Copiii-monedă. Copii care atât reprezintă pentru părinţii lor: un fişic de monede cu care să-şi cumpere băutura, ţigările şi, eventual, mâncarea. Cerşesc, sunt murdari, scormonesc prin gunoaie apoi lasă totul împrăştiat. Sunt violenţi, sălbăticiţi. La şcoală, în cazul în care ajung acolo, profesorii se chinuie să-i educe şi să le aline suferinţa, însă doar pe câţiva reuşesc să-i salveze, pentru că ceea ce se construieşte ziua dispare noaptea. Totul pare zadarnic, fiindcă părinţii acestor copii nu numai că nu-i ajută, ci dărâmă tot ceea ce construieşte şcoala: îi trimit la cerşit, să caute prin gunoaie. De cele mai multe ori nici nu-i lasă la ore. Normal ar fi ca alături de profesori să se afle şi alte autorităţi, însă de cele mai multe ori acest lucru nu se întâmplă decât în situaţiile limită. Cei mai mulţi ajung marginalizaţii societăţii. Crescând alături de oameni violenţi, leneşi şi cerşetori, copiii învaţă să fie la fel. Ne spunem că problemele lor nu ne privesc, însă societatea le este datoare. Nu ei şi-au ales părinţii. Nu a fost dorinţa lor să aibă părinţi oligofreni, alcoolici, violenţi. S-a întâmplat. Au venit pe lume, iar noi acum suntem datori să-i ocrotim, nu să ne purtăm la fel ca părinţii care-i condamnă la ignoranţă. Există o lege care-i ocroteşte, dar este ambiguă. Sunt sute de cazuri de copii ale căror drepturi sunt încălcate sistematic fix de cei care ar trebui să-i ocrotească, copii lipsiţi de dreptul elementar la viaţă şi învăţătură, iar pentru că părinţilor nu li se întâmplă nimic, coşmarul copiilor continuă.
Vrem să schimbăm aceste lucruri, dar pentru ca tuturor să le fie clar cât de gravă este situaţia acestor copii, vom prezenta câteva cazuri şi vom încerca să obţinem de la autorităţi reacţii şi soluţii pentru ca numărul asistaţilor sociali, al marginalizaţilor, să scadă semnificativ.
După cele două cazuri de copii ucişi de indiferenţă, astăzi vă prezentăm alte trei situaţii în care intervenţii oportune probabil că ar mai putea salva ceva. Ca să nu mai spunem că, dacă s-ar fi intervenit din vreme, aceşti copii n-ar mai fi fost acum "cazuri" în presă.
"Eu îi trimit la şcoală dacă am şi eu un venit de la Primărie... Asta-i treaba"
Drame trăite în tăcere
Într-una dintre ediţiile trecute, cotidianul "Obiectiv", prezenta, în cadrul campaniei "Salvaţi copiii-monedă", cazul unui elev de la şcoala "Kazantzakis", care a murit înecat doar pentru că, sătul de mizeria de acasă, a încercat să se spele în Dunăre.
Anul acesta şcolar, tot la Şcoala "Kazantzakis" s-a mai petrecut, pe tăcute, o dramă. Una dintre cele mai bune eleve ale şcolii, Mihaela D., în clasa a VII-a, a fost în pericol să renunţe la şcoală. Profesorii au reuşit să-i dea de urmă, însă bunica, cea care o creşte, a mutat-o la ţară şi copila, deşi intelectual şi-ar permite mai mult, va rămâne doar cu opt clase.
Mihaela a fost abandonată de mamă în maternitate şi a crescut-o timp de 13 ani bunica. În vară, aceasta nu a mai avut posibilitatea să rămână în oraş şi s-a mutat la ţară. Pe Mihaela s-a oferit s-o ţină la şcoală o cumătră. A venit femeia, a vorbit cu profesorii, totul părea în regulă, însă Mihaela nu a mai apărut în clasă. Au plecat profesorii în căutarea ei, însă nu au găsit-o la adresa declarată. Au căutat-o pe bunică şi cu ajutorul ei au reuşit să o descopere pe fată. Aceasta a venit împreună cu bunica la şcoală, îmbrăcată provocator, tristă, cu ochii roşii de plâns. Profesorii au aflat că fusese sechestrată de cumătră. Acum bunica a luat-o la ea, la ţară şi a promis că o va lăsa la şcoală, însă profesorii sunt sceptici în privinţa viitorului ei. "Era un copil foarte bun, deştept. Dacă s-ar fi dezvoltat în alt mediu cred că putea fi printre cei mai buni din judeţ. Aşa, nu ştiu ce se va alege de ea", a spus fosta ei învăţătoare, Lenuţa Şerban.
