În fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte praznicul Înălţării Domnului. Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească. Astfel, în toate bisericile, mănăstirile şi catedralele ortodoxe din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului.
Adesea Înălţarea lui Hristos, ca şi Învierea Sa au fost înţelese ca fiind nişte lucrări ale Tatălui asupra Fiului Său. Trebuie să avem în vedere, că moartea lui Hristos nu a avut ca ţintă satisfacerea onoarei jignite a Tatălui, ci transfigurarea firii omeneşti. De aceea, atât în Înviere cât şi în Înălţarea Sa, Hristos nu este pasiv.
Evanghelistul Luca spune că Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat şi, pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem că acesta a fost ultimul act al lui Hristos în lume, El nu devine absent în creaţie. Înălţarea lui Hristos nu înseamnă retragerea din creaţie, El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfântul Duh.
Temei pentru credinţa în Înălţarea lui Hristos avem şi în Evanghelia lui Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus Hristos S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Astfel, Tatăl îl iubeşte pe Fiul în Sfântul Duh nu doar ca Dumnezeu ci şi ca om. Prin aceasta trebuie să înţelegem că toţi cei care ne-am unit cu Hristos, devenim părtaşi la această iubire dumnezeiască.
