Batrinul isi aprinse
tigara cu miscari lente si ample, privind blazat multimea pestrita care se inghesuia la intrarea in cort. Alaturi, un panou urias in culori
cindva stridente, acum decolorat, cu reprezentarea stingace a unei femei blonde, cu ochi mari violeti, calarind pe un unicorn inaripat.
Femeia ar fi trebuit sa semene cu nepoata batrinului, cea care acum vindea bilete la intrare. Ea nu era blonda, nici ochii nu-i erau violeti,
si nu avea nici una din calitatile care, conform legendelor, i-ar fi permis sa se apropie de unicorn. Tocmai incepuse sa se certe cu un
barbat slab, neras, imbracat in uniforma militara, de cotul caruia se tinea speriat un copil in haine mult prea largi pentru el. Mormai
suparat la vederea uniformei. Regulile lui erau clare, niciodata, niciodata vreun soldat nu va trece pragul acelui cort. Jurase asta cu ani
in urma, si-si respectase juramintul, neinduplecat nici de rugaminti, nici de bani, nici de amenintari si alte neajunsuri provocate de
nemultumiti. Baietelul, insotit de tatal suparat, se indrepta spre custile cu maimute si pasari exotice. Ii parea rau de copil, dar
juramintul era juramint.
Cind ultimul amator de curiozitati isi plati biletul, nepoata batrinului trase in fata intrarii cei doi pari
uniti cu un lant greu, ii facu semn cu mina, si disparu inauntru.
Batrinul strivi mucul tigarii de pamint, apasind cu talpa bocancului
pina se forma o mica adincitura, apoi se indrepta agale spre custile animalelor, unde cei doi ingrijitori apatici aratau copiilor maimutele,
papagalii, serpii din mica menajerie. Doar copiii se mai bucurau la vederea animalelor. Ceilalti, adultii, vroiam mai mult. Mereu mai mult...
Baiatul soldatului respins la intrarea cortului principal era singur, si tinea de mina o fetita cu par cinepiu impletit intr-o coada lunga,
in timp ce o alta fata, pistruiata si cu parul cret, mingiia un iepure alb. “Ce stii tu...” Iepurele incepu brusc sa se zbata si o zgirie.
Fetita tipa, neplacut surprinsa. Unul din ingrijitori o elibera de animalul speriat, iar batrinul continua s-o priveasca, coplesit de ginduri
negre.
Soldatul disparuse. Cei trei copii erau singuri in menajerie. Parintii trebuiau sa fie undeva pe aproape, si batrinul spera sa nu
fie toti soldati care sa incerce fortarea intrarii in cort. Atunci ar fi trebuit sa stringa totul si sa plece, cit mai departe, n-ar fi fost
prima data cind era nevoit sa renunte la reprezentatii din cauza insistentei militarilor, si sa nu se mai intoarca prin acele
locuri.
Parasi menajeria si se apropie de intrarea in cortul mare. Sari peste lantul mai mult simbolic si se strecura inauntru. Era
intuneric, doar doua faclii luminau arena, si-i trebui un timp pina sa i se obisnuiasca ochii si sa inceapa sa distinga ceva printre
chipurile pe care flacarile aruncau umbre inselatoare. Nu vazu nici un soldat. Pe rindul de la margine cineva incepu sa injure, apoi tacu
brusc. incepuse.
Atunci il zari. Intrase, probabil, dupa deschiderea spectacolului, cind vigilenta scadea. Statea singur in spate, in
picioare, isi scosese haina militara si o tinea pe brat. Purta o camasa alba, iar pantalonii civili, prinsi cu bretele decolorate, aveau un
petec deasupra genunchiului drept. Nu era soldat. Imprumutase de undeva o haina. Simti prezenta batrinului si intoarse capul, sustinindu-i
privirea. Nu avea ochi de soldat.
Batrinul parasi cortul si-si relua locul pe ladita de linga rulota, de unde putea supraveghea aproape
intregul teren. Isi mai aprinse o tigara si astepta.
- Pot sa stau si eu linga dumneata?
Privit de aproape, barbatul slab si barbos
parea foarte tinar. Aproape prea tinar pentru a fi tatal baiatului.
Aproba din cap.
- De ce n-ai ramas pina la sfirsit?
- Am vazut
tot ce era de vazut. De unde-l ai?
Ofta. O multime de curiosi ii puneau intrebarea asta. Nu le raspundea niciodata. Nu spusese niciodata
adevarul, asa cum nu spusese nici despre motivul pentru care respingea soldatii. Obosise sa pastreze secretul.
- Esti de
pe-aici?
Tinarul clatina din cap.
- Vara asta lucrez la baraj. Apoi plec. Unde gasesc de lucru.
- Si baiatul?
