* foști angajați ai Întreprinderii de Reparații Brăila - ale cărei hale găzduiesc acum un mare angro organizat în stil oriental - se întâlnesc în fiecare an pentru a socializa și a rememora întâmplări din perioada tinereții
Și în aceste vremuri, cu multe încercări ale vieții, cu o izolare și tot felul de restricții, sunt persoane care, optimiste și pline de speranță, nu renunță la aducerile aminte despre vremurile din urmă cu trei-patru decenii, când oamenii socializau parcă mai intens decât acum. Începând cu activitatea la locul de muncă și sumedenia de întâlniri din cluburi, excursii și concedii petrecute în grupuri, diverse concursuri și activități sportive, evenimente petrecute în familie, revelioane ale întreprinderilor etc. Vecinii, colegii de muncă își cunoșteau păsurile dar și bucuriile, se închegau foarte repede familii, iar greutățile vieții erau trecute mai ușor.
Acum, arareori își mai permite cineva să iasă “la o terasă”, ci doar la o nuntă, un botez (mai rar la înmormântare); la câte un eveniment organizat de autoritățile locale, ori prin protestele stradale – ce îi mai apropie pe oameni. Ceva din din obiceiurile vremurilor trecute mai păstrează, totuși, un grup de foști TUG-iști, care au lucrat la Întreprinderea de Reparații (IRMEX) – devenită după 1990 un spațiu comercial cu de toate: loc pentru realizat cruci, vânzarea de mobilă sau autoturisme etc.
De aceea, întâlnirile anuale ale TUG-iștilor sunt un motiv al rememorării unor perioade diverse din viața și activitatea lor profesională, sau de familie. “Organizarea acestui mic eveniment, de câteva ceasuri, este meritul neobositului și binecunoscutului animator al întrecerilor automobilistice (și nu numai), colegul nostru, ing. Valentin Nemțanu. În acest an ne-am bucurat și de un tort, având pe el un… excavator, alături de siglele TUG și ICPAIUC. Astfel, ne-am întâlnit cu familiile la un schimb de impresii și aduceri aminte legate mai ales de istoria TUG (Trustul de Utilaj Greu)“, ne-a explicat unul dintre participanți, ing. Dumitru Munteanu.
Întreprinderea de Reparații a fost una dintre zecile de întreprinderi ale Brăilei (24 erau de interes republican ) care - împreună cu UJCM și UJECOOP etc - aveau peste 120.000 de angajați.” Înființată în 1949, având apoi diverse denumiri. ”Plecându-se la drum cu 100 de oameni, cu dotări minime și căi de acces din pământ, ca apoi să ajungem la peste 1000”, ni se destăinuia ing. Ștefan Buescu, unul dintre ultimii directori de vază ai societății. Care a fost confruntată, după 1990, ca și alte fabrici, combinate etc cu protestele însoțite, în numele unei libertăți prost înțelese, de lait-motivul “Jos conducerea!”.
Și nu a durat mult, până când, printr-o condamnabilă listă venită “de sus” și emanată prin nenorocita lozincă “industria românească este un morman de fiare vechi”, primele 17 mari unități economice ale Brăilei au fost închise definitiv sau rase de pe suprafața pământului.
Dar să parcurgem, pe scurt, istoria TUG-ului (Întreprinderea de Reparatii): în 1970 se reparau (inclusiv sub cerul liber) zeci și sute de macarale capră de 40 și 100 TM; macarale turn sau utilaje grele venite de pe toate șantierele de construcții ale țării (buldozere, screpere, excavatoare, tractoare S-1500 etc). Cărora, la un moment dat, li s-au adăugat cele din domeniul naval (ex. drăgile refulante N.Z.12). Tot la IRB s-au realizat primele barăci spațiale (de fapt, moderne containere pentru organizările de șantier); apoi, remorci și semiremorci de 20 tone pentru transportul prefabricatelor lungi; vibrogeneratoare, subansamble pentru stațiile semiatomate de betoane etc. S-au înființat și servicii pentru depanarea, pe șantiere, a macaralelor turn.
Iar toate acestea au necesitat, mai ales din 1970, o permanentă lărgire, modernizare și înnoire a bazei de producție; autodotări, specialiști și oameni cu o înaltă calificare; ateliere specializate (de ex. pentru pompe de injecție, cilindri și distribuitoare hidraulice etc); asimilat și recondiționat piese de schimb (de la 8 repere la 400, în 1980). Totul a fost posibil și datorită unei susținute activități de inovare și progres tehnic, iar clubul și cantina întreprinderii, biblioteca de specialitate etc veneau în sprijinul oamenilor uzinei, cum le plăcea să o denumească. Din păcate, aceste realități fiind trecute cu tristețe la capitolul “amintiri, amintiri…”
