Am trintit poarta casei in urma mea si gestul a stricat ceva in alcatuirea lumii, in starea de inceremenire a strazii, a orasului ardelenesc in care pina si certurile intre vecini par rupte din secventa aceea cu alergarea pe tarmul marii din ?Carele de foc?, secventa celebra, filmata cu incetinitorul...
Rupta parca din amorteala asteptarii primaverii, o picatura de apa s-a desprins din streasina, cazindu-mi pe palton, pe umar, explodind apoi, imprastiindu-se in toate partile, pe lentila stinga a ochelarilor, in mustata... In loc sa ma fi deranjat, mi-a smuls un zimbet, e clar, primavara a imbratisat zapada de pe case, de pe strada, iarna se scurge in amintiri, uite ca a mai trecut o jumatate de an cu bucurii, cu suparari, cu impacari, cu experiente noi, cu descoperiri... Mereu descoperim ceva nou, la patruzeci si opt de ani viata e la fel de plina de surprize ca la douazeci, cine zicea ca, dupa patruzeci, daca te scoli dimineata si nu te doare nimic inseamna ca ai murit? Desigur, vreun scriitor talentat a carui viata s-a topit in scrierile lui, in cuvinte, in propozitii si fraze al caror principal merit este acela ca suna bine si asta inseamna cititori, tiraje, glorie, uneori (dar rar) bani.
Am dat coltul strazii, aceeasi iarna-primavara am gasit-o si pe strada cealalta, inca un colt, si apropierea de centrul vechi al orasului mi-a pus singele in miscare, hai, du-ma la un tur al librariilor, ce daca-s inchise, macar sa ne uitam in vitrine, eu si singele meu sa ne uitam in vitrine, auziti, oameni buni!, mai du-ma pe strada Republicii - uite ca nu i-au schimbat numele, desi in multe orase acest lucru s-a intimplat inca din 90-91 si fara ca asta sa aiba conotatii monarhiste ci doar asa, ca venise vremea schimbarilor si ce e mai usor de schimbat decit un nume de strada, ca doar nu oamenii, nu gindurile lor?
Am intrat in alimentara, mi-am luat sticla de bere pentru care iesisem din casa, berea ca o vopsea cu care sa-i pun mustati si barba singuratatii mele, sa mai rid putin de ea, ca prea se uita ostentativ la mine de pe peretele ala pe care, oriunde as sta - in pat, pe scaunul de la masa, pe cel de linga soba - il am in fata ochilor, de parca cine mi-a aranjat mobila a vrut cu tot dinadinsul sa nu uit, sa nu uit ca sint batrin si singur, ca-ntr-o poezie de Eminescu...
La intoarcere am depasit doi tineri care incadrau de-o parte si de cealata, sustinindu-i bratele, o femeie, probabil bunica, poate chiar strabunica... Erau un baiat si o fata, tineri, aveau sub douazeci de ani si glasurile lor puternice, avintate, inviorau toata strada, o strada veche, linistita, umbroasa, pe care masinile trec mai rar decit bat clopotele la biserica din capatul dinspre Poarta Schei. Hainele viu colorate ale celor doi contrastau - dar, culmea!, combinatia asta mi-a dat o senzatie de viu, de real - cu negrul care o invesminta pe batrina din crestet pina la incaltari.
Am mers o vreme in fata lor, parca pentru a-i mai avea putin in preajma, crezind ca, poate, si tineretea o fi vreo boala, una de-aia care se ia prin aer, si, inainte de a reintra pe strada mea, am auzit urmatorul dialog, desi nu-mi dau seama cum, n-am fost atent la ce-si spun, sint un om discret de felul meu, nu-mi place sa ma bag in viata altora:
- Citi ani are? - suna vocea joasa, dogita, ezitanta, a celei ce parea a fi mai in virsta chiar decit mama...
- sapte?s?cinci - raspunse, cu glas vioi, fata.
