Oscilam între ce ne povesteau bunicii sau părinţii despre relaţia cu Dumnezeu şi realitatea în care trăiam ca atei. Dacă despre raportul cu Dumnezeu mai eram iertaţi, nicidecum nu eram trecuţi cu vederea dacă îndrăzneam să spunem “nihil sine rex” (Nimic fără Rege – trad). Subiectul era tabu! Aşa au fost anii cenuşii ai “societăţii multilateral dezvoltate”. Mă gândesc deseori la serile din copilărie când ascultam zgomotul gâjâit al radioului care “încerca să ne spună ceva”, de la Munchen, Bonn, Londra, Paris sau Washington. Îmi plăcea Noel Bernard,Monica Lovinescu cu “Teze şi antiteze la Paris”,Ioana Magură Bernard sau Virgil Ierunca, Nicolae Stroiescu - Stânişoară şi, bineînţeles, Neculai Constantin Munteanu cu a sa “Actualitatea Românească “.Toţi aceşti oameni de ispravă, periodic şi niciodată întâmplător, făceau referire la Rege şi la Regina mamă, Elena.
Cine era Regele? Ce voia?
Nu cred că a lipsit vreun an, de pe la jumătatea anilor '70, să nu ascult mesajul MS Regele Mihai cu ocazia Anului Nou. Eram curios în mintea mea de copil şi ulterior adolescent cine era Regele, ce vroia? Era în contradicţie cu tot ce învăţam şi trăiam, dar mai ales cu un regim pe care nu reuşeam să-l descifrez decât din “lecţiile cu paraziţi” de la Europa Liberă, Vocea Americii ,BBC sau Deutche Welle cu emisii în limba română. Ulterior, în anii '80, deja aveam un contur exact asupra situaţiei, câteodată mă poziţionam antagonic de tatăl meu (“vinovat” de educaţia mea prin radioul duşman) doar de dragul unor interminabile discuţii despre Est şi Vest în care invariabil intervenea problema Regelui.
Nici serviciul militar nu m-a oprit să stau cu urechile ciulite la....”paraziţI”, cu tot riscul sau inconştienţa de care puteam da dovadă în acei ani, când asemenea imprudenţă costa.
În acest “ritm” am persistat până în 1989, când caldarâmul Europei de Est se zguduia de revoluţii. După tristele evenimentele din decembrie 1989 mi-am dat seama că trebuie să mă alături unor convingeri ce se opuneau regimului abia instalat care uzurpa puterea şi dădea semne clare că nu dorea decât o continuitate a ceea ce fusese până atunci. Corneliu Coposu, cu modestia şi carisma sa, m-a atras ca un magnet, mai ales că ceea ce spunea mă “ungea la suflet”, fiind singurul care vorbea despre Rege. Am devenit un fan al Seniorului şi am descoperit, în formaţiunea abia creată la initiativa sa, oameni frumoşI, cu un caracter incredibil şi m-am lipit de ei! Oamenii aceia cu părul alb (noii mei colegi) aşteptau revenirea Regelui.
Prima venire a Regelui. Înapoi în avion!