- Vine cu mine daca
vrea.
- E fiul tau?
- Fratele. Nu vrei sa-mi raspunzi la intrebare, nu-i asa?
Batrinul ridica din umeri. Poate asa-i era dat, sa
intilneasca un ratacitor ca si el caruia sa-i impartaseasca secretul, sa-si usureze sufletul, apoi fiecare sa plece pe drumul lui.
- In
timpul razboiului cel mare... Am fost ranit, camarazii au zis ca-s mort si m-au lasat in urma... Am zacut acolo, singur, pina cind linga mine
a venit Dracu. Asa am crezut atunci, ca am murit si am ajuns in iad pentru toate relele pe care le facusem. Eram mai tinar ca tine pe-atunci,
credeam in rai si iad, in sfinti si draci. Statea linga mine creatura asta cu coarne, si aripi, si copite, si trei ochi... si-mi lingea
ranile. Da, imi lingea singele. Murisem si eram in iad.
- Dar nu ti-a facut nici un rau.
Batrinul rise, un ris gutural ca o tuse.
-
Rau, nu. Rau nu mi-a facut niciodata. Nu mie... L-am luat cu mine, ca ai mei ma credeau mort, si nu mai aveam unde sa ma duc, nici altceva nu
stiam ce sa fac, asa ca am inceput sa colindam prin lume. Abia dupa razboi m-am intors acasa, dar plecasera toti, ramasese numai fata asta
inceata la minte... si am plecat din nou.
- De ce nu m-ai lasat sa intru?
- Vezi tu...
Fixa cu ochii goi virful aprins al tigarii,
pina cind ii arse degetele si-i dadu drumul. Continua sa priveasca cum arde in praf. Spuse, rar, ca si cind i-ar fi facut rau cuvintele:
-
Cind vad militari, ma vad pe mine cum eram atunci. imi aduc aminte cite am facut si cite mi-au facut si mie altii. Cum ardeau casele, si
oamenii ardeau inauntrul lor pentru ca le era frica sa iasa. Cum imi era si mie de frica. Cum zaceam acolo pe cimpul gol, stropit de singele
camarazilor mei, si al celorlalti, si al meu. si cit de drept era sa vina Dracu sa-mi linga ranile si sa ma ia cu el in iad. A fost mai mult
decit razboi, cu toate grozaviile lui. Mai mult... De atunci ma ascund. Ma ascund de cei care m-au crezut mort, si de cei care m-au trimis
acolo sa mor, si de cei care nu m-au asteptat niciodata sa ma intorc, si de toti ceilalti, ca nu mai e nimeni acum care sa mai creada ca
traiesc. Nici n-as mai avea ce sa le spun...
Arata spre haina mototolita.
- Daca ai fi fost soldat, nu ti-as fi spus toate astea. De
fapt, nici nu prea mai vorbesc cu oamenii. Ei vad doar ceea ce vor sa vada. Se bucura sa vada ceva hidos, apoi se intorc la propria lor
uritenie si nu li se mai pare asa hidoasa. Platesc ca sa vada ceva mai rau decit ei. Mai diform, mai schilodit. Un monstru. Adevaratii
monstri...
Tacu, privind fix pamintul dintre bocancii scilciati. Lumea incepuse sa iasa din cort, grupuri grupuri, comentind cu voce
scazuta.
- Adevaratii monstri au ramas acolo, pe cimpul de lupta, zise tinarul. De asta nu vrei sa ai de-a face cu soldati.
- Stie si
el.
- El?!
Batrinul aproba.
- La inceput vorbeam mult despre asta. Incercam sa ne iertam unul pe altul si nu stiam cum. Vorbeam, dar
erau doar vorbe. Ce daca el n-a stiut ca erau oameni in casele alea, la care le-au dat ai lui foc? Ce daca noi eram in razboi si credeam ca
asta ne da dreptul sa ucidem orice fiinta care nu purta uniforma ca a noastra? Erau greseli. Erau doar vorbe... Ei i-au ucis pe-ai nostri,
noi i-am ucis pe-ai lor. Acum suntem singuri, iar traiul fiecaruia depinde de celalalt. Colindam pe unde vedem cu ochii si ne uitam cum se
inghesuie lumea sa vada. Dar lumea nu vede... Nu vede raul pe care l-am facut, cu stiinta sau fara, si unul altuia, si celorlalti, si noua
insine. Acum nu ne mai cerem iertare, vorbim doar, despre tot felul de lucruri. Despre lumea din care vine el, despre lumea asta a noastra.
