Politica şi administraţia, două dintre domeniile în care se poate spune fără teama de a greşi că nu prea s-au schimbat multe în ultimii 20 de ani. Sau, mai bine zis, ca să-l amintim pe Caragiale, s-a modificat dar nu s-a schimbat mai nimic.
Deşi acum, graţie democraţiei câştigate în '89, există mai multe partide pe piaţa politică, poate prea multe, şi în afară de faptul că acum oricine îşi poate da cu părerea fără teama de a vizita beciurile Securităţii în următoarele zile, sistemul pe care politica şi administraţia funcţionează a rămas, practic, acelaşi.
Astfel, şefii de partid ocupă, în general, şi funcţiile cele mai importante din administraţia locală şi centrală, iar ceilalţi, pe linie ierarhică, celelalte posturi. Dacă pe vremuri în mod sigur nu puteai ocupa un post de director dacă nu erai membru de partid, acum există şanse, dar foarte slabe, pentru că algoritmul care se aplică e acelaşi.
Chiar şi acum, dacă te răzvrăteşti împotriva şefului politic îţi pierzi privilegiile, însă avantajul e că nu vei suferi un accident subit în perioada următoare şi că vei fi primit cu arme şi bagaje la orice alt partid politic, de unde poţi să speri că vei ocupa o funcţie importantă pe undeva, în cazul în care acel partid va ajunge la guvernare.
Ce s-a schimbat cu adevărat? Faptul că înainte de '89 şi în anii de imediat de după Revoluţie se putea face treabă în administraţie numai cu 100 de persoane, iar acum o armată de sute de funcţionari publici sunt angrenaţi în sistemul administrativ local, fără să mai vorbim de cel central...
Un lucru care sigur nu s-a modificat e modul în care se face coadă la uşa vreunui partid când acesta ajunge la putere, pentru ocuparea posturilor cheie din localitatea respectivă, la fel cum se făcea coadă la uşa PCR-ului înainte de '89, pentru aceleaşi privilegii.
Sistemul administrativ s-a schimbat pe ici pe colo, prin părţile esenţiale
Înainte de '89, administraţia locală era făcută de Consiliul Popular Judeţean (CPJ), de Consiliul Popular Municipal (CPM) şi de consiliile populare comunale. Astăzi, acestea se numesc Consiliul Judeţean (CJ), Consiliul Local Municipal (CLM), iar cele din judeţ, consilii locale. În plus, astăzi există şi Prefectura. Şefii consiliilor populare erau cei care îndeplineau funcţiile de prim - secretari ai Comitetulului Judeţean de partid, respectiv al celui municipal sau comunal.... În general, lucrurile merg pe aceeaşi formulă şi astăzi. Mai departe, vicepreşedinţii consiliilor populare erau vicepreşedinţii de partid din organizaţiile aferente, lucru care a rămas neschimbat până acum. S-a modificat doar cifra acestora, astfel că, dacă pe vremuri CPM şi CPJ aveau câte 5 vicepreşedinţi, acum Primăria şi CJ-ul au doar câte doi. Singurul personaj care făcea parte din structura de conducere a partidului, dar care nu avea funcţie administrativă, era secretarul executiv al organizaţiei locale a partidului, care trebuia să se ocupe exclusiv de organizarea partidului.
Cum se mima democraţia atunci ... şi acum
Preşedintele ţării şi apoi primarii şi preşedinţii de CPJ erau aleşi de către popor, însă alegerile erau o formalitate. Mandatele acestora se încadrau într-un cincinal, aşa cum este acum mandatul unui preşedinte. Existau campanii electorale şi înainte de '89, dar, ca şi alegerile, erau o formalitate şi nu făceau decât să proslăvească "preaiubitul conducător"... În plan local, campaniile se derulau pe teren, cu prea puţine materiale de propagandă pentru că exista câte un singur candidat, iar acesta era ales cu 100% dintre voturi. De abia prin anii '80, Ceauşescu a dat dispoziţie ca la alegerile locale să participe câte 2 - 3 candidaţi, atent selecţionaţi, care aveau vârstă, profesii şi studii asemănătoare şi acelaşi sex.
