Coborârea la iad a Mântuitorului are că temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune în prima să epistolă că Hristos: "Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare" (I Petru 3, 18-19). El afirmă deci că în răstimpul dintre moarte și înviere, când trupul Sau zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiți, ținuți până atunci sub stăpânirea celui rău, și le-a propovăduit cuvântul Evangheliei.
Sfântul Ioan Damaschin a subliniat că, deși de vineri seară și până în zorii zilei de duminică, sfântul trup al lui Iisus a rămas în mormânt, în tot acest răstimp el a continuat să fie unit ipostatic cu sufletul, coborât în locașul morții, Dumnezeul neputând fi circumscris într-un anumit spațiu și deci aflându-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvântului asigură deci legătura dintre trup și suflet, chiar dacă pentru un timp cele două elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.
Cântărea din Liturghia ortodoxă exprimă admirabil misterul mai presus de fire: "În mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, că un Dumnezeu, în răi cu talharul și pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le Cela ce ești necuprins".
Un alt punct destul de nelămurit privește locul unde a coborât Domnul. În Noul Testament nu este folosit un termen anume menit să indice spațiul spiritual unde a intrat Iisus, deși din prima epistolă a Sfântului Petru rezultă că era un loc de suferință, unde duhurile erau ținute în închisoare. Prima atestare textuală a coborârii la iad unde se folosește cuvântul "iad" apare în Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol creștin. Eventualele nelămuriri se ivesc tocmai în legătură cu termenul de "iad", care poate avea mai multe accepții.
