In mod cert avem de-a face cu replica anului trecut. Ceva mai aberant si mai sfidator romanului nu i-a fost dat sa auda: "Domnul Eugen Simion sa-si vada de literatura lui", sfatuieste, pe un ton ritos, ce nu admite replica, domnul Nicolaescu, actualul ministru al sanatatii, intr-un ceas de neagra absenta a inspiratiei.
Printre cuvinte razbate evident "stima" pe care o are domnul ministru pentru profesia domnului Eugen Simion, literatura marunta si banala, mult mai neinsemnata fata de problemele grave ale unui ministru... Mai intii se cuvine sa punem la punct lucrurile. Domnul Eugen Simion nu se pronuntase in problema respectiva ca profesor de literatura, ci in calitate de presedinte al Academiei Romane, ceea ce e cu totul altceva. Din decembrie, tot natul care se lasa cutreierat de televiziune stie ca Academia Romana are in subordine Spitalul Elias din Bucuresti, iar directorul acestei institutii poate fi numit in conditii speciale.
Domnul ministru crede ca presedintele Academiei Romane se amesteca unde nu-i fierbe oala. Si-apoi nu se cade sa mai aiba cineva dreptate, in afara domnului ministru...
Intre noi fie vorba, nevoia de a avea mereu, oricind si oricum dreptate, alergia la opinia celuilalt, nerabdarea de a-l asculta macar, neputinta dialogului tradeaza, spun psihologii, mari drame ale spiritului.
In fond, cu ce-l suparase atit de rau domnul Simion?
Intr-o chestiune procedurala, in calitate de presedinte al Academiei Romane, a facut apel la ratiune, la normalitate. Cu voce stinsa, avind parca gust de cenusa pe cerul gurii, amintea domnului ministru ca "e o justitie in tara asta!". Imi place sa cred ca spunind asta, nu a dezvoltat o iluzie.
Iesise presedintele Academiei in piata publica acuzind pe cineva? Nicidecum. Incalecase pe cal alb si flutura sabia arhanghelului dreptatii la portile cetatii? Nu.
Blindul profesor, sub zimbetul caruia se ascunde ghilotina lui Caragiale cel Batrin, invocase nici mai mult, nici mai putin decit bunul simt. Un mare liberal petrecut de curind in lumea umbrelor - l-am numit pe Alexandru Paleologu - lansa prin anii '70 sintagma devenita celebra: "bunul simt ca paradox"! E chiar atit de grav ca un mare scriitor a apelat la lege ca ultim argument?
Chiar si cind ai dreptate - sa facem un exercitiu de ingaduinta si sa acceptam ca ministrul sanatatii ar avea dreptate - adevarul, oricit de dureros ar fi, se spune altfel, nicidecum cu atita placere de a umili asa-zisul adversar, partener in fond, incit ma vad obligat sa incerc o profetie amara: replica ministrului sanatatii va face cariera, va intra in nedorita serie a marilor perle amare si negre din ultimii ani.
Hranindu-se virtos din maioresciana betie de cuvinte, ministrul sanatatii neantizeaza un destin. Trimiterea "la literatura sa" e o trimitere in turnul de fildes. Ca profesor, ca scriitor, ca presedinte al Academiei Romane, nu are ce cauta in discutie cu un om al momentului, chiar daca obligatii profesionale impun asta.
Trista poveste, grea judecata, jenanta atitudine!
Pe ton profesional se aduc argumente. Dar totul irita. Care lege? Care fundatie? Care Academie? Ce presedinte? Banalitati! Legea sint eu, pare a spune domnul ministru, parafrazind. Si noi parca am mai auzit cindva asta!
Daca trimiterea o facea Ana Pauker, mai ziceam. Dar la sfirsitul anului al saptesprezecelea de la revolutie, dupa ani grei in care numai bunul Dumnezeu stie cum a vietuit, convietuit si supravietuit spiritul romanilor, vine cineva si-l trimite pe presedintele Academiei Romane la "literatura sa", ca si cum l-ar trimite dupa seminte. Ai sentimentul, hamletizind pe malul Dunarii, ca ceva e putred in Danemarca de sub frunte, vorba cuiva.