Candidaţii nu dispuneau de CV, ci de ceva mult mai riguros întemeiat şi anume de un dosar de cadre, cu referinţe de la locul de muncă, vecini, cunoscuţi, poate şi de colegul de bancă din clasa a II-a, iar scopul acestor dosare de cadre era ca nu cumva să ajungă în sistemul administrativ un om imoral şi fără pregătire profesională.
Cert era că nu putea candida sub nicio formă şi pentru nicio funcţie o persoană neagreată de partid. Ca să nu se spună că în România nu există democraţie, Ceauşescu înfiinţase o Organizaţie a Democraţiei şi Unităţii Socialiste, iar cei care nu făceau oficial parte din PCR candidau din partea acestei organizaţii. Cadrele se pregăteau şi selecţionau de tinere, din momentul în care deveneau pioneri şi urmărite atent până când deveneau UTC-işti.
După ce aveau loc alegerile, se formau consiliile respective, dar şi celelalte structuri de conducere din cele două consilii, dar şi din cele comunale, adică comitetele executive, în care erau aleşi tot cei propuşi în prealabil de partid. Din aceste consilii era însă musai să facă parte şi câte un doctor, un arhitect, un director de întreprindere, aceştia atent "susţinuţi" de partid. Femeile trebuia să ocupe cel puţin 30% dintre funcţiile importante de conducere de la nivel local şi central, aşadar nu exista nicio discriminare din acest punct de vedere.
Schimbările înregistrate faţă de acest sistem, după 20 de ani de democraţie, sunt foarte puţine. Există, într-adevăr, mai multe partide, aşadar există mai mulţi candidaţi pentru o funcţie de primar sau preşedinte de CJ, iar campaniile electorale au devenit din ce în ce mai agresive şi bazate pe mituirea emoţională şi materială a alegătorului. Dar în afară de acest lucru... oamenii care ajung în structurile de conducere trebuie neapărat să fie agreaţi de către partidul aflat la putere, fiecare partid are organizaţie de tineret şi folosesc copii în campaniile electorale, iar femeile trebuie să ocupe, dacă sunt, minim 30% din funcţii...
Deşi sunt multe voci care afirmă că au fost obligate să intre în PCR, adevărul este că nu erau obligaţi să o facă decât dacă doreau să ocupe funcţii importante prin diferite instituţii şi întreprinderi. Altfel, nu îi lua nimeni cu arcanul să îi bage în partid. Iar cum din structuri era neapărat ca 90% să fie ocupate de cei din clasa muncitoare, pe restul de 10% dintre locuri se dădeau adevărate bătălii... Imagine asemănătoare, dar nu la fel de crâncenă cu cea din zilele noastre, când, după 20 de ani de democraţie, toţi cei care vor să devină directori stau pe la uşile partidelor ce au şanse să ajungă la putere şi nu mai ştiu cum să facă pentru a fi băgaţi în seamă.
Puterea poporului?
Ceea ce ţinea loc de Parlament înainte de '89 era Marea Adunare Naţională, în care activau deputaţii, aleşi, bineînţeles, de popor. Ca şi acum, ca să ajungi deputat trebuia să fii înainte de toate agreat de partid. Ce-i drept, acum poţi candida pe orice fel de funcţie sau pentru orice fel de fotoliu şi ca independent, însă şansele de câştiga nu sunt extrem de mari. Judeţul era împărţit în 6 circumscripţii electorale, faţă de cele 5 colegii de astăzi. Preşedintele ţării, ca şi acum, numea prim-ministrul, care la rândul lui îşi alegea miniştrii. Nimic modificat până acum... Singura diferenţă este că Ceauşescu avea o plăcere nebună să audă muncitorii de jos cum se plâng sau reclamă vreun ministru pentru a avea motiv să îl elimine, spre deosebire de acum, când indiferent de câte sute de mii de oameni s-ar plânge de un ministru, nimeni nu îi ia în seamă.
