* 19 martie, Duminica a 3 -a din Postul Mare, a Sfintei Cruci * cu această ocazie, părintele Lucian Apopei, Director de Comunicare al Arhiepiscopiei Iașilor, a scris un text tulburător și plin de semnificații despre “ce mai reprezintă crucea? Ce mai înseamnă pentru noi suferința, mai ales într-o lume aparent inertă la ispășirea păcatelor?”
Sfânta Cruce rămâne peste veacuri cel mai scurt rezumat al credinței creștine, precum și expresia cea mai concisă a moralei creștine. Ea este, totodată, așa cum scria părintele Constantin Galeriu, simbolul „misterului inepuizabil al credinței în întruparea Domnului, în pătimirea și moartea prin răstignire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, care a suferit din iubire nemărginită pentru oameni.
Evanghelia Duminicii a 3-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) începe făcând referire mai întâi la voința noastră: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). A-L urma pe Hristos presupune, așadar, o asumare personală. Pentru cei mai mulți creștini, a-și lua crucea înseamnă doar suferință, chiar dacă astăzi noi ar trebui să secerăm întru bucurie ceea ce Hristos a semănat întru durere. Însă, ca să ajungem la Înviere trebuie, iată, să trecem prin cruce. Dacă tâlharul cel bun e primul om care intră în rai cu Hristos, poate că se datorează nu numai uimitoarei sale mărturisiri, ci și faptului că a suferit împreună cu Hristos. Una e să suferi la picioarele crucii, alta e să fii acolo sus, răstignit. Una este ideea crucii, alta e realitatea ei. Dar astăzi, în mileniul al treilea, ce mai reprezintă crucea? Ce mai înseamnă pentru noi suferința, mai ales într-o lume aparent inertă la ispășirea păcatelor?
Atunci când suferim, când cu adevărat suferim, ne vine să strigăm către Bunul Dumnezeu: „Încearcă, Doamne, să te pui în pielea noastră de muritori!” (C.S. Lewis, „De ce, Doamne?”). E cumplit de greu să vezi limpede având în ochi lacrimile suferinței! Numai că știm prea bine că Dumnezeu tocmai asta a făcut: S-a pus în pielea noastră. Când încerci să descrii suferința, evident că nu-i diminuezi limitele, dar te străduiești să pătrunzi în tainele acesteia înțelegând că atunci când ne închinăm Crucii, ne închinăm unui Dumnezeu dispus să preia tragicul vieții noastre. Mântuitorul Hristos moare pe cruce pentru răscumpărarea noastră din păcat și pentru a sădi, într-o lume sfâșiată de ură, porunca iubirii (consfințită prin jertfa Sa). Mântuitorul nu a suferit doar în locul nostru, ci a suferit pentru noi. De aceea, crucea trebuie asumată de fiecare dintre noi. Rănile noastre pot fi vindecate de Hristos, care știe din experiența proprie cât de grea poate fi suferința. Biruința lui Hristos asupra morții este o realitate fizică, nu doar spirituală. Dintotdeauna, sfinții noștri părinți au știut asta. Fiecare dintre ei și-a trăit neputințele și slăbiciunile, dar toți au știut să le pună pe Altarul biruitoarei Cruci, în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă. „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2, 20).
O credință a curajului
Bătrânul athonit Porfirie exprima foarte frumos ideea că „viața fără Hristos nu este viață”. Dacă nu-L vedem pe Hristos în toate faptele și gândurile noastre, trăim fără Hristos. Domnul răstignit pe cruce nu este un Dumnezeu al morților, ci al celor vii. „Slava lui Dumnezeu este omul viu”, spune Sfântul Irineu al Lyonului, care nu înlătură din ecuația vieții mucenicia pe care o vede ca pe-o naștere. Din Sfânta Scriptură înțelegem raporturile noastre cu viața, nu cu moartea cea care a fost altoită prin Cruce, devenind parte a vieții care naște viața. Dincolo de cruce se văd zorii dimineții veșniciei noastre. Acolo e biruința. Așadar, atunci când (ne) purtăm crucea, purtăm cu noi și Învierea.