Domnul Eugen Simion nu vrea sa fie rupt de istorie, de lume.
De cite ori a avut opinii pe care a considerat ca trebuie sa le spuna lumii, le-a spus. Domnul Eugen Simion vrea sa fie un intelept cetatean. Cine-i poate refuza asta? Evident, nimeni, nici macar domnul ministru.
Juristi, ziaristi, analisti, finantisti, oameni politici asculta aproape zilnic interventiile din mass-media ale domnului ministru si, in direct la televiziune, ridica din umeri, unii se amuza, altii cad pe ginduri, unii incearca sa inteleaga, altii isi trag pe chip masca perplexitatii sau a indiferentei.
Domnul ministru e socat ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-i da dreptate si pentru un demnitar care nu e obisnuit sa fie contrazis, asta e un soc prea mare. Iar pe noi ne intereseaza mai ales ceea ce, din pacate nu intereseaza pe prea multa lume: tonul dialogului, tonul care... face muzica.
Rezumind megatema lunii decembrie in mass-media, putem spune ca domnul ministru, schimbind directori de spitale si consilii de administratie, a aruncat o piatra-n balta, c-asa-i vocatia, zece juristi, coroborind paragrafe de legi, ordonante, legi organice nu pot s-o scoata la capat, c-asa-i situatia, zece directori cad in mirare si nu mai inteleg nimic, c-asa-i aspiratia, si zeci de cetateni clipesc des privind cu mare uimire la micul ecran, c-asa-i natia.
Cind un spirit ca Eugen Simion este bruscat fara menajamente si opiniile ii sunt bagatelizate, reduse la nimic, ceva ar trebui sa se rasuceasca in ranile vechi, aparent cicatrizate si sa doara. S-a ajuns cu bascalia atit de departe si atit de jos incit, de buna credinta fiind, a pastra tacere inseamna a fi vinovat si complice. Sint aici avertismente grele. Si visate, aceste realitati marcheaza constiinte. Dar traite? Dau cosmar. Rareori pe timpanele romanilor s-a lafait atita ingimfare, atita aroganta si sfidare.
Directorii cei noi sunt "competentii". Ceilalti "incapabilii" sau mai rau, insi care "au bagat mina", deci "hoti", cu alte cuvinte. Cei noi sunt agentii reformei, ceilalti, toti, spirite antireformiste. Domnul ministru cultiva deocamdata, si nu stiu cu ce spor mediatic, un fel de bogomilism politic. Rareori se poate vedea un om cu o asemenea demnitate publica si care nu distinge, nu vede culorile, vede doar "alb", ai sai, si "negru", ceilalti. A-l trage de mineca si a-i cere sa mai scurteze din coada vulpii inseamna a-ti asuma riscul de a-l trezi din visul somnambulului care evolueaza la creasta fixa.
Om fi noi de la Portile Orientului, unde nu mai e nimic sfint, unde totul e luat la misto - ultima varianta, pe masura noastra, a tuturor, a traducerii celebrului motto matein din Poincare - dar nici chiar asa!
Nu e rau ca din cind in cind sa aducem discutiile pe terenul tare, sever al problemelor de constiinta caci daca nu, raminem, vorba lui Camil Petrescu, in pura bestialitate. Sigur, rostul e sa stai deoparte, sa "petreci in tine", sa faci din "glossa" eminesciana rugaciunea matinala, sa-ti vezi temeinic de maruntele, dar sanatoasele tale treburi. Dar iata, nu se poate. A pastra tacere, cind de mai bine de o luna de zile se intimpla asemenea mizerie, e un tip de rusine care nu iese la spalat cu toate apele Dunarii turnate in cap din trei guri, la varsare.
Pe noi nu ne intereseaza citi directori a demis ministrul sanatatii.