Diferenţa notabilă dintre România de atunci şi cea de acum, din punct de vedere al politicii şi, implicit, al administraţiei, este că în sfârşit cetăţeanul are puterea, odată la 4 sau 5 ani să ia o decizie majoră. Din nefericire, mulţi se folosesc de această putere aiurea, iar alţii nu o folosesc deloc. Restul sunt manipulaţi şi prea puţini votează în cunoştinţă de cauză. De aici, rezultatul îl vedem cu toţii şi îl simţim pe pielea noastră.
Anton Lungu - ultimul mare comunist la vedere
Unul dintre cele mai controversate personaje de care este strâns legată istoria Brăilei este "Tataia". Adică Anton Lungu. Apreciat de unii, hulit de alţii, mai ales când ajunsese prea în vârstă ca să se poată apăra, Anton Lungu devenise un fel de personaj de legendă, despre care se povesteau cele mai înfiorătoare lucruri. Că bătea lumea, că ţinea elevii prin Insula Mare la cules cu săptămânile, că le dădea să mănânce bulion pe pâine, că era un zbir ....
Cei care au lucrat îndeaproape cu el spun că multe dintre lucrurile care se spuneau erau adevărate, însă existau şi multe alte exagerări.
"Era un tip foarte dur, ce-i drept... Dar chiar dacă ţipa la tine, te ameninţa sau chiar te mai plesnea, până la urmă nu te trimitea la puşcărie... Aşa era el, mai vulcanic... Avea prostul obicei să ţină comitete până la 2 noaptea sau să ţină lumea în Insulă câte o săptămână şi apoi aceştia trebuia să se ducă la muncă.... Asta e adevărat. Dar era un bun gospodar, era implicat în viaţa urbei, era prezent peste tot. Cât priveşte faza cu bulionul, e exagerată... Ideea e că la o şedinţă, un director de şcoală i-a zis că este nevoie de mai mulţi bani, ca să li se dea elevilor care sunt duşi la muncă nişte pachete mai consistente. Şi Lungu a zis că, atunci când era mic, mânca bulion pe pâine sau mămăligă, dar nu a afirmat niciodată că asta ar trebui să mănânce elevii respectivi... Şi până la urmă a rezolvat problema... Deci, nu a fost chiar aşa cum se povesteşte. Dar a avut şi mult curaj în unele privinţe, poate şi de aia, când a revenit în 1992, a fost ales primar... De exemplu, Ceauşescu instaurase regula ca să se scoată alimente pe piaţă în proporţie cu cât se realiza planul de producţie. Adică dacă la lapte făceau, ca judeţ, numai 60%, numai atât aveau voie să dea şi la lume, nu cât avea lumea nevoie. Iar Lungu, mai ales de Sărbători, dădea dispoziţie să fie scoasă mai multă carne, mai mulţi cartofi pe piaţă. Nu îi era frică... iar lumea aprecia, indiferent ce se zice acum", ne-a povestit unul dintre cei care a lucrat cu Lungu ani de zile.
