La Nicolae Grigore Marasanu erosul penduleaza intre un ludic eufemistic si o egomanie patetic-elegiaca de factura manierista, egomanie omniprezenta in ciclul "Elegii pentru Ana Suz" din volumul "Enisala": "Vin sa rup fructul iubirii,/ Ana Suz, si sa te mintui/ de pacatul tau cit stinca/ de a nu ma fi urmat". Dar manierismul (in configuratie antitetica - arta versus realitate) lipsit de un suport imagistic face intotdeauna ravagii in poezie. In cazul de fata, ravagiul dainuie pe parcursul primelor trei volume, impulsionat de respectarea cu strictete masochista a unui canon parazitar ce schimba traiectoria metaforei spre o sublimare a kitsch-ului, moment fatal in care luxurianta descriptiva si micile pivotari suprarealiste nu mai reprezinta trape de evadare.
Abia in "Distanta dintre mine si un iepure", aparut in plina urgie optzecista, discursul este mai fluid si pare a fi simultan cu sosirea poetului in metropola, odata cu punerea "face to face" cu masinaria de multiplicat fiinte artificiale. Nostalgiile se intensifica, cu toate ca nu mai pot dilata spatialitatea fizica, misuna antinomiile de rit baroc si cad travestiurile solare: "E trist al mortii carnaval/ chiar si pe ciini cind ii infrunta!/ Mi-e dor de iarba, de un bal/ si de-o petrecere la nunta/ (...) Alerg si pling pe strazi pustii/ cu lesurile lor in spate./ La geamuri oarbe vin copii, stol mic de pasari speriate" (Elegia lanturilor fara ciini) sau "Vino in vaile fumeginde ale orasului,/ i-am zis;/ acolo motoarele rapaie/ behaie/ hamaie/ ca o turma de ciini la vinatoare./ Cind le aud ies din casa si strig/ crezind ca dau lupii!" (Cautarea mortului). Tot pe parcursul acestui volum, in cadrul livrescului, se fac simtite influentele beat si o rotativa a registrelor. Eul creator ajunge pina la performanta de a pune in abis existenta cotidiana. Experimentalul se extinde in tandem cu tendintele semantico-textuale promovate de "gasca" lui Gheorghe Craciun. Ironia este acum de factura britanica. Exista chiar si un posibil analog pe linia frisoanelor spirituale, anume - poetul englez Francis Bret Young (volumul de debut al acestuia, de altfel unicul, se numeste tot "Insula"). In opinia mea, "Distanta dintre mine si un iepure" este cel mai liricoid si, indubitabil, cel mai bun volum al lui Nicolae Grigore Marasanu.
Situatia se schimba insa in "Capriciu pentru cele patru vinturi". Ritmul in timpi morti, moralismul gaunos, afectele cliseizate si uzura ideatica il transforma, daca-mi permiteti fandarea prozaica, intr-un volum-de-salvgardare. Evident, pentru a nu parea ca fac imputari malitioase, voi exemplifica: "Te-am surprins, fluviul meu,/ smulgind doi arbori in zori/ asa cum in vara aceea mi-ai smuls/ femeia din brate/ (...) De-atunci am uitat sa mai rid/ si,/ intr-atit urindu-te,/ am sfirsit prin a te iubi" (Invatind sa dau sens amagirii). Deci, surplus de retorism...
"Ingeri si banjouri", aparut la o distanta de 12 ani fata de precedentul volum, se vrea o reinventare a discursului (a lá Stefan Baciu), abundind de o muzicalitate arhaica cvasi-lautareasca, pulsiuni fresh si un tempo eminescian, daca-mi permiteti inca o fandare prozaica, upgradat. Care este combustibilul poetului? Pai, ratacitorii zonelor crepusculare, trecuti deja in hall of frame-ul personajelor-legenda (Terente, Elvira etc), si mitologia mahalalei balcanic-dunarene (pe ruta Isarlic - Cintece tiganesti - Levantul ) : "La *Caruta braileana*,/ cuib acriu si vechi pacat,/ de casuni pe vrea bitana/ lebada cu git perlat” (La "Caruta braileana") sau "In tuslugi de bou baltat/ Terente s-a incaltat/ si la noapte intra-n Balta/ (...) Intre girle tine calea/ la pasale cu abale,/ ca-i rup pe romani de sale/ cu cit pret le iau pe toale,/ iar ei beau cu cinci tambale" (Terente).