Nici cite consilii de administratie. Nu ne intereseaza prea mult decit ca spectacol mediatic faptul ca "Eugeniada", asa-zisa epopee cu singuraticul Ulise legat de catarg, cu urechile ceruite sa nu auda, cu ochii inchisi sa nu vada, sa nu se lase ademenit de blestematele sirene corupte. Nu ne intereseaza nici valoarea sau nonvaloarea noilor directori. Nu face obiectul atentiei noastre nici "nationalizarea liberala", cum zice presa, a unui spital cu statut special in reteaua nationala. Ceea ce i se intimpla acum spitalului Elias i s-a intimplat economiei nationale in 1948, in iunie, pe 11. (Va rog sa faceti un exercitiu si sa va imaginati ce ar fi putut spune locvacele purtator de cuvint daca acest gest era facut de fosta putere !...).
Este o scena absurda care a fost scapata in real, din laboratoare tainice, ca un alt virus, de data aceasta, al constiintei. Pe noi de fapt ne-a socat atitudinea unui important reprezentant al administratiei fata de un mare profesor, un important scriitor contemporan, in plus si mai mult decit orice, presedintele Academiei Romane.
Aceste forme de agresivitate ale mai marilor zilei asupra valorilor nationale au mai existat, mai ales in anii comunisti. Orice revenire la tonul rastit, la stilul "pumn in gura", la bataia cu caramida-n piept, chiar daca pieptul rasuna greu si sec, cu ecouri de pestera, ar trebui sa fie semne grele, avertismente inacceptabile.
Deocamdata romanii asista la astfel de scene ca la un fel de circ. Ca de obicei, spiritul civic la noi e in mare suferinta. Cazanul social, spun sociologii, are acumulari ciudate si imprevizibile. In zona problemelor de constiinta se schimba codul de comunicare. Domnul ministru Eugen Nicolaescu ar trebui sa stie un lucru elementar: intre forta politica agresiva si spirit, invinge intotdeauna spiritul. Este fatalitatea relatiei. Inca nu se cunoaste exceptie.
Nu este rau sa amintim citeva intilniri de acest tip. Ele sint cunoscute sau foarte cunoscute. Sint exemplare paginile stenogramei discutiei lui Gheorghiu Dej cu academicianul George Calinescu privind publicarea romanului "Scrinul negru", in fond o capodopera de viclenie. Nu e mai putin tulburator schimbul de replici dure dintre N. Ceausescu si Marin Preda. O pagina antologica din "Cel mai iubit..." evoca academicienii adusi sa taie stuf la Periprava invatind partile componente ale cosorului. Literatura memorialistica publicata in ultimii ani prezinta numeroase scene ce evoca intilniri nu providentiale, cum ar trebui, ci tragice, intre mai mari si creatori. Cei intelepti pot invata multe.
Pentru ca toate acestea chiar s-au intimplat, sint istorie, nu literatura, nu putem sa fim indiferenti cind scenariul se repeta intocmai, ca un blestem, si ce s-a intimplat altora i se poate intimpla acum Presedintelui Academiei Romane. Si mai e ceva. Domnul Eugen Simion este dintr-o fericita intimplare cetatean de onoare al Brailei. A zabovit o intreaga tinerete (asta da unitate de masura!) pe manuscrisele lui Eminescu. A fost citiva ani mina dreapta a lui Perpessicius. A scris un raft de carti despre toti marii scriitori romani. Si nu in ultimul rind iubeste Braila. A scris pagini esentiale despre Panait Istrati, Fanus Neagu si alti mari scriitori braileni.
Domnul Eugen Simion isi vede de peste patruzeci de ani - o viata de om - de literatura altora.
A comentat, a sustinut si a impus valori. A format impreuna cu altii gustul literar al unei epoci. Daca se poate spune ca in a doua jumatate a veacului XX in Romania s-a intemeiat cultura, acest lucru a fost posibil si pentru ca acum si aici a scris Eugen Simion. De aceea, literatura pe care a comentat-o este, printr-un recurs la tranzitivitate, si "a sa".
