• punctul de vedere argumentat al unui penalist, cu experienţă de 38 de ani, cu privire la „Ordonanţele lui Dragnea”
Ieri, pe pagina de facebook a ziarului am primit un mesaj de la un domn care ne solicita să publicăm şi punctul de vedere al avocaţilor, judecătorilor şi procurorilor din Brăila cu privire la controversatele ordonanţe, care-au inflamat masiv opinia publică din toată ţara. În ceea ce-i priveşte pe magistraţii brăileni, reamintim că procurorii şi judecătorii nu-şi expun opiniile personale în mod public, având acea „obligaţie de rezervă”, cum este denumită de lege, indiferent că este vorba despre soluţii în cauze penale sau civile, sau de acte normative adoptate de Guvern sau Parlament. Magistraţii „vorbesc” prin intermediul CSM, şefii instituţiilor de la Bucureşti sau asociaţiile profesionale. „Nu avem voie”, ni s-a replicat neoficial de fiecare dată când am încercat să obţinem puncte de vedere personale. Aceste reguli nu se aplică în cazul avocaţilor. În acest context, am reuşit să obţinem un comentariu de la avocat Tudor Cruceanu, fost prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, penalist cu o experienţă de 38 de ani.
În primul rând, av. Cruceanu a ţinut să stabilească încă de la început limitele conversaţiei: „Nu vreau să discut aspectele politice ale adoptării ordonanţelor în cauză”. Trecând la fondul problemei sursa citată a continuat: „Din punct de vedere juridic, ordonanţele erau necesare chiar dacă se poate reproşa modul în care au fost adoptate, atât ca procedură cât şi din punctul de vedere al conţinutului. O consultare mai largă şi instituţională a celor implicaţi ar fi fost necesară, s-ar fi evitat aşa şi ieşirile nefireşti în presă ale unor înalţi magistraţi, însă nu cred că trebuia pusă în discuţie publică graţierea căci actul de clemenţă este exclus de Constituţie de la iniţiativa publică”. În acest context, av. Cruceanu a punctat că „orice act de clemenţă nu se face public până la adoptare din motive care ţin de apărarea stării de normalitate căci dacă se cunoaşte conţinutul unui asemenea act ar fi destui care ar putea profita de asta săvârşind fapte despre care ştiu că urmează să fie dezincriminate, amnistiate ori graţiate”.
„Cum era la noi, orice abatere, cât de măruntă a oricărui funcţionar, putea fi socotită infracţiune ceea ce nu este corect”
În ceea ce priveşte modificarea textului de la art. 297 Cod Penal, sursa citată ne-a declarat: „Consider că modificarea, perfectibilă desigur, era impusă de deciziile Curţii Constituţionale şi de deciziile Comisiei de la Veneţia care cer o incriminare mai restrictivă a abuzului în serviciu. Aşa cum era la noi, orice abatere, cât de măruntă a oricărui funcţionar, putea fi socotită infracţiune ceea ce nu este corect. De aceea Curtea a impus ca doar încălcarea prevederilor actelor primare - legi sau ordonanţe - să poată fi pedepsită penal”. Cu privire la pragul de 200.000 lei stabilit prin Ordonanţa lui Dragnea, av. Cruceanu îl consideră „discutabil”. „Putea să fie mai mic sau mai mare. Aici ar trebui date statistice pentru a putea aprecia, dar situarea acestuia la de zece ori mai puţin decât pragul dincolo de care orice infracţiune este socotită ca având «consecinţe deosebit de grave», pare raţională”, a explicat avocatul. Tudor Cruceanu este de părere că nici limitele noii pedeapse nu pot fi criticate, fiind apropiate celor stabilite de alte sisteme de drept.
Faptul că acelaşi articol modificat din Codul penal prevede că dispoziţiile”nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative”, cu alte cuvinte actualul Guvern s-a autoexonerat de răspundere, Tudor Cruceanu a avut următorul comentariu: „În legătură cu clauza de impunitate în cazul emiterii de acte normative, problema nu este juridică ci politică. Dacă voinţa politică este în sensul eliberării de răspundere, asta e, nu cred că în alt mod decât politic se poate rezolva. Sigur că, având în vedere legea răspunderii ministeriale -115/1999- miniştrii pot răspunde nu numai politic ci chiar penal. Dar pentru asta trebuie să se dovedească existenţa unei infracțiuni. Clauza despre care vorbim, la o primă vedere, pare să îi elibereze de o parte a răspunderii şi anume de cea pentru întocmirea şi adoptarea actelor cu caracter normativ”.