Ermetismul barbian al lui Nicolae Grigore Marasanu se face din plin simtit in "Martea canonului", scris intr-un regim esoteric aflat sub o cupola tematica de flash-uri expresioniste, care evidentiaza viziunile lugubre, intunecate ale eului aflat in expectativa si brutalizat de iminenta unui hau sacrosanct dinauntrul caruia vor erupe "vipera-mama" si ale sale eresuri paranoidale: "Se intrevad in zare/ cintaretii din oase electrice,/ Intemeietorii de noi religii:/ glugile le sunt brodate cu fir de lasseri,/ paftalele au detectoare cu infrarosii;/ vin sa demitizeze pentru temelia/ altor eresuri" (Noii Religionari). Retorica nu mai este una rupta de unghiulatia auctoriala. Insa, in crearea atmosferei de redemptiune, Nicolae Grigore Marasanu foloseste o gama larga de sabloane baudelaireiene. Oricum, prin simbolistica prezenta in recuzita cu care opereaza, "Martea canonului" este, prin excelenta, un volum religios. Numai pentru cunoscatori...
Senzorialitatea poetului atinge climaxul in "Sufletul cinta despre sine". Poezia Cherhanale este edificatoare: "Cherhanale, redute ale singuratatii,/ dorul m-aduce la voi ca un cal de capastru./ Bun gasit, moruni spinzurati in cirlige,/ steaguri de carne fluturind in vint -/ ofrande ale vinatorii pe ape/ (...) bun gasit, sepci slinoase,/ sorturi de guma si cizme de cauciuc,/ putini si butoaie cu stiuca la saramura,/ fum de mahorca,/ barbi roscovane in care/ se-ncurca vintul,/ sudoare acrie, alcool,/".
Principala problema cu poezia lui Nicolae Grigore Marasanu este, cred, aceea ca pina si cele mai bine scrise poezii rezista doar secvential. Poeticul este atins in extremis. In plus, multe dintre acestea sint vidate de tot felul de tautologii pe care numai un filon conceptual descriptiv - in absenta unei inregistrari imagistice! - le poate genera. Iata si motivul pentru care Marasanu nu intra in sfera poetilor autentici. Este o individualitate poetica, dupa cum am mai spus si la inceputul consideratiilor, poate chiar si o individualitate speculativa, daca tinem cont de raritatea poetilor contemporani braileni (care conteaza!), dar limbajul sau artistic este, de cele mai multe ori, circumscris esteticii oficiale a ISMEI. Acea estetica care preschimba un scriitor talentat intr-un scriitor patentat. Niciodata viceversa...
Abia in "Distanta dintre mine si un iepure", aparut in plina urgie optzecista, discursul este mai fluid si pare a fi simultan cu sosirea poetului in metropola, odata cu punerea "face to face" cu masinaria de multiplicat fiinte artificiale. Nostalgiile se intensifica, cu toate ca nu mai pot dilata spatialitatea fizica, misuna antinomiile de rit baroc si cad travestiurile solare: "E trist al mortii carnaval/ chiar si pe ciini cind ii infrunta!/ Mi-e dor de iarba, de un bal/ si de-o petrecere la nunta/ (...) Alerg si pling pe strazi pustii/ cu lesurile lor in spate./ La geamuri oarbe vin copii, stol mic de pasari speriate" (Elegia lanturilor fara ciini) sau "Vino in vaile fumeginde ale orasului,/ i-am zis;/ acolo motoarele rapaie/ behaie/ hamaie/ ca o turma de ciini la vinatoare./ Cind le aud ies din casa si strig/ crezind ca dau lupii!" (Cautarea mortului). Tot pe parcursul acestui volum, in cadrul livrescului, se fac simtite influentele beat si o rotativa a registrelor. Eul creator ajunge pina la performanta de a pune in abis existenta cotidiana. Experimentalul se extinde in tandem cu tendintele semantico-textuale promovate de "gasca" lui Gheorghe Craciun. Ironia este acum de factura britanica. Exista chiar si un posibil analog pe linia frisoanelor spirituale, anume - poetul englez Francis Bret Young (volumul de debut al acestuia, de altfel unicul, se numeste tot "Insula"). In opinia mea, "Distanta dintre mine si un iepure" este cel mai liricoid si, indubitabil, cel mai bun volum al lui Nicolae Grigore Marasanu.