Nu face politica. Crede pe buna dreptate ca independenta de spirit e mai scumpa. Cartile i s-au vindut mereu ca piinea calda. Mai mare bucurie nu poate avea un scriitor. Traind si in epoci de confuzie a avut puterea sa desparta macul de nisip, intr-o vreme in care cele doua "elemente" erau amestecate cu o temeinicie cum numai Imparatul Ros putea sa o faca.
In arena iese rar. Ii place mai mult sa afirme decit sa nege. Cind neaga o spune cu tonul raspicat, maiorescian din "In laturi!". Dezlegarea la spurcare il indurereaza. E un orgolios, dar are orgoliul sanatos al celui ce-si stie valoarea. Are ca si scrisa o istorie a literaturii romane contemporane. In mod cert, va fi o capodopera. Nu se grabeste sa o publice. Cine e citit si comentat de Eugen Simion exista, literar vorbind. Cine nu, la noianul vesel, un fel de put sec, estetic al literaturii.
Nu stiu pe care, dar pe unul din ei il asteapta rabdator si sigur neantul valah. E adevarat, profetia e facuta putin cam devreme. Eugen Simion ramine o constiinta severa a timpului sau, indiferent de acordul sau dezacordul cu un ministru. Si sa nu luam in deridere, cum ne e adesea felul, intr-o tara ravasita de fel de fel de drame care se inmultesc unele din altele, ca si chefirul, o constiinta civica sau profesionala care este sau ar trebui sa fie ca o stea fixa.
...In anii '80 in limba romana s-au produs fenomene inca neanalizate, unele pierdute pentru totdeauna, altele bine conservate ca albina in chihlimbar, de literatura epocii. S-au auzit replici, jocuri de cuvinte, glume, bancuri, unele adevarate bijuterii ale limbii bifide, zicatori; un biliard semantic cum limba romana nu mai cunoscuse, in fond un limbaj in limbaj...
Era vibratia corzii care, vorba marelui violonist Pablo Casals , scoate cel mai pur sunet chiar cind sta sa se rupa. Circula pe atunci gluma despre un ministru al culturii in raport ciudat cu cultura sa. Saua era batuta. Iapa, insensibila.
Printre cuvinte razbate evident "stima" pe care o are domnul ministru pentru profesia domnului Eugen Simion, literatura marunta si banala, mult mai neinsemnata fata de problemele grave ale unui ministru... Mai intii se cuvine sa punem la punct lucrurile. Domnul Eugen Simion nu se pronuntase in problema respectiva ca profesor de literatura, ci in calitate de presedinte al Academiei Romane, ceea ce e cu totul altceva. Din decembrie, tot natul care se lasa cutreierat de televiziune stie ca Academia Romana are in subordine Spitalul Elias din Bucuresti, iar directorul acestei institutii poate fi numit in conditii speciale.
Domnul ministru crede ca presedintele Academiei Romane se amesteca unde nu-i fierbe oala. Si-apoi nu se cade sa mai aiba cineva dreptate, in afara domnului ministru...
Intre noi fie vorba, nevoia de a avea mereu, oricind si oricum dreptate, alergia la opinia celuilalt, nerabdarea de a-l asculta macar, neputinta dialogului tradeaza, spun psihologii, mari drame ale spiritului.
In fond, cu ce-l suparase atit de rau domnul Simion?
Intr-o chestiune procedurala, in calitate de presedinte al Academiei Romane, a facut apel la ratiune, la normalitate. Cu voce stinsa, avind parca gust de cenusa pe cerul gurii, amintea domnului ministru ca "e o justitie in tara asta!". Imi place sa cred ca spunind asta, nu a dezvoltat o iluzie.
Iesise presedintele Academiei in piata publica acuzind pe cineva? Nicidecum. Incalecase pe cal alb si flutura sabia arhanghelului dreptatii la portile cetatii? Nu.