Suntem încredințați că „Dumnezeu este iubire”. Iar crucificarea iubirii nu a însemnat nicidecum moartea, ci învierea ei. A vorbi despre cruce ca despre moarte înseamnă incapacitatea de a vedea dincolo de aceasta, rămânând fie încremeniți de frică în Ghetsimaniul vieții noastre, fie înspăimântați pe Golgota. Mântuitorul știa cu siguranță că-L aștepta o moarte dureroasă. A văzut asta având ochii înlăcrimați cu sângele durerii, din inima ascultării iubitoare: „Fie voia Ta!”. Însă Hristos a semănat cu iubire divină o credință a curajului. Peste tot în Scriptura Noului Testament regăsim îndemnuri de genul: „îndrăznește, fiule...!” sau „îndrăznește, fiică...”. De aceea, pentru ca mântuirea să nu rămână un simplu concept, trebuie „însoțită de o manifestare prin fapte“. Omul, așa cum spunea părintele Teofil Părăian, crește în ceea ce pornește, adică în ceea ce își asumă și în ceea ce se angajează: „Cine vrea să progreseze în post trebuie mai întâi să postească; cine va vrea să progreseze în rugăciune trebuie să se roage; cineva care va vrea să progreseze în fapte bune trebuie să facă fapte bune (...) O credință neangajată nu-i credință, nu-i mântuitoare”. De aceea, învierea nu există doar ca așteptare, ci ea devine experiență de trăire întemeiată pe Taina Crucii. Moartea e desființată prin moartea însăși („Cu moartea pre moarte călcând”), iar omului îi este oferită posibilitatea de a reveni în comuniune cu Dumnezeu și de a afla viața cea adevărată.
Iubirea, punctul de întâlnire între divin și uman
Îngrijorarea omului privind neputința asumării crucii, sub dezarmantul pretext „nu se poate, e peste puterile mele”, atrage după sine nerezolvarea unui exercițiu de compătimire. Crucea, care vine din înaltul cerului și coboară în adâncurile pământului, poate fi deopotrivă amețitoare și abisală pentru unii. Aceste perspective pot fi descurajante fără o credință puternică și fără o rugăciune stăruitoare ale cărei limite n-ar trebui considerate ca propria noastră măsură, evident neputincioasă, ci ca raportare la Bunul Dumnezeu: „Nu voia mea, ci voia Ta să se facă, Doamne!”. Cine nu poate înțelege acest lucru va deznădăjdui de orice lovitură mai grea sau mai ușoară primită în viață și anevoie va putea vedea dincolo de Golgota.
Un martir într-o închisoare, din cauza frigului, a foamei și a chinurilor de tot felul, intrase în stare de apatie și nu se mai putea ruga. A zgâriat însă pe zidul din fața ochilor o cruciuliță și s-a uitat așa îndelung la ea... Nu a fost aceasta, oare, o rugăciune înduioșătoare? Eroismul acesta în fața aparent biruitoarei stăpâniri a morții întruchipează expresia totală a iubirii față de Dumnezeu. Dacă nu L-ar privi pe Hristos, omul ar intra în deznădejde printre greutățile vieții.
În aceeași Evanghelie a Duminicii a 3-a din Postul Mare se amintește la un moment dat și de rușine: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri”. Dacă poate fi crucea semn de rușine, atunci e pentru rușinea noastră, a întregii umanități, și nu a Domnului. Să nu uităm că singurul „cadou” cu care Hristos S-a înălțat dintre noi la ceruri a constat în semnele cuielor și ale torturii de la răstignirea Sa pe cruce. Deci, ca punct de întâlnire între divin și uman, crucea este o contrapondere uimitoare între josnicia omului și măreția iubirii lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a murit înălțat spre cer, dar cu privirea și brațele deschise spre noi, spre lume, arătând că Se aduce jertfă din iubire pentru noi, cărora ne transmite divinul îndemn și posibilitatea de a fi asemenea lui Dumnezeu. Iar punctul de întâlnire între divin și uman este iubirea, căci, da, prin Sfânta Cruce este revelată iubirea divină: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