"Tataia" Lungu - bătut de interlopul "BMW" la Revoluţie
Un alt episod legat de Lungu, despre care mulţi au vagă o idee, iar cei care ştiu nu prea vorbesc a fost cel în care, la Revoluţie, a fost bătut de interlopii din oraş care se înrolaseră şi se infiltraseră în Gărzile Patriotice. În zilele acelea, gărzile patriotice, formate din cei care făcuseră armata, dar care lucrau în fabrici, uzine şi altele asemenea şi Armata, puseseră stăpânire pe toate oraşele. La Brăila, interlopii din oraş infiltraţi în Gărzile Patriotice au primit arme şi muniţie de război şi au plecat la vânătoare de activişti de partid şi, ceea ce îi durea pe ei mai tare, de miliţieni. De altfel, unii dintre aceştia au luat cu asalt sediul Miliţiei, aflat pe str. Ana Aslan şi doar intervenţia promptă a şefului Miliţiei de atunci, care a scos soldaţii înarmaţi în stradă şi le-a ordonat să tragă în aer apoi în interlopi - lucru care i-a pus pe fugă pe aceştia - a făcut ca un masacru să fie evitat. În acest context, când Palatul Administrativ a fost ocupat de Armată şi aceste Gărzi s-a ajuns la concluzia că trebuie să se vorbească la microfon celor aflaţi afară. Printre "revoluţionari" se afla şi un fost şef al Miliţiei brăilene, dat afară din cauza unor "bube", dar şi interlopii Ion Ghiolduş, zis "BMW" şi Dan Boldeanu. Iniţial, aceştia au vrut să intre peste Lungu în birou şi să îl omoare, dar nu i-au lăsat ceilalţi, aşa că au aşteptat să fie scos Lungu din birou şi dus la balcon ca să vorbească şi au început să îl lovească în cap... Pentru a i se salva viaţa, Lungu a fost reţinut şi dus la Garnizoana Brăila, nu înainte de a spune că, dacă se face vinovat de ceva, Justiţia va decide, dar mai important, la momentul respectiv, e să se asigure paza obiectivelor strategice din judeţ. După acest incident, în zilele următoare, aceiaşi interlopi i-au devalizat locuinţa lui Lungu, furându-i din casă bunuri personale şi chiar obiecte de îmbrăcăminte. "BMW" a murit câţiva ani mai târizu, într-un accident rutier, omorât de autoturismul BMW după care îşi primise porecla.
Cum a devenit Brăila judeţ în 1968
Mândria brăilenilor a primit o lovitură grea la 1950: sub influenţa sovietică au fost create regiunile, cu subdiviziunile raioane, iar judeţul Brăila a fost transformat în raion al regiunii cu numele şi capitala la Galaţi. În 1968, la reorganizarea administrativă, mii de brăileni au protestat în centrul oraşului, arzând cotidianul "Viaţa Nouă" unde fusese publicat proiectul de reorganizare administrativă, potrivit căruia Brăila rămânea oraş în judeţul cu reşedinţa Galaţi. Populaţia, sătulă ca toate privilegiile să se îndrepte numai spre Galaţi, aşa cum se întâmplă şi astăzi, de altfel, a făcut petiţii peste petiţii la nivel central, până ce, după momentul cu arderea ziarului, o comisie de la Bucureşti a venit să vadă despre ce este vorba în teritoriu. Întrunirea s-a ţinut la începutul lui 1968, în sala mare a Consiliului Popular Municipal, din clădirea în care acum funcţionează BRD. Acolo, toţi cei prezenţi, mai cu fereală la început şi mai curajoşi apoi, le-au spus bucureştenilor că nu ar fi nicio problemă ca Brăila să facă parte din Galaţi, chiar dacă are o tradiţie şi un istoric aparte, dar că nu e normal ca la Galaţi să se construiască blocuri, iar la Brăila nu, ca fabrica de ulei de la Brăila să fie demontată pentru a fi reconstruită la Galaţi sau ca la Galaţi să se facă stadion, iar la Brăila nu. Comisia a plecat la Bucureşti, unde i-a prezentat lui Ceauşescu situaţia, acesta fiind de acord ca Brăila să se separe de Galaţi şi să devină un judeţ de sine-stătător. Vestea le-a fost dată brăilenilor în februarie, cu două zile înainte de Marea Adunare Naţională privind reîmpărţirea teritorială a României. Cei care au trăit momentul spun că în ziua respectivă a fost o veselie generală în Brăila, lumea a ieşit pe stradă, cârciumile de pe Republicii erau pline şi toată lumea sărbătorea. Mai târziu, în aceeaşi vară, Brăila a sărbătorit 600 de ani de atestare documentară şi s-a organizat o serbare grandioasă, cu care alegorice, parade, baluri mascate, costume de epocă... Întreaga manifestare a fost filmată de către Direcţia de cultură de pe atunci, însă filmul s-a pierdut...