Blindul profesor, sub zimbetul caruia se ascunde ghilotina lui Caragiale cel Batrin, invocase nici mai mult, nici mai putin decit bunul simt. Un mare liberal petrecut de curind in lumea umbrelor - l-am numit pe Alexandru Paleologu - lansa prin anii '70 sintagma devenita celebra: "bunul simt ca paradox"! E chiar atit de grav ca un mare scriitor a apelat la lege ca ultim argument?
Chiar si cind ai dreptate - sa facem un exercitiu de ingaduinta si sa acceptam ca ministrul sanatatii ar avea dreptate - adevarul, oricit de dureros ar fi, se spune altfel, nicidecum cu atita placere de a umili asa-zisul adversar, partener in fond, incit ma vad obligat sa incerc o profetie amara: replica ministrului sanatatii va face cariera, va intra in nedorita serie a marilor perle amare si negre din ultimii ani.
Hranindu-se virtos din maioresciana betie de cuvinte, ministrul sanatatii neantizeaza un destin. Trimiterea "la literatura sa" e o trimitere in turnul de fildes. Ca profesor, ca scriitor, ca presedinte al Academiei Romane, nu are ce cauta in discutie cu un om al momentului, chiar daca obligatii profesionale impun asta.
Trista poveste, grea judecata, jenanta atitudine!
Pe ton profesional se aduc argumente. Dar totul irita. Care lege? Care fundatie? Care Academie? Ce presedinte? Banalitati! Legea sint eu, pare a spune domnul ministru, parafrazind. Si noi parca am mai auzit cindva asta!
Daca trimiterea o facea Ana Pauker, mai ziceam. Dar la sfirsitul anului al saptesprezecelea de la revolutie, dupa ani grei in care numai bunul Dumnezeu stie cum a vietuit, convietuit si supravietuit spiritul romanilor, vine cineva si-l trimite pe presedintele Academiei Romane la "literatura sa", ca si cum l-ar trimite dupa seminte. Ai sentimentul, hamletizind pe malul Dunarii, ca ceva e putred in Danemarca de sub frunte, vorba cuiva.
Domnul Eugen Simion nu vrea sa fie rupt de istorie, de lume.
De cite ori a avut opinii pe care a considerat ca trebuie sa le spuna lumii, le-a spus. Domnul Eugen Simion vrea sa fie un intelept cetatean. Cine-i poate refuza asta? Evident, nimeni, nici macar domnul ministru.
Juristi, ziaristi, analisti, finantisti, oameni politici asculta aproape zilnic interventiile din mass-media ale domnului ministru si, in direct la televiziune, ridica din umeri, unii se amuza, altii cad pe ginduri, unii incearca sa inteleaga, altii isi trag pe chip masca perplexitatii sau a indiferentei.
Domnul ministru e socat ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-i da dreptate si pentru un demnitar care nu e obisnuit sa fie contrazis, asta e un soc prea mare. Iar pe noi ne intereseaza mai ales ceea ce, din pacate nu intereseaza pe prea multa lume: tonul dialogului, tonul care... face muzica.
Rezumind megatema lunii decembrie in mass-media, putem spune ca domnul ministru, schimbind directori de spitale si consilii de administratie, a aruncat o piatra-n balta, c-asa-i vocatia, zece juristi, coroborind paragrafe de legi, ordonante, legi organice nu pot s-o scoata la capat, c-asa-i situatia, zece directori cad in mirare si nu mai inteleg nimic, c-asa-i aspiratia, si zeci de cetateni clipesc des privind cu mare uimire la micul ecran, c-asa-i natia.
Cind un spirit ca Eugen Simion este bruscat fara menajamente si opiniile ii sunt bagatelizate, reduse la nimic, ceva ar trebui sa se rasuceasca in ranile vechi, aparent cicatrizate si sa doara. S-a ajuns cu bascalia atit de departe si atit de jos incit, de buna credinta fiind, a pastra tacere inseamna a fi vinovat si complice. Sint aici avertismente grele. Si visate, aceste realitati marcheaza constiinte. Dar traite? Dau cosmar. Rareori pe timpanele romanilor s-a lafait atita ingimfare, atita aroganta si sfidare.