"Eu îi trimit la şcoală dacă am şi eu un venit de la Primărie... Asta-i treaba!"
Într-o margine de lume, în cartierul Lacu Dulce, sunt zeci de suflete care trăiesc ca acum 200 de ani. Casele din chirpici, scofâlcite, cu acoperişuri cârpite sunt unicele lor adăposturi. Între case - praf, pietriş şi gunoaie. Într-una din aceste case locuieşte familia Trandafir. Are cinci copii, un băiat de 16 ani şi patru fete. Niciunul nu merge la şcoală. Băiatul este plecat la bunici, la ţară. Nu are şcoală deloc. Cele două fete mai mari, una de 10 ani şi cealaltă de 11, trebuia să fie în clasa a III-a, respectiv a IV-a. Pentru că anul trecut nu prea s-au dus la şcoală au rămas repetente, iar anul acesta părinţii nu le-au mai lăsat deloc. Cele mici, de trei şi patru ani, nu au fost nicio zi la grădiniţă.
Ca să ajungi la casa familiei Trandafir nu ai drum. Casa e ridicată pur şi simplu în marginea cartierului, lângă gunoaie. În faţa coşmeliei din chirpici se jucau cele două fetiţe mai mici. Deşi e frig şi bate un vânt rece, ele stau pe jos, în praf, şi se joacă cu câţiva căţeluşi ce par mai curaţi ca ele. Mergem către casă împreună cu mediatorul şcolar, Nicu Anton, care-i cunoaşte bine. El le tot spune părinţilor să lase copiii la şcoală, însă fără folos. Când ne apropiem, cele două fetiţe, pline de praf, care bagă tot timpul degeţelele murdare în gură, iau căţeluşii în braţe. Noi am devenit subiecte mai interesante. Cea mare se ridică şi vine spre noi. Cea mai mică tot nu se ridică de pe pământul rece. Abia apariţia mamei din casă o determină să vină şi ea mai aproape, dar nu lasă căţeluşul din braţe. Copii şi căţei privesc spre noi cu ochii mari şi nu spun nimic. Mama are mâinile umede şi roşii pentru că spăla. Mediatorul îi explică de ce am venit. Cum copilele mai mari nu apăreau, a întrebat unde sunt şi a aflat că sunt la joacă în altă parte. Mediatorul a rugat-o să se ducă să le aducă, însă mama nu a vrut să plece după ele. Nu voia ca fetele să dea ochii cu mediatorul, dar nici nu putea refuza făţiş, aşa că s-a eschivat. Într-un final, apar şi fetele mai mari chemate de unul dintre copiii de pe stradă. La un moment dat, ne-a permis să intrăm în casă. În singura cameră în care locuiesc, pe trei pereţi sunt canapele, într-un colţ este o vitrină ce ţine loc de bucătărie. Pe jos, între vitrină şi pat stă aruncat un sac cu cartofi. Pe cimentul gol este un covor, însă mizeria este cruntă. Chiar în uşă este maşina de spălat, iar alături, pe jos, în mizerie, zace un maldăr de rufe murdare. A urmat apoi cu mama un dialog uluitor. Acum spunea că trăieşte din alocaţiile celor cinci copii, două milioane de lei, iar după cinci minute declara, senină, că mai mătură în două scări de bloc şi mai ia un milion şi jumătate, dar nu are bani să trimită copiii la şcoală. Cât despre ajutorul social de la Primărie, nu-i trebuie. Este prea mic, două milioane şi jumătate de lei pentru care bărbatul ei ar trebui să muncească o lună în folosul comunităţii. Nu-i convine. Ar trebui să renunţe la "căutat" fier vechi, treabă din care câştigă între 500.000 şi 700.000 la câteva zile. Concluzia este clară. Aceşti indivizi şantajează statul cu copiii pe care nu-i dau la şcoală. Nu primesc bani de la stat, nu lasă copiii la şcoală. Dialogul cu mama, din care redăm mai jos un fragment, a fost halucinant.
Singurul copil încă nemarcat de viaţa pe care o duce este mezinul familiei, de numai patru luni
"Ele nu-s de şcoală"
- Fetele mici merg la grădiniţă?
- Nu.
- Dar cele mari? Merg la şcoală?
- A mers, da' nu-i de şcoală. Am cheltuit la bani... Mergea la şcoală cu caieteli şi cum ajungia acasă, le rupea. Ele nu-s de şcoală.
- Băiatul unde este?
- Băiatu' e la tasu' mare. Are 16 ani, da' n-a făcut şcoală. Cu ce să dăm noi copiii la şcoală, când eu am venitul meu două milioane? Şi să cere multe la şcoală.
