Sfantul Stefan era iudeu de neam, din semintia lui Avraam. Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii si crescand numarul cererilor pentru diverse slujiri ale Apostolilor, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati "plini de Duh Sfant si de intelepciune". Acestia aveau menirea sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.
Sfantul Stefan cunostea foarte bine Scriptura si propovaduia cu multa putere pe Hristos. Saducheii si fariseii au pus niste barbati sa spuna ca L-au auzit rostind cuvinte de hula impotriva lui Moise si a lui Dumnezeu. In vremea aceea, blasfemia era pedepsita cu moartea. Ajuns in fata sinedriului, i-a infruntat pe judecatori, iar acestia au cerut ca Stefan sa fie ucis cu pietre. In acele momente, Sfantul Stefan a avut o viziune in care l-a vazut pe Hristos „stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.“ (Faptele Apostolilor)
Pentru ca exista obiceiul ca cei omorati cu pietre sa nu fie inmormantati in cavoul familiei, se crede ca a fost pus in mormantul unui crestin.
Moastele sale au fost descoperite in anul 415.
Sfantul Apostol Stefan, cel dintai martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti.
După Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, mulţi veneau la credinţă prin cuvintele şi minunilor Sfinţilor Apostoli. Înmulţindu-se astfel numărul ucenicilor, Apostolii au ales şapte bărbaţi „plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”, pe care i-au hirotonit şi, prin ei, s-a făcut început treptei diaconiei în Biserică. Cuvântul „diacon” înseamnă „slujitor”, deoarece diaconii erau rânduiţi să le fie spre ajutor Apostolilor în slujirea fraţilor la mesele de obşte şi la împărţirea milosteniilor către văduve şi săraci. Ei predicau, de asemenea, cuvântul Evangheliei, botezau şi ajutau la săvârşirea rugăciunilor şi a Euharistiei în Biserica din Ierusalim. Cel mai de seamă dintre aceşti şapte diaconi era Sfântul Ştefan, tânăr plin de Duhul Sfânt, care făcea minuni şi propovăduia cu îndrăzneală credinţa în Iisus Hristos, dovedind-o din Sfintele Scripturi.
La scurt timp după aşezarea lui în slujirea aceasta, unii din sinagoga zisă „a liberţilor, şi a cirenenilor, şi a alexandrinilor, şi a celor din Cilicia şi din Asia” au început a se sfădi cu Ştefan, tăgăduind propovăduirea sa. Cum Ştefan apăra credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos, Care S-a născut din pururea Fecioara Maria, S-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi S-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, iudeii s-au hotărât să-l piardă. Sfântul Ştefan a fost învinuit de blasfemie împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului spre a fi judecat. Au fost aduşi martori mincinoşi care să spună că l-au auzit hulind împotriva templului şi a Legii lui Dumnezeu. Atunci însă „cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui Ştefan ca o faţă de înger” (Faptele Apostolilor 6, 15), pentru că era luminată de harul dumnezeiesc. Sfântul Arhidiacon a rostit o lungă cuvântare, arătând, din proroci, adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei. În cuvântarea sa, a arătat valoarea Legii şi a prorociilor, pe care le-a desăvârşit Mântuitorul Hristos. În cele din urmă, Sfântul Ştefan a înfierat cu focul adevărului inimile fariseilor iudei, zicând: „Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor 7, 51-53).
Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi şi sfâşiindu-şi hainele, au hotărât să-l ucidă cu pietre. Dar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt, şi-a îndreptat ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: ,,Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7, 56). Atunci ei şi-au astupat urechile şi s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate şi au început a-l bate cu pietre, iar ca să poată lovi mai cu putere, şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul (cf. Faptelor Apostolilor 7, 57-58), care va deveni mai târziu marele Apostol Pavel.
Întărită în credinţă, inima Mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste „mai tare decât moartea” (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6), pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai-marilor poporului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda Domnului (Luca 23, 34 ), l-a făcut să roage astfel: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Sfânta Tradiţie ne spune că în vreme ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe, pe Muntele Măslinilor, stăteau şi se rugau, dându-i putere de a suferi mucenicia, însăşi Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit al Domnului.
Sfântul Ştefan, întâiul diacon şi întâiul Mucenic, a fost îngropat în ascuns, prin grija Dreptului Gamaliel şi a fiului acestuia, Aviv, în apropierea Templului din Ierusalim.
În urma arătării minunate a sfântului, preacucernicul preot Lucian a aflat locul sfintelor moaşte ale Sfântului Ştefan. Acestea au fost descoperite nestricăcioase (în anul 415) și au fost așezate în Sion. Martori oculari la descoperirea moaștelor au mărturisit că „rănile provocate de pietre străluceau ca stelele cerului”!
În timpul domniei Sfântului Constantin cel Mare, sfintele moaște – cu excepția mâinii drepte – au fost aduse la Constantinopol. Mai târziu, în timpul domniei lui Teodosie al II-lea (cel Mic), Biserica din Sion a dăruit surorii împăratului – Pulheria – și mâna dreaptă a Sfântului Ștefan.
Este de menționat că la aflarea moaștelor Sfântului Întâi Mucenic a avut loc un cutremur mare, iar moaștele au umplut de mireasmă pe cei care se aflau în acel loc și auzeau glasurile îngerești spunând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Odată aduse moaștele Sfântului la Constantinopol, acestea au fost depuse în biserica ridicată de Sfântul Constantin cel Mare în cinstea sfântului.
Tradiția spune că, la Biserica Sfântul Ștefan – Saframpolis (fostă Theodoroupolis), din regiunea mai largă a Pontului, împărăteasa Evdochia, soția lui Teodosie al II-lea, mergând la Ierusalim și aducând cu ea spre ocrotire, pentru că era bolnavă, sfintele moaște (piciorul Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan) și înnoptând pentru o noapte într-un așezământ lângă Saframpolis, i s-a arătat în vis Sfântul și i-a descoperit că îndată ce va ajunge aproape de Saframpolis și se va spăla (cu apă) de la izvorul vindecător care era acolo, se va face bine.
Într-adevăr, Evdochia a primit vindecare. De aceea, Împărăteasa Evdochia a dăruit Bisericii din Saframpolis sfintele moaște pe care le avea cu ea, moaște ce se păstrează până astăzi nestricate în noua biserică a Sfântului din Saframpolis, din Nea Ionia, Attiki. Aceste moaște au fost aduse de refugiați în perioada 1922-1924 și reprezintă izvor de sfințire și vindecări din harul Întâiului Mucenic și Arhidiaconului Ștefan pentru creștinii Sfintei Mitropolii de Nea Ionia, Filadelfia, Iraklion și Chalkidona.