Situatia se schimba insa in "Capriciu pentru cele patru vinturi". Ritmul in timpi morti, moralismul gaunos, afectele cliseizate si uzura ideatica il transforma, daca-mi permiteti fandarea prozaica, intr-un volum-de-salvgardare. Evident, pentru a nu parea ca fac imputari malitioase, voi exemplifica: "Te-am surprins, fluviul meu,/ smulgind doi arbori in zori/ asa cum in vara aceea mi-ai smuls/ femeia din brate/ (...) De-atunci am uitat sa mai rid/ si,/ intr-atit urindu-te,/ am sfirsit prin a te iubi" (Invatind sa dau sens amagirii). Deci, surplus de retorism...
"Ingeri si banjouri", aparut la o distanta de 12 ani fata de precedentul volum, se vrea o reinventare a discursului (a lá Stefan Baciu), abundind de o muzicalitate arhaica cvasi-lautareasca, pulsiuni fresh si un tempo eminescian, daca-mi permiteti inca o fandare prozaica, upgradat. Care este combustibilul poetului? Pai, ratacitorii zonelor crepusculare, trecuti deja in hall of frame-ul personajelor-legenda (Terente, Elvira etc), si mitologia mahalalei balcanic-dunarene (pe ruta Isarlic - Cintece tiganesti - Levantul ) : "La *Caruta braileana*,/ cuib acriu si vechi pacat,/ de casuni pe vrea bitana/ lebada cu git perlat” (La "Caruta braileana") sau "In tuslugi de bou baltat/ Terente s-a incaltat/ si la noapte intra-n Balta/ (...) Intre girle tine calea/ la pasale cu abale,/ ca-i rup pe romani de sale/ cu cit pret le iau pe toale,/ iar ei beau cu cinci tambale" (Terente).
Ermetismul barbian al lui Nicolae Grigore Marasanu se face din plin simtit in "Martea canonului", scris intr-un regim esoteric aflat sub o cupola tematica de flash-uri expresioniste, care evidentiaza viziunile lugubre, intunecate ale eului aflat in expectativa si brutalizat de iminenta unui hau sacrosanct dinauntrul caruia vor erupe "vipera-mama" si ale sale eresuri paranoidale: "Se intrevad in zare/ cintaretii din oase electrice,/ Intemeietorii de noi religii:/ glugile le sunt brodate cu fir de lasseri,/ paftalele au detectoare cu infrarosii;/ vin sa demitizeze pentru temelia/ altor eresuri" (Noii Religionari). Retorica nu mai este una rupta de unghiulatia auctoriala. Insa, in crearea atmosferei de redemptiune, Nicolae Grigore Marasanu foloseste o gama larga de sabloane baudelaireiene. Oricum, prin simbolistica prezenta in recuzita cu care opereaza, "Martea canonului" este, prin excelenta, un volum religios. Numai pentru cunoscatori...
Senzorialitatea poetului atinge climaxul in "Sufletul cinta despre sine". Poezia Cherhanale este edificatoare: "Cherhanale, redute ale singuratatii,/ dorul m-aduce la voi ca un cal de capastru./ Bun gasit, moruni spinzurati in cirlige,/ steaguri de carne fluturind in vint -/ ofrande ale vinatorii pe ape/ (...) bun gasit, sepci slinoase,/ sorturi de guma si cizme de cauciuc,/ putini si butoaie cu stiuca la saramura,/ fum de mahorca,/ barbi roscovane in care/ se-ncurca vintul,/ sudoare acrie, alcool,/".
Principala problema cu poezia lui Nicolae Grigore Marasanu este, cred, aceea ca pina si cele mai bine scrise poezii rezista doar secvential. Poeticul este atins in extremis. In plus, multe dintre acestea sint vidate de tot felul de tautologii pe care numai un filon conceptual descriptiv - in absenta unei inregistrari imagistice! - le poate genera. Iata si motivul pentru care Marasanu nu intra in sfera poetilor autentici. Este o individualitate poetica, dupa cum am mai spus si la inceputul consideratiilor, poate chiar si o individualitate speculativa, daca tinem cont de raritatea poetilor contemporani braileni (care conteaza!), dar limbajul sau artistic este, de cele mai multe ori, circumscris esteticii oficiale a ISMEI. Acea estetica care preschimba un scriitor talentat intr-un scriitor patentat. Niciodata viceversa...