"Democraţia pe care am trăit-o noi atunci a fost, de fapt, o anarhie care continuă şi acum"
Pentru o analiză a celor 20 de ani care au trecut peste Brăila din '89 până acum am stat de vorbă şi cu primul prefect al Brăilei postrevoluţionare, liberalul Vasile Datcu. Din nefericire, l-am găsit pe acesta extrem de dezamăgit de "involuţia", cum a numit-o el, societăţii la care a pus umărul să se formeze.
"Atunci ne închinam la alţi zei, idealul ne ţinea loc de orice altceva. Eram exaltaţi de faptul că, în sfârşit, după 60 de ani de comunism, liberalismul şi democraţia existau din nou. În prima campanie electorală, din 1992, nici nu am avut afişe măcar, nu mai zic de ce se dă acum... Dar lumea nici nu avea nevoie, toţi eram idealişti... credeam în ceva... credeam că, în sfârşit, va fi mai bine... Din nefericire, ne-am înşelat cu toţii, iar democraţia pe care am trăit-o noi atunci a fost, de fapt, o anarhie care continuă şi acum. Ne-am dat seama că democraţia a durat numai câteva zile şi s-a terminat atunci când Iliescu a înfiinţat PSM-ul (Partidul Socialist Muncitoresc) şi le-a cerut celor care conduceau judeţele şi oraşele să intre în el, dacă vor să mai conducă în continuare... De fapt, nu se schimbase nimic. Am fost crunt dezamăgit".
"Brăila a fost construită în 20 de ani. Ei ce au făcut în alţi 20 de ani?"
Datcu a fost prefect al Brăilei vreme de 7 luni, în 1990, din februarie până în septembrie, însă a lăsat în urma lui Facultatea de Inginerie, Liceul de artă şi două catedrale. El a fost cel care a pus piatra de temelie a catedralei ortodoxe din Barieră şi a permis evangheliştilor să îşi ridice şi o catedrală, în centrul vechi. Regretă că nu a reuşit să facă şi Facultatea de Agronomie la Brăila, însă nu înţelege de ce, în următorii 20 de ani, cei care au urmat nu au mai făcut nimic:
"Centrul vechi al Brăilei a fost ridicat ultima dată în 20 de ani, de la 1880 la 1900. Partea nouă din Brăila a fost ridicată pe vremea comuniştilor tot în 20 de ani, din '68 până în '88. Eu am înfiinţat apoi o Facultate, un Liceu şi două catedrale... Dar restul ce au făcut? În 20 de ani numai nişte ANL-uri şi câteva festivaluri muzicale? Nu este posibil aşa ceva... Pur şi simplu nu e posibil... Te îngrozeşti".
Brăilenii stăteau la coadă la televizoare color, deşi nu aveau ce să mănânce şi îşi făceau ţuică din marmeladă
În cele 7 luni în care Datcu a fost prefect, Brăila a dat startul unor noutăţi în România. A dat primul patron, primul privatizat din România, adică pe Caruz, şi a fost primul judeţ care a eliminat cartelele pentru mâncare. Ca să plătească salariile celor din administraţie a împrumutat doi saci de bani de la Constanţa, deoarece nici Baca Naţională nu vroia să acorde împrumuturi Brăilei.
