Coborârea la iad a Mântuitorului are ca temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune în prima sa epistolă că Hristos: “Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 18-19). El afirma deci că în răstimpul dintre moarte şi înviere, când trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiţi, ţinuţi până atunci sub stăpânirea celui rău, şi le-a propovăduit cuvântul Evangheliei.
Sfântul Ioan Damaschin a subliniat că, deşi de vineri seara şi până în zorii zilei de duminică, sfântul trup al lui Iisus a rămas în mormânt, în tot acest răstimp el a continuat să fie unit ipostatic cu sufletul, coborât în locaşul morţii, Dumnezeul neputând fi circumscris într-un anumit spaţiu şi deci aflându-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvântului asigură deci legătura dintre trup şi suflet, chiar dacă pentru un timp cele două elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.
Cântarea din Liturghia ortodoxă exprimă admirabil misterul mai presus de fire: “În mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le Cela ce eşti necuprins”.
Un alt punct destul de nelămurit priveşte locul unde a coborât Domnul. În Noul Testament nu este folosit un termen anume menit să indice spaţiul spiritual unde a intrat Iisus, deşi din prima epistolă a Sfântului Petru rezultă că era un loc de suferinţă, unde duhurile erau ţinute în inchisoare. Prima atestare textuală a coborârii la iad unde se foloseşte cuvântul “iad” apare în Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol creştin. Eventualele nelămuriri se ivesc tocmai în legătură cu termenul de “iad”, care poate avea mai multe accepţii.
În perioada anterioară iconomiei evanghelice exista o singură sferă nediferenţiată unde mergeau toţi oamenii după moarte, indiferent de comportarea lor în viaţă. Este acel seol biblic, unde sălăşluiau sufletele celor adormiţi, aflate sub stăpânirea duhului celui rău şi lipsite de mângâierea prezenţei divine.
Când se spune deci că Iisus a coborât la iad nu trebuie să se creadă că este vorba de gheenă, adică de locul de osândă a celor păcătoşi, ci pur şi simplu de împărăţia morţilor, unde zăceau drepţii şi păcătoşii.
Că şi printre ei vor fi existat diferite trepte, cei păcătoşi fiind mai încercaţi decât cei drepţi, este posibil, dar toţi de la Adam încoace se aflau sub povara aceluiaşi blestem, de când moartea pătrunsese în lume şi se interpusese între om şi Dumnezeu.
Hristos coboară până la temelia zidirii, dar nu ca osândit, ci în chip de Dumnezeu, care vine să aducă lumina în zonele cele mai întunecate ale creaţiei.
