot ce făcea în teatru era firesc, deoarece arta lui Cornel Cimpoae se năştea dintr-o remarcabilă calitate umană. Era generos. Era sensibil. Era puternic şi tolerant. Părea un bărbat inepuizabil. Nu pot să cred că nu mai e. Mai am să îi propun nişte roluri. Un Don Juan - în ipostaza omului care sfidează cu zâmbetul pe buze atât mărunta lume dimprejurul său cât şi legile care ne fac supuşii unor destine absurde."
Mircea VALENTIN, actor: "E aici, e cu noi... El a plecat doar fizic. Sufletul lui a rămas alături de cei pe care i-a iubit... E în teatru, în balta pe care a iubit-o... E alături de familia sa... Cine şi-a iubit meseria, prietenii şi viaţa nu pleacă niciodată! Sufletul lui e mereu aici, cu noi..."
Monica ZUGRAVU IVAŞCU, actriţă: "E greu să vorbesc despre Cornel acum... A trecut un an şi tot nu realizez şi tot mă întreb de ce? A fost un om bun, dar ce rost mai au acum cuvintele, păcat că nu le spunem când suntem în viaţă... Oricum, amintirile cu el şi despre el nu se vor şterge.... Sunt atât de multe de spus despre el.... Era un partener de scenă minunat, care dăruia foarte mult ....era haios şi cinic, calm şi ironic, cu o putere de muncă şi o pasiune mare. Pentru mine, aşa a fost!"
Dan BURGHELEA, actor: "Cornel a reuşit să îmi fie un prieten apropiat sufleteşte. Am fost din prima clipă pe aceeaşi lungime de undă... spirituală. A reuşit să moară un pic în fiecare rol. A reuşit să trăiască mult în fiecare rol. Şi va muri cu adevărat atunci când va muri ultimul om care îşi va aminti de el. Mergi vesel mai departe, Cornel! În sufletul meu... EŞTI... oricum mereu..."
Radu NICHIFOR, regizor: "Mi-e dor de Cornel. De spectacolele noastre. De mâna lui pe umărul meu la o repetiţie tensionată, ce mă oprea să fac vreo nefăcută. De lanseta lui, în barcă, între a mea şi a lui Alin. De ţigarea L.M. roşu, fumată de parcă era unsă cu dulceaţă. De umorul lui brusc. De fasolea lui bătută şi de sandvişurile lui cu salată verde. De certurile noastre. De tăcerea lui. N-a trecut decât un an şi mi-e foarte, foarte dor de Cornel! "
Emilian OPREA, actor: "Nu înţeleg unde a plecat Cornel! De ce nu mai e la repetiţii? Cu ceva timp în urmă, l-am văzut - sau mi s-a părut... Şi-am vrut să-l strig ! Apoi mi-am amintit. Îmi place să-i aud dimineaţa râsul puternic pe holul cabinelor, îmi place să merg la el înainte de repetiţii să-i împărtăşesc fricile mele, pentru ca apoi, cu atâta simplitate şi delicateţe, să-mi alunge temerile şi neputinţele, ori prin nu ştiu ce poveste să-mi dea încrederea de care am atâta nevoie. Am petrecut câţiva ani frumoşi împreună, am făcut câteva spectacole grele împreună şi ne-am zâmbit unul altuia când, în ciuda dificultăţilor, îndoielilor, a aparentelor neputinţe, simţeam c-am reuşit şi că avem de ce să fim mândri. Îmi lipsesc acele zâmbete. Mi-ar plăcea să ştiu că se simţea în siguranţă cu mine pe scenă. Mi-ar plăcea să am certitudini... Mi-ar plăcea să înţeleg unde a plecat Cornel!"
Liliana GHIŢĂ, actriţă: Dac-ar fi să scriu o carte despre un actor brăilean, aş scrie despre Cornel Cimpoae
Dac-ar fi să scriu o carte despre un actor brăilean, aş scrie despre Cornel Cimpoae. Despre partenerul de scenă pe care îl cunosc cel mai bine şi pe care îl respect cel mai mult. Aş face o incursiune în trecut, vorbind despre cele 26 de spectacole în care ne-am întâlnit şi o alta, în viitor, imaginându-mi celelalte 100 de spectacole pe care le datorăm publicului nostru. Sunt momente în care aş da orice, numai să-l văd încă o dată în faţa uşii mele, cu zâmbetul său ştrengăresc care ascunde atâta timiditate şi bun simţ, rostindu-şi rugămintea supremă: Vreau să mă ajutaţi să fac teatru! Când l-am văzut prima oară, am simţit că este un om simplu care vrea şi ştie să trăiască frumos. Când am început să lucrez cu el, mi-am dat seama că puţini vor fi aceia care vor izbuti să concureze cu energia şi patima sa. Când l-am avut partener de scenă, m-am simţit în siguranţă: pentru că exigenţa profesională pe care i-o inspirasem era garanţia spectacolului perfect, ce bulversează la propriu sufletul şi existenţa. Acum, mă gândesc la el cu o nostalgie copleşitoare şi rostesc în gând versurile care i se potrivesc cel mai bine...
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Se spune că retragerea din scenă redimensionează prestaţia. După cum aţi observat, vorbesc despre Cornel la timpul prezent. Ce poate fi mai onorant de-atât? Mai adevărat şi mai intens?
Dac-ar fi să scriu o carte despre Cornel Cimpoae, aş aşterne pe prima pagină o dedicaţie simplă: Lui Mother... Aşa îi spunem toţi mamei lui, care continuă să îl aştepte, aşa cum facem şi noi. Cât echilibru ne-ar aduce şi cât de înţelepţi am deveni... Pentru că... nu se poate altfel Mother, la teatru trebuie să fim o echipă!
Noi, actorii, suntem doar nişte vânzători de iluzii, vulnerabili şi-atât de generoşi. Dacă avem harul de-a trăi atâtea existenţe într-una singură, când vom reuşi să ne facem timp pentru a preţui propria noastră viaţă?