Directorii cei noi sunt "competentii". Ceilalti "incapabilii" sau mai rau, insi care "au bagat mina", deci "hoti", cu alte cuvinte. Cei noi sunt agentii reformei, ceilalti, toti, spirite antireformiste. Domnul ministru cultiva deocamdata, si nu stiu cu ce spor mediatic, un fel de bogomilism politic. Rareori se poate vedea un om cu o asemenea demnitate publica si care nu distinge, nu vede culorile, vede doar "alb", ai sai, si "negru", ceilalti. A-l trage de mineca si a-i cere sa mai scurteze din coada vulpii inseamna a-ti asuma riscul de a-l trezi din visul somnambulului care evolueaza la creasta fixa.
Om fi noi de la Portile Orientului, unde nu mai e nimic sfint, unde totul e luat la misto - ultima varianta, pe masura noastra, a tuturor, a traducerii celebrului motto matein din Poincare - dar nici chiar asa!
Nu e rau ca din cind in cind sa aducem discutiile pe terenul tare, sever al problemelor de constiinta caci daca nu, raminem, vorba lui Camil Petrescu, in pura bestialitate. Sigur, rostul e sa stai deoparte, sa "petreci in tine", sa faci din "glossa" eminesciana rugaciunea matinala, sa-ti vezi temeinic de maruntele, dar sanatoasele tale treburi. Dar iata, nu se poate. A pastra tacere, cind de mai bine de o luna de zile se intimpla asemenea mizerie, e un tip de rusine care nu iese la spalat cu toate apele Dunarii turnate in cap din trei guri, la varsare.
Pe noi nu ne intereseaza citi directori a demis ministrul sanatatii.
Nici cite consilii de administratie. Nu ne intereseaza prea mult decit ca spectacol mediatic faptul ca "Eugeniada", asa-zisa epopee cu singuraticul Ulise legat de catarg, cu urechile ceruite sa nu auda, cu ochii inchisi sa nu vada, sa nu se lase ademenit de blestematele sirene corupte. Nu ne intereseaza nici valoarea sau nonvaloarea noilor directori. Nu face obiectul atentiei noastre nici "nationalizarea liberala", cum zice presa, a unui spital cu statut special in reteaua nationala. Ceea ce i se intimpla acum spitalului Elias i s-a intimplat economiei nationale in 1948, in iunie, pe 11. (Va rog sa faceti un exercitiu si sa va imaginati ce ar fi putut spune locvacele purtator de cuvint daca acest gest era facut de fosta putere !...).
Este o scena absurda care a fost scapata in real, din laboratoare tainice, ca un alt virus, de data aceasta, al constiintei. Pe noi de fapt ne-a socat atitudinea unui important reprezentant al administratiei fata de un mare profesor, un important scriitor contemporan, in plus si mai mult decit orice, presedintele Academiei Romane.
Aceste forme de agresivitate ale mai marilor zilei asupra valorilor nationale au mai existat, mai ales in anii comunisti. Orice revenire la tonul rastit, la stilul "pumn in gura", la bataia cu caramida-n piept, chiar daca pieptul rasuna greu si sec, cu ecouri de pestera, ar trebui sa fie semne grele, avertismente inacceptabile.
Deocamdata romanii asista la astfel de scene ca la un fel de circ. Ca de obicei, spiritul civic la noi e in mare suferinta. Cazanul social, spun sociologii, are acumulari ciudate si imprevizibile. In zona problemelor de constiinta se schimba codul de comunicare. Domnul ministru Eugen Nicolaescu ar trebui sa stie un lucru elementar: intre forta politica agresiva si spirit, invinge intotdeauna spiritul. Este fatalitatea relatiei. Inca nu se cunoaste exceptie.