Mai putin despre noi. Din ce in ce mai putin despre noi. De fapt, s-ar putea sa ne fi iertat demult, dar acum nu mai are importanta. Sintem
la circ, si cui ii pasa de niste amariti de circari?
tigara cu miscari lente si ample, privind blazat multimea pestrita care se inghesuia la intrarea in cort. Alaturi, un panou urias in culori
cindva stridente, acum decolorat, cu reprezentarea stingace a unei femei blonde, cu ochi mari violeti, calarind pe un unicorn inaripat.
Femeia ar fi trebuit sa semene cu nepoata batrinului, cea care acum vindea bilete la intrare. Ea nu era blonda, nici ochii nu-i erau violeti,
si nu avea nici una din calitatile care, conform legendelor, i-ar fi permis sa se apropie de unicorn. Tocmai incepuse sa se certe cu un
barbat slab, neras, imbracat in uniforma militara, de cotul caruia se tinea speriat un copil in haine mult prea largi pentru el. Mormai
suparat la vederea uniformei. Regulile lui erau clare, niciodata, niciodata vreun soldat nu va trece pragul acelui cort. Jurase asta cu ani
in urma, si-si respectase juramintul, neinduplecat nici de rugaminti, nici de bani, nici de amenintari si alte neajunsuri provocate de
nemultumiti. Baietelul, insotit de tatal suparat, se indrepta spre custile cu maimute si pasari exotice. Ii parea rau de copil, dar
juramintul era juramint.
Cind ultimul amator de curiozitati isi plati biletul, nepoata batrinului trase in fata intrarii cei doi pari
uniti cu un lant greu, ii facu semn cu mina, si disparu inauntru.
Batrinul strivi mucul tigarii de pamint, apasind cu talpa bocancului
pina se forma o mica adincitura, apoi se indrepta agale spre custile animalelor, unde cei doi ingrijitori apatici aratau copiilor maimutele,
papagalii, serpii din mica menajerie. Doar copiii se mai bucurau la vederea animalelor. Ceilalti, adultii, vroiam mai mult. Mereu mai mult...
Baiatul soldatului respins la intrarea cortului principal era singur, si tinea de mina o fetita cu par cinepiu impletit intr-o coada lunga,
in timp ce o alta fata, pistruiata si cu parul cret, mingiia un iepure alb. “Ce stii tu...” Iepurele incepu brusc sa se zbata si o zgirie.
Fetita tipa, neplacut surprinsa. Unul din ingrijitori o elibera de animalul speriat, iar batrinul continua s-o priveasca, coplesit de ginduri
negre.
Soldatul disparuse. Cei trei copii erau singuri in menajerie. Parintii trebuiau sa fie undeva pe aproape, si batrinul spera sa nu
fie toti soldati care sa incerce fortarea intrarii in cort. Atunci ar fi trebuit sa stringa totul si sa plece, cit mai departe, n-ar fi fost
prima data cind era nevoit sa renunte la reprezentatii din cauza insistentei militarilor, si sa nu se mai intoarca prin acele
locuri.
Parasi menajeria si se apropie de intrarea in cortul mare. Sari peste lantul mai mult simbolic si se strecura inauntru. Era
intuneric, doar doua faclii luminau arena, si-i trebui un timp pina sa i se obisnuiasca ochii si sa inceapa sa distinga ceva printre
chipurile pe care flacarile aruncau umbre inselatoare. Nu vazu nici un soldat. Pe rindul de la margine cineva incepu sa injure, apoi tacu
brusc. incepuse.
Atunci il zari. Intrase, probabil, dupa deschiderea spectacolului, cind vigilenta scadea. Statea singur in spate, in
picioare, isi scosese haina militara si o tinea pe brat. Purta o camasa alba, iar pantalonii civili, prinsi cu bretele decolorate, aveau un
petec deasupra genunchiului drept. Nu era soldat. Imprumutase de undeva o haina. Simti prezenta batrinului si intoarse capul, sustinindu-i
privirea. Nu avea ochi de soldat.
Batrinul parasi cortul si-si relua locul pe ladita de linga rulota, de unde putea supraveghea aproape
intregul teren. Isi mai aprinse o tigara si astepta.
- Pot sa stau si eu linga dumneata?
Privit de aproape, barbatul slab si barbos
parea foarte tinar. Aproape prea tinar pentru a fi tatal baiatului.
Aproba din cap.
- De ce n-ai ramas pina la sfirsit?
- Am vazut
tot ce era de vazut. De unde-l ai?
Ofta. O multime de curiosi ii puneau intrebarea asta. Nu le raspundea niciodata. Nu spusese niciodata
adevarul, asa cum nu spusese nici despre motivul pentru care respingea soldatii. Obosise sa pastreze secretul.
- Esti de
pe-aici?
Tinarul clatina din cap.
- Vara asta lucrez la baraj. Apoi plec. Unde gasesc de lucru.
- Si baiatul?