- Nu aţi primit rechizite de la şcoală?
- Ce rechizite? A spus învăţătoarea că-mi dă un caiet că anul trecut nu s-a dat şi a spus că-mi dă câte un caiet şi o cutie de culori. Eu am două la şcoală. Venitul meu pe toată luna este două milioane, din alocaţii, care plătesc un milion lumina şi un milion tratament lu' bărbatu' meu, că-i bolnav de plămâni, are probleme şi la picior, are spondiloză, poate să-i taie picioru' momental, şi-o cantină care-o am.
- La şcoală ai putea să mai primeşti un ajutor pentru copii.
- Copiii rup caieteli. Mi-a cerut învăţătoarea un milion de copil! I-am dus, da' mi-a trimis o listă lungă cu tot ce trebuia. Am făcut socoteala, erau două milioane! Păi ce fac eu, că vine iarna? De îmbrăcăminte nu era problemă, că aveam. Da' să vină şi la mine Primăria să-mi aducă ajutoare, cum i-a adus lu' soacră-mea.
- Dar trebuie să-i laşi la şcoală, că învaţă şi nu o să mai rupă caietele.
- Îi lăsăm doamnă, şi la şcoală, da' nu avem posibilitate. Da' eu trebuie să plec după muncă. Eu îi las singuri şi plec după muncă, ca să-i hrănesc. El pă o parte, io pă o parte.
- Pe cei mici îi duci la grădiniţă, pe cei mari la şcoală. Şi-ţi vezi de muncă.
- Şi cine-mi plăteşte mie la grădiniţa aia?
- Nu trebuie să plăteşti dacă îi duci numai patru ore.
- Şi copiii ăia pot să-i iau aşa, din casă, să-i duc la grădiniţă? Nu le trebuie şi lor un pachet? Nu le trebuie şi lor nimic? Eu pă Larisa şi pă Mădălina le-am dat din grupa mică până în grupa mare, când eram la ţară, la Stăncuţa. Eram punctuală cu ele la grădiniţă.
- Atunci cum puteai şi acum de ce nu mai poţi?
- Acolo aveam alt venit. Aveam unde să stau, aveam ajutor social de 4 - 5 milioane, alocaţie de 6 milioane, aveam păsări, porci...
- Dacă nu le dai la şcoală, la fel ca tine o să se chinuie. Nu mai bine le dai la şcoală? Patru ore nu mai ai grija lor şi poţi să-ţi iei mai mult de muncă.
- Şi ce să fac? Să le dau la şcoală, să vină fetele mele desfigurate?
- Unde?
- La şcoală. Să-i dau să vină copiii omorâţi cu bătaia? A bătut-o pletosu ăla, i-a luat geanta şi a călcat pe ea, i-a luat iaurtu' şi i l-a turnat în nas şi învăţătoarea s-a uitat la ei. Eu îmi trimit copiii să mi-i omoare? Eu m-am chinuit, frate, pentru ei. Am dormit în casă pă jos, pă la lume, ca să pot să-i cresc.
- Eu te cred că-i greu, dar trebuie să dai copiii la şcoală, că altfel se vor chinui ca tine. E bine?
- Eu îi trimit la şcoală dacă am şi eu un venit de la Primărie... Asta-i treaba! Dacă-mi aduce şi mie Primăria îmbrăcăminte acuma..
- Dacă-i duci sunt proiecte şi te pot ajuta cu haine, cu mâncare...
- Şi cu ce să-i duc eu acuma!? Cu zdrenţele alea după frânghie?
- Dacă nu-i trimiţi la şcoală, fetele astea vor ajunge mari, fără şcoală, şi o să mănânce aceeaşi pâine amărâtă ca tine.
- Sunt fete, să mărită, pleacă.
- Pentru tine e vreo fericire că te-ai măritat şi-ai făcut atâţia copii?
- Aşa-i lăsat de la Dumnezeu.
