Merg la teatru din copilărie, iar în liceu am fost voluntară trei ani la rând la Festivalul “Zile și Nopți de Teatru la Brăila” și la niciuna din acele ediții nu am ratat mai mult de două sau trei spectacole. Tot în acea perioadă eram la curent cu premierele Teatrului „Maria Filotti” și multe din spectacole le vedeam de mai multe ori. Anul acesta este prima oară, de când m-am mutat din oraș pentru studii, când sunt în Brăila în timpul festivalului. Dincolo de plăcerea de a merge la teatru, înainte de debutul festivalului aveam câteva întrebări personale, nu neapărat formulate coerent, dar cărora le căutam, mai mult sau mai puțin conștient, răspunsul.
Mai întâi, eram curioasă dacă voi mai percepe o anumită grandoare a momentului: în liceu, entuziasmul meu provenea și din faptul că era una din puținele situații în care eram expusă la spectacole de la alte teatre din țară. Au trecut, totuși, trei ani în care am locuit într-un oraș cu o viață culturală prosperă, unde îmi e imposibil să ajung la toate evenimentele teatrale (sau din arii apropiate). Am absolvit, de asemenea, studii într-un domeniu conex (e vorba de Litere) și știu că ele m-au ajutat să devin o spectatoare mai atentă și mai conștientă. În acest context, simt și mai puternic importanța unui asemenea eveniment pentru un oraș nu întocmai mic, dar marginal din mai multe puncte de vedere. Un astfel de festival, o perioadă cu evenimente zilnice are potențialul să strângă în jurul său o comunitate. În același timp, evenimentul modifică puțin din rutina cotidiană, ceea ce alimentează atmosfera sa specifică și bucuria colectivă.
Apoi, sub o nouă conducere, festivalul și-a format o nouă identitate și a ieșit în lume drept Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative Brăila. Desigur, prima așteptare pe care această schimbare o stabilește este o gamă mai largă de forme și formule artistice, căci nu mai e vorba de teatru, ci de teatru și arte performative. De fapt, festivalul a reunit dintotdeauna tipuri diferite de evenimente și a avut un program variat: printre altele, țin minte un concert de muzică medievală, o reprezentație care a reunit dansul și stand-up comedy sau lansări de carte. Ele sunt, cred, binevenite, căci teatrul nu există și nu se dezvoltă într-un vid, ci dialoghează în mod firesc cu alte medii, fiecare cu specificitatea sa. Mie îmi place să observ cum filmul, dansul, teatrul deschid posibilități proprii de explorare a aceluiași subiect, a acelorași emoții.
După ce a fost anunțat programul festivalului și am văzut selecția spectacolelor recunosc că am avut așteptări destul de mari pentru că am regăsit nume de persoane sau de instituții pe care le urmăresc și apreciez de ceva timp. Cunoșteam, de exemplu, textul „Dispariții” de Elise Wilk, dar pus în scenă de altă echipă. Eram familiarizată și cu munca regizorilor Cristian Ban și Radu Iacoban. Dar cel mai mult m-a încântat prezența unor teatre din orașe mai mici, dar care au constant în repertoriul lor spectacole foarte bune - mă refer la Teatrul “Andrei Mureșan” Sfântu Gheorghe și Teatrul Municipal “Matei Vișniec” Suceava. Am impresia că publicul le trece des cu vederea și alege, mai degrabă, spectacole de la București, dar pe mine m-au surprins mai mereu în mod plăcut teatrele din orașe mai mici.
Mă bucur că începutul de festival și-a păstrat forma și că în fiecare an, în deschidere, este celebrată prima premieră a stagiunii (acum a fost vorba de „Naufragiat!”). “Naufragiat” a fost și unul dintre spectacolele care mi-a plăcut cel mai mult, iar asta prin energia actorilor și turnurile de situație bine calculate. Spectacolul “Sclavi” mi-a plăcut pentru profunzimea cu care tratează o dezbatere foarte actuală în mediul artistic, spectacolul „Pisici 1” pentru versurile ingenioase și comunitatea pe care o conturează, iar filmul „El buen patron” pentru o explorare nuanțată a puterii și a agentivității.
Fiind un festival și de arte performative am fost atentă în mod special la tot ceea ce a ieșit din sfera teatrului și m-am bucurat de concertul lui Bogdan Simion și de Spectacolul de Dans 497. Față de alte ediții ale festivalului la care am participat, a fost, dacă nu mă înșel, prima oară când am văzut în cadrul festivalului un spectacol de dans contemporan. În rest, am întâlnit dansul contemporan doar în formule cu un mult mai pronunțat aspect multidisciplinar.
Ce mi-aș fi dorit de la această ediție a festivalului ar fi o temă de ansamblu. Consider că, în sine, formatul de festival trebuie să spună o poveste, să aducă la lumină o anumită parte din mediul artistic, să îmbine produsele culturale astfel încât ele să-și potențeze reciproc semnificațiile posibile. Acesta ar fi principalul aspect la care mi-aș dori să se revină la următoarea ediție. De asemenea, tot la viitoarea ediție mi-ar plăcea să văd mai multe spectacole ale teatrelor independente. Zona de teatru independent este una care naște multe inovații și experimente îndrăznețe. În același timp, nu dispune de aceeași vizibilitate precum teatrul de stat, și chiar și spațiile cât de cât consacrate (“Unteatru” în București sau “Reactor de Creație și Experiment” în Cluj) sunt amenințate de un acut precariat financiar.
Dincolo de asta, apreciez și felicit echipa Teatrului “Maria Filotti” pentru munca depusă și pentru încă o ediție frumoasă a festivalului și le urez energie și inspirație pentru stagiunea ce urmează!