- Vine cu mine daca
vrea.
- E fiul tau?
- Fratele. Nu vrei sa-mi raspunzi la intrebare, nu-i asa?
Batrinul ridica din umeri. Poate asa-i era dat, sa
intilneasca un ratacitor ca si el caruia sa-i impartaseasca secretul, sa-si usureze sufletul, apoi fiecare sa plece pe drumul lui.
- In
timpul razboiului cel mare... Am fost ranit, camarazii au zis ca-s mort si m-au lasat in urma... Am zacut acolo, singur, pina cind linga mine
a venit Dracu. Asa am crezut atunci, ca am murit si am ajuns in iad pentru toate relele pe care le facusem. Eram mai tinar ca tine pe-atunci,
credeam in rai si iad, in sfinti si draci. Statea linga mine creatura asta cu coarne, si aripi, si copite, si trei ochi... si-mi lingea
ranile. Da, imi lingea singele. Murisem si eram in iad.
- Dar nu ti-a facut nici un rau.
Batrinul rise, un ris gutural ca o tuse.
-
Rau, nu. Rau nu mi-a facut niciodata. Nu mie... L-am luat cu mine, ca ai mei ma credeau mort, si nu mai aveam unde sa ma duc, nici altceva nu
stiam ce sa fac, asa ca am inceput sa colindam prin lume. Abia dupa razboi m-am intors acasa, dar plecasera toti, ramasese numai fata asta
inceata la minte... si am plecat din nou.
- De ce nu m-ai lasat sa intru?
- Vezi tu...
Fixa cu ochii goi virful aprins al tigarii,
pina cind ii arse degetele si-i dadu drumul. Continua sa priveasca cum arde in praf. Spuse, rar, ca si cind i-ar fi facut rau cuvintele:
-
Cind vad militari, ma vad pe mine cum eram atunci. imi aduc aminte cite am facut si cite mi-au facut si mie altii. Cum ardeau casele, si
oamenii ardeau inauntrul lor pentru ca le era frica sa iasa. Cum imi era si mie de frica. Cum zaceam acolo pe cimpul gol, stropit de singele
camarazilor mei, si al celorlalti, si al meu. si cit de drept era sa vina Dracu sa-mi linga ranile si sa ma ia cu el in iad. A fost mai mult
decit razboi, cu toate grozaviile lui. Mai mult... De atunci ma ascund. Ma ascund de cei care m-au crezut mort, si de cei care m-au trimis
acolo sa mor, si de cei care nu m-au asteptat niciodata sa ma intorc, si de toti ceilalti, ca nu mai e nimeni acum care sa mai creada ca
traiesc. Nici n-as mai avea ce sa le spun...
Arata spre haina mototolita.
- Daca ai fi fost soldat, nu ti-as fi spus toate astea. De
fapt, nici nu prea mai vorbesc cu oamenii. Ei vad doar ceea ce vor sa vada. Se bucura sa vada ceva hidos, apoi se intorc la propria lor
uritenie si nu li se mai pare asa hidoasa. Platesc ca sa vada ceva mai rau decit ei. Mai diform, mai schilodit. Un monstru. Adevaratii
monstri...
Tacu, privind fix pamintul dintre bocancii scilciati. Lumea incepuse sa iasa din cort, grupuri grupuri, comentind cu voce
scazuta.
- Adevaratii monstri au ramas acolo, pe cimpul de lupta, zise tinarul. De asta nu vrei sa ai de-a face cu soldati.
- Stie si
el.
- El?!
Batrinul aproba.
- La inceput vorbeam mult despre asta. Incercam sa ne iertam unul pe altul si nu stiam cum. Vorbeam, dar
erau doar vorbe. Ce daca el n-a stiut ca erau oameni in casele alea, la care le-au dat ai lui foc? Ce daca noi eram in razboi si credeam ca
asta ne da dreptul sa ucidem orice fiinta care nu purta uniforma ca a noastra? Erau greseli. Erau doar vorbe... Ei i-au ucis pe-ai nostri,
noi i-am ucis pe-ai lor. Acum suntem singuri, iar traiul fiecaruia depinde de celalalt. Colindam pe unde vedem cu ochii si ne uitam cum se
inghesuie lumea sa vada. Dar lumea nu vede... Nu vede raul pe care l-am facut, cu stiinta sau fara, si unul altuia, si celorlalti, si noua
insine. Acum nu ne mai cerem iertare, vorbim doar, despre tot felul de lucruri. Despre lumea din care vine el, despre lumea asta a noastra.
Mai putin despre noi. Din ce in ce mai putin despre noi. De fapt, s-ar putea sa ne fi iertat demult, dar acum nu mai are importanta. Sintem
la circ, si cui ii pasa de niste amariti de circari?