Regele a venit de Crăciun în 1990 şi atunci şocul a fost extrem. Pe deoparte reacţia autorităţilor (a se citi Securitatea ) care se regrupase sub conducerea lui Măgureanu, obedientă lui Iliescu şi care a acţionat pe măsura fiorilor de frică pe care îi simţea aparatul republican în totalitatea lui şi pe de altă parte, sentimentul de neputinţă pe care l-am avut cu toţii văzând modul execrabil prin care Regele Mihai a fost oprit din drumul său spre Curtea de Argeş şi întors cu forţa la avion.Toată această mascaradă a avut un uriaş impact negativ în societate, dar mai ales în străinătate. Injusteţea acestui gest incalificabil pentru naţia română s-a repercutat în timp, lumea civilizată a taxat autorităţile de la Bucureşti cu asprime, şi în următorii şapte ani România nu a putut sta serios la masa discuţiei, neavând nici un argument că lucrurile s-au schimbat şi democraţia îşi făcea loc. Noul regim era dator cu rezolvarea, prin consultare populară, pentru stabilirea formei de stat, neluând în calcul samavolnicia actului de la 30 decembrie 1947 prin care a fost abolită arbitrar monarhia. În loc de asta noul regim, tributar “orânduirii” comuniste nu s-a dat la o parte în a ne minţi, a mistifica adevărul,de dragul perpetuării puterii în detrimentul populaţiei,o populaţie dezinformată, manipulată şi cu memorie colectivă ff scurtă, dovadă rezultatul scrutinului din 20 mai 1990 când de fapt România s-a întors, cu 25 de ani,înapoi, prin rezultatul votului. Vina nu era în totalitate a poporului, 45 de ani de comunism ne îndoctrinaseră cu totul, iar Iliescu, Brucan,Gelu Voican, Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, noua şi vechea Securitate au exploatat această realitate tristă. Totuşi, în ciuda tuturor dificultăţilor, eram unii care nu conteneam să ne întreabăm : Ce ar fi dacă. ...???
Candidatura celui care va fi acceptat ca fiind lordul politicii româneşti, Ioan Raţiu, ne-a scos la iveală lucruri incredibile despre gândirea în lumea civilizată. Monarhia constituţională era un argument la îndemână pe care Ioan Raţiu,venind cu exemplul monarhiei britanice, o prezenta ca soluţia optimă, firească, realizabilă dat fiind şi prezenţa MS Regele, un supravieţuitor, dar şi garant pentru viitorul României.
Minerii şi Constituţia lui Iorgovan
Atacul premeditat al minerilor din 13-15 iunie 1990 ne-a readus în postura de ţară bananiera, conduita autorităţilor fiind execrabilă, statul şi existenţa lui firească fiind puse la îndoială.
Capac peste năzuinţele noastre a fost votul manipulat pentru Constituţia nedreaptă, injustă “semnată” în 1991 de Antonie Iorgovan, pe care şi-a însuşit -o Ion Iliescu pentru că era după chipul şi asemănarea sa. Această “lege fundamentală” strâmbă a driblat (caracteric bolşevicilor ) o dezbatere publică referitoare la forma de stat, neluând în calcul prevederile Constituţiei de la 1923 şi a anulat revenirea la Statul de drept, printr-o campanie deşănţată în care se spunea că:”cei care nu au mâncat salam cu soia, nu au dreptul să decidă şi nici să vorbească”). Manipularea a fost oribilă, iar costurile unui asemenea act reprobabil are efecte negative şi în momentul actual, problemele generate de lacunele acelei constituţii ne urmăresc permanent, inclusiv justiţia română de azi poartă amprenta neputinţei guvernanţilor de “ieri” .
Consolidarea statului neocomunist în 1992 în urma rezultatelor alegerilor a adus în fruntea obştii un guvern cu rezultate catastrofale.
Prezenţa meteorică a Regelui României într -o adunare de 1 milion de oameni, la Bucureşti, în 1992, parcă a anticipat o guvernare ce a însemnat eşecul răsunător al lui Nicolae Văcaroiu care adusese inflaţia la 300% după doi ani de guvernare. Regele era în continuare interzis în România, guvernul a ştiut să facă o propagandă deşănţată Republicii, iar corifeii formaţi la şcoală comunistă trâmbiţau la tribuna Parlamentului, prin publicaţii finanţate de executiv, împotriva opoziţiei şi a prezenţei monarhului pe teritoriul ţării.