"Din nefericire, la români, politica trece prin stomac, urcă până la gâlci, numai la cap nu ajunge odată şi-odată. Ne-am născut poeţi şi veşnic tineri şi nu acceptăm bătrâneţea, cu judecata ei. Iar asta s-a acutizat în ultimii 20 de ani. Am avut un sentiment că aşa ceva se va întâmpla când, în '89, când nici nu încetaseră bine focurile de armă, brăilenii stăteau la coadă la televizoare color şi frigidere, dar nu aveau ce să mănânce. Iar când am desfiinţat cartelele pentru alimente, ni s-a golit în câteva zile rezerva de zahăr, pentru că, în afară de ai noştri, veneau din Galaţi şi Focşani ca să cumpere de aici zahăr, să îşi facă ţuică din marmeladă.... Asta îi interesa pe ei... Iar lucrurile au mers tot aşa", ne-a povestit, zâmbind amar, fostul prefect.
După 20 de ani, politicienii au învăţat să se ocupe cu "nimic" şi să consume
Datcu crede că cel mai mare defect al actualei clase politice este că, de fapt, nu ştie să facă nimic, ci doar să consume şi că doar asta a învăţat şi a dus la rangul de perfecţiune, în 20 de ani.
"M-am retras din administraţie în septembrie 1990, când Iliescu a vrut să intru neapărat în PSM. M-am ocupat apoi numai de liberalismul meu, dar am avut mereu contact cu administraţia şi am fost din ce în ce mai dezamăgit. În acest moment, lucrurile stau cu adevărat grav, iar la Brăila este un eşec enorm. I-am invitat de mai multe ori pe politicienii brăileni să se ia de mână şi să se sinucidă, să se arunce în Dunăre. Nu au făcut nimic pentru judeţul ăsta. S-au îndreptat către nişte materialisme îngrozitoare. Toţi politicienii români se comportă ca drogaţii, vor cât mai multe, iar majoritatea nu are profesii, nu au muncit o zi în viaţa lor, cu adevărat... Avem o foame de lux şi o infatuare care ne va pierde pe toţi... S-a vândut tot ce era de vândut în ţara asta... Dacă în '89 ţara nu mai avea niciun fel de datorii, cu costurile care au fost evident, în 20 de ani ăştia au reuşit să facă datorii de 35 de miliarde de euro, iar în ultimele 3 luni, încă 30 de miliarde... E peste orice imaginaţie ce se întâmplă... Iar Brăila e cel mai monstruos exemplu... 90% dintre politicienii brăileni se ocupă cu «nimic»...Nu fac nimic, nu produc nimic, numai consumă.... Am plecat în '89 de la nişte idealuri, ca să ajungem acum aici...".
Brăila, de 20 de ani "oraşul roşu"
Brăila este unul dintre judeţele care a demonstrat în cei 20 de ani care au trecut de la Revoluţie că are o adevărată pasiune pentru roşu. De altfel, judeţul Brăila este continuu catalogat drept "oraş roşu", datorită afinităţilor politice ale majorităţii, ocupând un loc de frunte între fiefurile PSD. Chiar şi când, pentru un mandat, brăilenii au ales PNL, în fapt au ales un primar care a făcut parte la vremea lui din structurile de conducere ale PCR, fiind chiar membru al Comitetului Central al PCR. Astfel, primul primar cu un mandat de 4 ani, după Revoluţie, obţinut în 1992, a fost nimeni altul decât fostul preşedinte al Consiliului Popular Judeţean, mult hulitul Anton Lungu. Lungu a fost ales de brăileni de două ori, obţinând astfel două mandate de primar. Acesta a fost urmat de Constantin Cibu, care şi el făcuse parte din PCR, şi din Comitetul Central al acestuia, în calitate de director al uneia dintre cele mai importante uzine din ţară, "Progresul". Cibu a fost înlocuit în 2008 de social - democratul Aurel Simionescu, fost prim-secretar UTC în tinereţe. Lucrurile nu au stat foarte diferit nici la CJ, unde primul preşedinte cu un mandat de 4 ani a fost Ion Ştefan, din partea FSN, urmat apoi de Aurel Simionescu (PSM, apoi PSD) cu 2 mandate şi de Gheorghe Bunea Stancu, tot PSD.