Cât despre graţiere şi amnistie, „sigur că ele sunt la îndemâna celui abilitat de lege să o dea. Este un drept suveran care nu poate fi contestat de nimeni. Ştiaţi că, spre exemplu, nici graţierea şi nici amnistia nu pot fi nici măcar refuzate de beneficiarul lor?”. În ceea ce priveşte „dedicaţia” actelor normative Cruceanu declară: „E greu de spus, dar cred că proiectul guvernului suferă nu de ceea ce i se impută, ci tocmai de contrariul, adică este prea restrictiv. Cei care critică actualul act se gândesc numai la cei cu funcţii în stat, la potentaţi, la cei îmbogăţiţi necinstit. Se presupune că ei ar fi iertaţi şi poate că aşa este, deşi aceia au săvârşit fapte grave care ar putea fi excluse. Nu se gândesc însă că sunt mii de medici care din cauza salariilor mici au greşit primind sume derizorii ori alte foloase şi astfel au devenit autori ai infracţiunii de luare de mită, că există mii de profesori care au dat meditaţii pentru că nu se ajungeau cu banii şi astfel sunt autori ai infracţiunii de evaziune fiscală, că sunt poate zeci de mii de întreprinzători particulari care, presaţi de constrângerile unei economii precare, au săvârşit fapte mărunte de fals, evaziune, delapidare, că sunt o droaie de amărâţi care au săvârşit mici furtişaguri ca să aibă ce da copiilor de mâncare, etc... Toţi aceştia trăiesc de ani de zile cu frica să nu fie descoperiţi şi condamnaţi, iar frica asta este probabil mai rea decât orice pedeapsă li s-ar putea da. Pentru ei şi pentru infractorii primari deja condamnaţi pentru infracţiuni comune, minore, trebuia dat actul de clemenţă”. Cruceanu afirmă că legiuitorul putea include condiţii care să asigure starea de legalitate, respectarea legii: de la dublarea pedepselor în caz de recidivă şi revocare a graţierii, până la interdicţia de a ocupa funcţii publice pe o perioadă de 10-20 de ani, obligativitatea recuperării integrale a prejudiciului etc.
„Şi mie mi se pare o reglementare nefericită”
În ceea ce priveşte obligaţia denunţării unei fapte în maximum 6 luni de la data comiterii ei, modificare a Codului de Procedură Penală care deja a intrat în vigoare, av. Tudor Cruceanu declară: „Înţeleg că s-a vrut împiedicarea folosirii denunţului în mod abuziv. Cred că trebuie să dispară doar avantajul impunităţii denunţătorului -total sau parţial - dacă nu denunţă în 6 luni. Dar o soluţie trebuie şi pentru asta căci sunt dosare în care cei vinovaţi de fapte de corupţie cunoscute de procurori, în mod nelegal sunt puşi să facă denunţ ca să fie folosiţi ca martori şi să fie scăpaţi de consecinţa faptei lor. Este şi la Brăila un astfel de dosar. Oricum, este posibil ca în cazul unui denunţ peste termen, procurorul să se folosească de el ca temei al sesizării din oficiu aşa că infracţiunea nu rămâne necercetată”. Sursa citată a mai adăugat că nu trebuie confundat însă denunţul (înştiinţarea despre o faptă care nu te prejudiciază pe tine) cu plângerea (“denunţul” referitor la o faptă a cărei victimă eşti tu) şi nici cu plângerea prealabilă, singurul mod de sesizare care, neexercitat în termen, împiedică desfăşurarea procesului.
Dezbatere şi echilibru
În finalul conversaţiei, av. Cruceanu a ţinut să sublinieze că problematica este foarte amplă şi comportă discuţii pe măsură: „Până la urmă îi revine legiuitorului (Guvern sau Parlament) sarcina de a întocmi un act normativ echilibrat, în sensul că nici organele de justiţie să nu fie lipsite de mijloacele pe care le au în lupta împotriva infracţionalităţii, dar nici ca aceste mijloace să se transforme în factori de opresiune sau care pot fi folosite abuziv”.
Aşteptăm cu interes şi opiniile argumentate ale altor avocaţi, consilieri juridici şi nu în ultimul rând profesori de drept.