Emil Constantinescu şi promisiunea încălcată
Corneliu Coposu a menţinut vie flacăra speranţei, un om politic de înaltă clasă, primit cu braţele deschise de mai marii Europei şi cu o susţinere solidă peste ocean a transmis generaţiilor de români că nimic, niciodată, nu este pierdut. El ...care îşi sacrificase tinereţea şi viaţa în serviciul naţiunii, era garanţia că totul este posibil. Coposu i-a cerut lui Emil Constantinescu să promită că în eventualitatea unui succes în alegeri, după primele 6 luni să declanşeze, cu sprijinul majorităţii parlamentare, demersul revenirii la monarhie constituţională şi readucerea Regelui Mihai pe tron. Nici succesul lui Emil Constantinescu nu a adus românilor satisfacţia de a avea ca şef al statului pe Mihai I, preşedintele uitând de promisiunile făcute preşedintelui “moral” al României, Corneliu Coposu. Constantinescu nu a putut învinge nici propriii demoni, lasâdu-se învins de Sistemul pe care nici o clipă nu l-a înfruntat. Singura măsură pozitivă a fost recunoaşterea şi repunerea în anumite drepturi, acordate de Guvernul Ciorbea Regelui Mihai, inclusiv cetăţeania română. O dată cu sfârşitul ultimul deceniu din secolul XX România pierdea şansa de a-şi regăsi locul în rândul naţiunilor cu recunoaştere internaţională, parcă un îndemn perfid, ascuns, menţinea la Barieră accederea României într-un grup al elitelor, refuzând treptat un preşedinte ca Ioan Raţiu, un lider politic de mare clasă, Corneliu Coposu şi Regele care prin prezenţa sa în fruntea statului ne putea aduce automat în clubul select al ţărilor Europene. Şi ca dezastrul să fie complet în decembrie 2000 românii îl readuc la putere pe cel care ne pornise pe drumul pierzaniei, Ion Iliescu. La finele anului 2000 românii într-o mare proporţie (mai ales cei care mâncaseră salam cu soia) încă credeau cu toată convingerea ca Mihai l plecase din România cu o garnitură de tren, plină cu averea ţării, cu tablouri semnate de iluştrii pictori, cu bunuri imense luate din tezaurul naţional. Aşa îi învăţase Ana Pauker, Emil Bodnaraş, Gheorghiu Dej, Ceauşescu şi consfinţise Iliescu, iar lipsa de cunoaştere şi pe alocuri răutatea caracteristică frustraţilor ne-a privat de dreptul nostru de a ne fi mai bine, de a alege în cunoştinţă de cauză ce ni s-ar potrivi au ba.
Băsescu şi Regele
MS Regele spunea că “Occidentul a suferit de fascinaţia râului” atunci imediat după august 1944, când toate atrocităţile comise de armata URSS nu erau luate în seamă de cei din vest. Aşa a reacţionat şi majoritatea populaţiei din România (suferind de fascinaţia râului ) când l-a recreditat pe Ion Iliescu care se făcea vinovat de declinul ţării, de morţii din decembrie 1989, mineriade şi nu numai.
