Departe, în Japonia, n-am putut participa decât prin intermediul unui telefon conectat la Skype, prin care am ascultat ce s-a spus atunci, în sala Bibliotecii Judeţene.
Am avut bucuria să aud toate intervenţiile, unele mai sceptice, altele mai entuziaste, ale celor prezenţi, ale primarului şi preşedintelui Consiliului Judeţean (a cărui voce mi-o aminteam încă din vremea anilor de liceu), ale celorlalţi participanţi.
Nu mai ştiu cine a emis-o, dar mi-a rămas în minte (poate şi pentru că m-am simţit direct vizat), dincolo de ideile interesante, de propuneri şi de enumerarea multelor probleme cu care ne vom confrunta, ideea că acest proiect a fost mânat de dor şi nu de realităţile Brăilei. Cum sunt singurul dintre organizatori care este plecat de mai bine de două decenii din oraş şi de cincisprezece ani din ţară, m-am întrebat dacă nu cumva dorul acela îmi alterase şi mie percepţia posibilităţilor oraşului natal. Bănuiesc că vorbitorul şi-a imaginat dorul ca pe un element negativ în plănuirea unui proiect de amploarea celui despre care se discuta acum. Şi pe bună dreptate: atâta vreme cât nu ştii exact ce se mai întâmplă în oraş, cum poţi să construieşti strategia unui astfel de proiect?
Cu toate astea, dorul poate fi un element pozitiv esenţial în proiectele donquijoteşti tocmai pentru că estompează problemele şi ascunde obstacolele în vălul nostalgic al uitării pe care cei prezenţi într-un loc zi de zi, cei care se luptă cu mizeriile şi ternul cotidiene, nu mai au puterea sau imaginaţia să le vadă depăşite. Distanţa îţi creează acest avantaj al abilităţii de a nu percepe nimic drept insurmontabil. Această valenţă pozitivă a dorului le creează un avantaj clar celor care, ca şi mine, percep orice dificultate ca pe o problemă care trebuie rezolvată şi nu ca pe un dat al sorţii care nu poate fi depăşit. Bazându-se pe această realitate psihologică, universităţile americane, de exemplu, şi-au construit puternice organizaţii de absolvenţi pe care se sprijină în fiecare an şi de la care primesc sume enorme de bani pentru varii iniţiative. Mânaţi de dor şi de amintirea fragmentară a anilor de facultate, absolvenţii devin atât cei mai înfocaţi suporteri ai şcolilor lor cât şi promotorii lor cei mai vocali.
Aici mi se pare mie că are şi proiectul nostru un atu de necontestat. Împreună cu cei care lucrează local la crearea unei strategii convingătoare pe care să o prezinte Comisiei Europene şi la conceperea activităţilor prin care să o implementeze, noi, cei plecaţi şi animaţi de dor, putem deveni un pilon esenţial al promovării oraşului pe plan naţional şi mondial şi contribuitori financiari de bază ai realizării dezideratului iniţial de pre-selecţie din luna octombrie a acestui an şi, mai departe, de selecţia finală a oraşului nostru. Aşa cum ani de zile, fără vreun mandat anume, eu am căutat să pun Brăila în centrul multora dintre proiectele mele, sunt convins că şi alţi brăileni plecaţi din oraş se vor aduna în jurul acestei iniţiative şi o vor sprijini fără să fie nevoie de prea multă muncă de convingere. Să nu subestimăm puterea dorului şi mândria de-a fi brăilean.