Nu este rau sa amintim citeva intilniri de acest tip. Ele sint cunoscute sau foarte cunoscute. Sint exemplare paginile stenogramei discutiei lui Gheorghiu Dej cu academicianul George Calinescu privind publicarea romanului "Scrinul negru", in fond o capodopera de viclenie. Nu e mai putin tulburator schimbul de replici dure dintre N. Ceausescu si Marin Preda. O pagina antologica din "Cel mai iubit..." evoca academicienii adusi sa taie stuf la Periprava invatind partile componente ale cosorului. Literatura memorialistica publicata in ultimii ani prezinta numeroase scene ce evoca intilniri nu providentiale, cum ar trebui, ci tragice, intre mai mari si creatori. Cei intelepti pot invata multe.
Pentru ca toate acestea chiar s-au intimplat, sint istorie, nu literatura, nu putem sa fim indiferenti cind scenariul se repeta intocmai, ca un blestem, si ce s-a intimplat altora i se poate intimpla acum Presedintelui Academiei Romane. Si mai e ceva. Domnul Eugen Simion este dintr-o fericita intimplare cetatean de onoare al Brailei. A zabovit o intreaga tinerete (asta da unitate de masura!) pe manuscrisele lui Eminescu. A fost citiva ani mina dreapta a lui Perpessicius. A scris un raft de carti despre toti marii scriitori romani. Si nu in ultimul rind iubeste Braila. A scris pagini esentiale despre Panait Istrati, Fanus Neagu si alti mari scriitori braileni.
Domnul Eugen Simion isi vede de peste patruzeci de ani - o viata de om - de literatura altora.
A comentat, a sustinut si a impus valori. A format impreuna cu altii gustul literar al unei epoci. Daca se poate spune ca in a doua jumatate a veacului XX in Romania s-a intemeiat cultura, acest lucru a fost posibil si pentru ca acum si aici a scris Eugen Simion. De aceea, literatura pe care a comentat-o este, printr-un recurs la tranzitivitate, si "a sa".
Nu face politica. Crede pe buna dreptate ca independenta de spirit e mai scumpa. Cartile i s-au vindut mereu ca piinea calda. Mai mare bucurie nu poate avea un scriitor. Traind si in epoci de confuzie a avut puterea sa desparta macul de nisip, intr-o vreme in care cele doua "elemente" erau amestecate cu o temeinicie cum numai Imparatul Ros putea sa o faca.
In arena iese rar. Ii place mai mult sa afirme decit sa nege. Cind neaga o spune cu tonul raspicat, maiorescian din "In laturi!". Dezlegarea la spurcare il indurereaza. E un orgolios, dar are orgoliul sanatos al celui ce-si stie valoarea. Are ca si scrisa o istorie a literaturii romane contemporane. In mod cert, va fi o capodopera. Nu se grabeste sa o publice. Cine e citit si comentat de Eugen Simion exista, literar vorbind. Cine nu, la noianul vesel, un fel de put sec, estetic al literaturii.
Nu stiu pe care, dar pe unul din ei il asteapta rabdator si sigur neantul valah. E adevarat, profetia e facuta putin cam devreme. Eugen Simion ramine o constiinta severa a timpului sau, indiferent de acordul sau dezacordul cu un ministru. Si sa nu luam in deridere, cum ne e adesea felul, intr-o tara ravasita de fel de fel de drame care se inmultesc unele din altele, ca si chefirul, o constiinta civica sau profesionala care este sau ar trebui sa fie ca o stea fixa.
...In anii '80 in limba romana s-au produs fenomene inca neanalizate, unele pierdute pentru totdeauna, altele bine conservate ca albina in chihlimbar, de literatura epocii. S-au auzit replici, jocuri de cuvinte, glume, bancuri, unele adevarate bijuterii ale limbii bifide, zicatori; un biliard semantic cum limba romana nu mai cunoscuse, in fond un limbaj in limbaj...
Era vibratia corzii care, vorba marelui violonist Pablo Casals , scoate cel mai pur sunet chiar cind sta sa se rupa. Circula pe atunci gluma despre un ministru al culturii in raport ciudat cu cultura sa. Saua era batuta. Iapa, insensibila.