Accederea în organisme şi structuri care ne onorează s-a realizat şi cu aportul nemijlocit al MS Regele care şi-a acceptat rolul de ambasador al României, pe lângă capetele încoronate ale lumii şi cancelariile occidentale la rugămintea celui care l-a ţinut departe de ţară încă 7 ani lungindu-i exilul ,respectiv Ion Iliescu. În acest context,când nimeni nu se aştepta, Regele Mihai a primit din partea fostului preşedinte Băsescu o lovitură năprasnică. Cu o singură frază Băsescu se descalifica pe el, mandatul şi anturajul său, numindu-l pe Rege trădător şi slugă la ruşi! Recunosc că am votat şi am susţinut personajul Băsescu în ciuda tuturor celor spuse şi chiar demonstrate împotriva lui, dar asemenea jignire adusă nu numai MS Regele ci întregului popor, este de neiertat. Se cunoaşte, se vede bine că fostul preşedinte a citit doar ce l-au învăţat să citească şi să spună cei care au pus umărul la şlefuirea sa, adică vechile structuri ce l-au adus şi în fruntea statului. Inclusiv lui Băsescu, calul troian din guvernul CDR şi ulterior 10 ani preşedintele ţării, i-a fost frică de Rege dintr-un motiv clar: nici el, nici predecesorii nu aveau cum să ajungă la dimensiunea celui care, de drept, trebuia să fie şeful statului, nici prin prestanţă, nici prin carismă, nici prin aportul la binele neamului şi nici prin ce prezenta ca personalitate aşezată deja în pantheonul celor care au marcat istoria Europei. Nu putem fi decât profund mâhniţi de şansa pe care am ratat-o! Dispariţia Regelui Mihai l înseamnă şi diminuarea speranţei, iar a mai crede în destin a devenit o himeră, Majestatea Sa luând cu el aproape totul, şansa de a reveni a monarhiei s-a redus la maximum şi un alt moment foarte trist a umbrit interesul arătat instituţiei monarhice, îndepărtarea prinţului Nicolae. Lipsa Legii Salice a pus în cumpănă viitorul dinastic, soluţia prezentă fiind în imposibilitatea de a confirma la nivelul anvergurii Regelui Mihai, iar viitorul Dinastiei este în pericol. Nici puterea actuală nu are de gând să întărească curentul monarhist, guvernul şi majoritatea politică încearcă să -şi atragă capital electoral prin măsuri ce vizează Casa Regală, dar nu fac decât să o slăbească, iar preşedintele actual tace, tace mâlc, neluând niciodată în discuţie serioasă problema formei de stat, a unui referendum care vizează monarhia, iar din acest punct de vedere nu face mai mult decât predecesorii săi: niciunul nu şi-a sacrificat mandatul pentru reinstaurarea statului de drept, revenirea la prevederile Constituţiei de la 1923.
Ce a însemnat monarhia
Despre Regele nostru aş mai spune cu vorbele unui adevărat român că “a fost Regele câtorva generaţii, ca o pecete aplicată pe harta României comuniste. El a fost Regele nostru fără Regat, cel care a suferit pentru noi printre străini şi căruia nu i-am răsplătit cu adevărat suferinţa. Poate că nu i-am înţeles nici destinul tragic. Unii nu i-au preţuit nici iubirea de ţară. Ferdinand a fost Regele bunicilor şi străbunicilor noştri. El i-a adunat pe toţi împreună. Carol l a fost primul nostru Rege. Dar sufletul nostru rămâne plecat în faţa Regelui Mihai, a sacrificiului său de decenii dedicate patriei şi iubirii de departe.
Cel mai iubit dintre toţi a fost cel care pleacă. România nu a avut norocul unor eroi tăcuţi şi la fel de adânci în iubire şi în modestie.Un crâmpei frumos de spirit românesc, un monument de tăcere, o flacără pentru dragostea de ţară. Îndoliem una dintre icoanele de la care ne mai rămâne să ne revendicăm în zilele de restrişte şi dezordine”.
Despre rolul monarhiei în istoria ţării noastre s-ar putea umple tratate întregi. Se poate afirma că perioada 1866-1947, de la venirea tânărului ofiţer Carol pe 10 Mai 1866 şi cea a abdicării forţate a Regelui Mihai a fost perioada cea mai însemnată din istoria ţării noastre. Mai precis, în 80 de ani, România a recuperat un decalaj de sute de ani faţă de lumea occidentală şi şi-a făcut loc în rândul din faţă a ţărilor civilizate. Perioada de referinţă a monarhiei a adus românilor Independenţa de Stat, în 1877, prin luptă, România a devenit Regat, în anul 1881 şi a cunoscut o dezvoltare fără precedent, o modernizare în toate domeniile. Statul român a fost reformat de la bază, instituţiile sale din temelii şi rolul principal al acestei modernizări îl datorăm monarhiei care a ştiut să fie un adevărat arbitru între partidele politice, iar în străinătate a reprezentat România cu mare cinste.