- Apai, ii tinara!
Da, asa a spus: apai, ii tinara.
Cit de relative sint toate pe lumea asta! Cite lumi exista pe lumea asta...
Rupta parca din amorteala asteptarii primaverii, o picatura de apa s-a desprins din streasina, cazindu-mi pe palton, pe umar, explodind apoi, imprastiindu-se in toate partile, pe lentila stinga a ochelarilor, in mustata... In loc sa ma fi deranjat, mi-a smuls un zimbet, e clar, primavara a imbratisat zapada de pe case, de pe strada, iarna se scurge in amintiri, uite ca a mai trecut o jumatate de an cu bucurii, cu suparari, cu impacari, cu experiente noi, cu descoperiri... Mereu descoperim ceva nou, la patruzeci si opt de ani viata e la fel de plina de surprize ca la douazeci, cine zicea ca, dupa patruzeci, daca te scoli dimineata si nu te doare nimic inseamna ca ai murit? Desigur, vreun scriitor talentat a carui viata s-a topit in scrierile lui, in cuvinte, in propozitii si fraze al caror principal merit este acela ca suna bine si asta inseamna cititori, tiraje, glorie, uneori (dar rar) bani.
Am dat coltul strazii, aceeasi iarna-primavara am gasit-o si pe strada cealalta, inca un colt, si apropierea de centrul vechi al orasului mi-a pus singele in miscare, hai, du-ma la un tur al librariilor, ce daca-s inchise, macar sa ne uitam in vitrine, eu si singele meu sa ne uitam in vitrine, auziti, oameni buni!, mai du-ma pe strada Republicii - uite ca nu i-au schimbat numele, desi in multe orase acest lucru s-a intimplat inca din 90-91 si fara ca asta sa aiba conotatii monarhiste ci doar asa, ca venise vremea schimbarilor si ce e mai usor de schimbat decit un nume de strada, ca doar nu oamenii, nu gindurile lor?
Am intrat in alimentara, mi-am luat sticla de bere pentru care iesisem din casa, berea ca o vopsea cu care sa-i pun mustati si barba singuratatii mele, sa mai rid putin de ea, ca prea se uita ostentativ la mine de pe peretele ala pe care, oriunde as sta - in pat, pe scaunul de la masa, pe cel de linga soba - il am in fata ochilor, de parca cine mi-a aranjat mobila a vrut cu tot dinadinsul sa nu uit, sa nu uit ca sint batrin si singur, ca-ntr-o poezie de Eminescu...
La intoarcere am depasit doi tineri care incadrau de-o parte si de cealata, sustinindu-i bratele, o femeie, probabil bunica, poate chiar strabunica... Erau un baiat si o fata, tineri, aveau sub douazeci de ani si glasurile lor puternice, avintate, inviorau toata strada, o strada veche, linistita, umbroasa, pe care masinile trec mai rar decit bat clopotele la biserica din capatul dinspre Poarta Schei. Hainele viu colorate ale celor doi contrastau - dar, culmea!, combinatia asta mi-a dat o senzatie de viu, de real - cu negrul care o invesminta pe batrina din crestet pina la incaltari.
Am mers o vreme in fata lor, parca pentru a-i mai avea putin in preajma, crezind ca, poate, si tineretea o fi vreo boala, una de-aia care se ia prin aer, si, inainte de a reintra pe strada mea, am auzit urmatorul dialog, desi nu-mi dau seama cum, n-am fost atent la ce-si spun, sint un om discret de felul meu, nu-mi place sa ma bag in viata altora:
- Citi ani are? - suna vocea joasa, dogita, ezitanta, a celei ce parea a fi mai in virsta chiar decit mama...
- sapte?s?cinci - raspunse, cu glas vioi, fata.
- Apai, ii tinara!
Da, asa a spus: apai, ii tinara.
Cit de relative sint toate pe lumea asta! Cite lumi exista pe lumea asta...
