Prin intervenţia medicului Dufrèche din misiunea franceză este operat la spitalul din Botoşani, îi este rezectat cotul dar îi este salvată de la amputare mâna dreaptă. De atunci va putea să scrie numai cu mâna stângă.
Fără să facă vreodată caz de acest eveniment tragic, a fost mare mutilat de război, ca şi alţi brăileni, filozoful Vasile Băncilă, scriitorul Gheorghe Bănea şi alţii.
Şi nu în ultimul rând, în martie, pe 29, am comemorat 45 de ani de când, în 1971, Perpessicius a trecut Styxul...
... În decembrie, 1915, Dumitru Panaitescu, tânăr absolvent al Literelor bucureştene, trimitea de la Brăila o poezie părintelui Gala Galaction, la revista „Cronica". Dorea să debuteze şi scrisoarea ce însoţea o poezie era semnată cu un nume enigmatic: Perpessicius. Scrisoarea aceea a devenit un document de istorie literară. Ea a fost păstrată ca prin minune de familia Galaction, a fost achiziţionată de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi publicată de Perpessicius în „Lecturi intermitente", carte apărută la Editura „Dacia" chiar în ziua morţii sale. În „Dictando divers" (1940), într-un mic eseu în care analizează debuturile scriitorilor, îşi aminteşte răspunsul încurajator al părintelui Galaction, devenit „înger păzitor" al destinului său literar: „Perp. Brăila. Îmi pare că meriţi mai mult de două rânduri. Ne vedem în numărul viitor."
În privinţa acestui pseudonim rar - „ca fapt de litere, cel mai de preţ din biografia mea" - există şi azi câteva prejudecăţi care se cer nuanţate şi corectate.
Asupra semnificaţiei numelui s-a păstrat vreme de un deceniu o tăcere care a stârnit curiozitatea şi i-a sport enigma. În 1926, în cronica literară la volumul de poezii „Scut şi targă", în ziarul „Cuvântul" din 18 iunie, 1926, Nae Ionescu oferea prima explicaţie: Perpessicius, cuvânt latinesc, derivat din „patior" înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă", dar şi „cel ce se chinuieşte singur".
După patru decenii de la această explicaţie, în prefaţa primului volum de „Opere" (1966) autorul considera că se cuvine să nuanţeze.
Dicţionarele cu ajutorul cărora învăţa în studenţie latineşte dau pentru „perpatior" sensul „endurci à la sufrance", ceea ce nuanţează substanţial sensul „cel tăbăcit de suferinţe" (să nu ignorăm această formă de plural „suferinţe", folosită de autor, în comparaţie cu singularul abstract folosit de Nae Ionescu!) prin „cel întărit de suferinţe" sau cel pe care suferinţele nu-l doboară, cel de neînfrânt.
Privind în urmă, în 1966, la 75 de ani, are impresia că în numele ales - o mare hieroglifă a literaturii române - „citesc propriul meu horoscop". Dar atunci, în decembrie, 1915, când propune părintelui Galaction pseudonimul, ce resorturi sociale, morale sau literare l-au îndemnat să opteze?
În fond, era proaspăt căsătorit, avea un copil, lucra deja la Biblioteca Academiei Române. Împlinise de aproape două luni 24 de ani. Era, într-un fel, un tânăr realizat. Părea un om fericit.
Dacă acceptăm explicaţia iniţială, naeionesciană, Perpessicius înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă", credem că este corect doar în literă, dar mai puţin în spirit. Este chiar insuficient, aproape fals. „Tăbăcirea" sugerează şi un tip de insensibilitate pe care chiar şi dicţionarele o sugerează.
Distingem, evident, şi o anumită frondă romantică, o provocare adresată destinului. Jumătatea de veac de activitate literară desfăşurată sub acest nume va confirma cu asupra de măsură. Nu este doar „poză" romantică, nu e doar provocare, ci se cuvine să identificăm un aspect programatic, insuficient de luat în seamă până acum.
Opţiunea pentru acest pseudonim trebuie legată de momentul în care a fost făcută: debutul în literatură presupune şi opţinea pentru o etică scriitoricească. Acest aspect se cuvine să fie mai clar conceptualizat.
„Tăbăcit de suferinţe" are un evident sens fatalist. Sensul pe care vrem să-l dăm pseudonimului este de potenţare a sensibilităţii, nu de limitare a ei. Dicţionarul latino-francez frecventat de autor în epocă dă acest sens evocat deja: întărit, fortificat de suferinţe.
Se cuvine să zăbovim cu mai mare atenţie şi pe textul scrisorii tânărului poet către Gala Galacţion. El evocă celebrul erou ibsenian Brand, simbol al voinţei de neclintit în atingerea idealului.
Se vede pe sine „năzuind spre luceafăr pe un drum de cărţi" ca „Brand spre Catedrala de pe Culme". Este altceva, cu totul altceva. Centrul de greutate al semnificaţiei se mută de pe sensul pasiv, dat de participiul „tăbăcit", cel ce suportă tăbăcirea, pe un sens proactiv, al călătoriei iniţiatice spre Ideal. În „chimia" acestui pseudonim se ascunde o excepţională profesiune de credinţă, sub semnul unui mare mit romantic.
Mai este posibil să fie, în opţiunea pentru acest pseudonim, şi o asumare a sensului unei celebre poezii, semnată de un alt poet brăilean, celebru în epocă, absolvent al Liceului „Nicolae Bălcescu" în 1900: Panait Cerna în poezia „În peşteră", un elogiu adus suferinţei care nu doboară, ci întăreşte firea.