Mama susţine că nu-şi poate trimite copiii decât curaţi la şcoală, dar nu o deranjează că fetiţa ei este murdară toată şi bagă degeţelele în gură
"Eu mă mai duc la biserică, să cerşesc pentru o bucată de pâine"
În acelaşi cartier, o casă de chirpici înghesuită între altele, de parcă ar fi doar o magazie, adăposteşte familia Ionelei. Are şase copii, cinci băieţi şi o fată, care este la ţară. Băiatul cel mai mare are 15 ani şi doar trei clase şi nici alea terminate. Cel mic are abia patru luni. Când am intrat pe poarta îngustă, noi trei am umplut curtea. Imediat, în pragul casei au ieşit copiii şi mama. Bebeluşul plângea zdravăn în casă. Mediatorul şcolar îi explică şi ei de ce am venit, iar ea începe imediat să-şi plângă amărăciunea în care trăieşte. Nu are bani, nu are mâncare, nu are cu ce să-i încalţe sau să-i îmbrace şi de aceea nu-i trimite la şcoală. Nici ea nu are nicio clasă şi nici slujbă. Nu a mers la şcoală pentru că a fost bolnavă, "e scurtă de vedere", adică pe înserat nu vede la mai mult de-un metru şi jumătate. La un moment dat, copilul mai mare iese din casă cu bebeluşul în braţe. L-am privit pe cel mic. Este vesel, încă nemarcat de viaţa din jurul lui. Celorlalţi le strigă tristeţea în priviri, dar vor să pară veseli. Cel de patru ani a mers puţin la grădiniţă, dar acum nu mai merge. La fel şi ceilalţi fraţi, nu merg la şcoală. Unul dintre ei abia a fost externat din spital, a avut hepatită şi acum şi cel de patru ani "a făcut-o şi el". Ionela nu l-a dus la doctor pentru că nu are bani. Un alt copil, Paul, fugea de acasă ca să meargă la şcoală, dar de când nu mai are cu ce să se îmbrace, a renunţat şi el. "Lor le place să înveţe, vor, da' n-am cu ce să-i îmbrac. E amărăciune mare. Aici nu-i casa mea, e a unei verişoare care m-a lăsat de milă pentru că ea a plecat în Spania. Eu am stat pe câmp, într-un grajd. Acolo mi-am crescut copiii patru ani, nu i-am abandonat. Când se răceşte timpul nu i-am mai trimis la şcoală că nu am avut cu ce să-i îmbrac, să fie ca ceilalţi elevi. Eu am stat sub linoleuri. Eu, copiii mei i-am crescut pe câmp, într-un cort de celofan. Când ploua, stăteam în noroi ca porcii. Vara făceam chirpici ca să fac o cotineaţă de casă. Eu am avut o bucăţică de ajutor social şi pe ăla mi l-a tăiat. La ora actuală mor cu copiii de foame. Din alocaţia lor să le iau să mănânce, să-i îmbrac sau să-i încalţ? Cu ce să mă ajung ca să-i trimit şi pe ei la şcoală? Alţii iau tot felul de ajutoare şi eu n-am luat. Rabd de foame ca câinii. La cantină m-a băgat doar cu două persoane. Eu mă mai duc la biserică să cerşesc pentru o bucată de pâine. Acum un an am fost şi eu la scări, da' n-am găsit. Am stat şi în Centrul de plasament două luni, dar n-am mai putut. Voia şi copiii la aer, acasă, voia să se joace. Acolo trebuie să stai la permanent, ordine", a povestit Ionela. Ar vrea să-şi lase copiii la un cămin săptămânal ca să poată munci, dar nu ştie cum să facă pentru că nu are bani. Este îngrijorată şi pentru că nu mai are casă şi dacă vine fata din Spania, o dă afară. "Unde să mă duc cu şase copii? Cotineaţa mea o demolează. Eu am suportat multe cu ei, sunt romanuri. Să se ducă la şcoală şi mie-mi place când se duc la şcoală, da' cu ce să-i trimit?", ne întreba pe noi Ionela.
Copiii mai mari sunt bone pentru cei mai mici, fiind nevoiţi să renunţe la şcoală
Şcoala nu-i un moft!
Majoritatea familiilor cu probleme din Lacu Dulce sunt familii de ţigani. Mediatorul şcolar Nicu Anton, Partida Romilor - filiala Brăila, încearcă să-i ajute, dar în situaţia în care ei aşteaptă totul să le pice de-a gata, iar mersul la şcoală pentru ei este un moft, este foarte greu. "Noi încercăm să le explicăm că trebuie să meargă la şcoală, să înveţe, să fie şi ei mai educaţi, dar unii nu vor să-i lase pe copii. Spun că dacă au învăţat să scrie şi să socotească e suficient. Se tot spune de tăierea alocaţiilor, de amenzi pentru cine nu dă copilul la şcoală, dar dacă nu se aplică nimic, nu ne mai cred şi fac tot cum îi duce capul. Ar trebui să se taie nişte alocaţii, să se dea amenzi ca să-i sperie şi apoi cred că i-ar lăsa la şcoală", ne-a spus mediatorul şcolar Nicu Anton.
În situaţii similare mai sunt încă aproximativ 100 de familii de ţigani. Câţi români or fi la fel, nu se ştie.
Despre aceste situaţii am discutat cu profesori, psihologi şi am cerut şi opinia Direcţiei pentru Protecţia Copilului. Toate acestea le vom publica într-o ediţie viitoare.
