Trăim într-o epocă a fricii și a dezbinării, iar „linia” sugerată de propaganda agresivă ne „lămurește” că e normal să renunțăm pentru o vreme la propria noastră libertate. În aceste vremuri de tulburare și de nemaipomenită minciună, noi, creștinii, nu putem sta cu mâinile în sân. Nu e timp de „știri” pentru noi, ci de comuniune în jurul Sfinților, urmând pilda creștinilor din alte epoci.
În 1812 sultanul îi dă lui Ioan Gheorghe Caragea domnia Țării Românești în schimbul a 8000 de pungi de galbeni, echivalentul a 4.000.000 de lei-aur. (1) Sosirea acestui străin la cârma țării este semnalul unor mari calamități pentru țară. La 12 decembrie se instalează în scaunul domnesc, promițând multe și jurând „pe viața fiilor săi” că nu va trece cu vederea „răpirea și nedreptatea”. Încă de a doua zi izbucnește ciuma între oamenii Curții veniți cu vodă de la Constantinopol. Mai fusese ciumă și în alte rânduri, însă cronicile nu pomenesc de o boală mai cumplită ca aceea din vremea lui Caragea. În fața acelei urgii, domnitorul, un venetic pus pe căpătuială, vine cu soluții de izolare, instaurând dictatura „cordoanelor sanitare” și a cioclilor, care erau „niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu”. „Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari bieților creștini căzuți în ghearele lor” (2). Timp de un an, Caragea se ascunde, ba chiar fuge din București. Frica bântuie pretutindeni și societatea se dezbină cumplit în numele supraviețuirii. La haosul creat de ciumă se adaugă și jafurile și nelegiuirile bețivilor, desfrânaților și a oamenilor de nimic.
Soluția creștinilor la asemenea situație critică a fost procesiunea cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou. Mulți au considerat că adunarea aceea de oameni în jurul raclei Sfântului este un focar de ciumă, dar nu a fost așa. S-a înconjurat orașul. Apoi, în mijlocul cetății s-a slujit sfințirea apei și s-au citit rugăciuni către Sfânt. Răspunsul Sfântului Dimitrie n-a întârziat. Un martor al acelor ani de tulburare consemnează: „Am văzut cu ochii noștri minunile săvârșite de acest Sfânt. Din acea zi, epidemia a început a scădea treptat și Capitala a scăpat de acel flagel, iar Caragea s-a întors în palatul lui”.
Și astăzi trăim vremuri de spaimă și dezbinare. De peste tot ni se propun doar soluții omenești, care până acum și-au dovedit ineficacitatea. Cum putem să credem în niște măsuri mai degrabă politice decât medicale, care nu conduc la vindecare, ci către o societate tot mai urâțită și mai lipsită de compasiune?
În acest moment teribil al istoriei noastre avem, poate, cea mai fragilă așezare lăuntrică. Dintotdeauna, credința a fost temelia dăinuirii poporului român. Or, acum, tocmai temelia aceasta se află sub asediu. În condiții de criză extremă, supraviețuirea noastră nu s-a datorat măsurilor politice, ci pocăinței și întoarcerii către Dumnezeu. Răspunsul Sfântului Dimitrie cel Nou este un reper istoric, nu o fantezie a creștinilor.
Dacă unii conducători, rari, sunt lumini vii ale poporului român, Caragea a fost o dezamăgire. În ultimele decenii, țara a fost condusă de o serie de Caragea cărora le-a păsat prea puțin de noi. Ne-au sfidat în fel și chip. Ne-au batjocorit sub paravanul unei conduite politice de fațadă. Noi, creștinii, am fost ținta ironiilor în ultimele decenii. Pe seama noastră au fost puse atâtea rele. Iar minciuna aceasta este inoculată de propaganda oricărui Caragea, care, în tot acest timp, jefuiește țara ca să-și recupereze banii cu care și-a plătit tronul la „Înalta Poartă”.
Toți acești Caragea nu iau aminte la soluția creștinilor, ci o batjocoresc. Ei nu vor să audă de procesiuni cu sfinte moaște, considerându-le prilej de răspândire a molimelor, iar nu de limitare a lor. Caragea de ieri și de azi nu crede în puterea tămăduitoare a Sfinților, nici în pronia divină. El crede doar în sporirea pungii. Venit domn pe puțini ani, vrea să adune cu orice preț o avere cât mai mare pe spatele românilor. Și vedem bine cum Caragea din acea epocă și-a pregătit minuțios ieșirea de pe scena politică, trimițând din timp mari sume de bani în Elveția și Marea Britanie. La vreme potrivită, a fugit în Italia, unde a petrecut restul vieții, huzurind pe averea strânsă în Țara Românească.
Așa cum istoria ne-o arată, Sfinții nu ne dezamăgesc niciodată. Ei rămân cu noi peste veacuri, așa cum a rămas Sfântul Dimitrie Basarabov. Acești Sfinți, care străjuiesc în bisericile și mănăstirile din România, rămân nădejdea noastră înaintea Lui Dumnezeu. Ei sunt limanuri line, mai ales astăzi, când suntem împresurați de valurile istoriei neprielnice. Soluția noastră, a creștinilor, este să ne strângem în jurul acestor adevărați păstori și să ne punem sub oblăduirea lor. Căci e timpul Sfinților să ne ridice din această grea cumpănă, acum când orice Caragea propune biete soluții omenești, în vreme ce noi ne pășim în pelerinaj către cei pe care Domnul ni i-a trimis ocrotitori și doctori ai sufletelor și ai trupurilor. Cu atâția mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, istoria poate lua chiar astăzi o întorsătură neașteptată.
1. V. A. Urechia, „Domnia lui Caragea”, în Analele Academiei Române, seria II, tom XXII, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900, p. 144.
2. Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Minerva, 1986, p.37.
