Pe scena teatrului brăilean "Maria Filotti" va urca, la sfârşitul acestei săptămâni, unul dintre cei mai apreciaţi actori din România, Constantin Cojocaru, care a jucat pe cele mai importante scene naţionale şi europene, sub bagheta unor regizori renumiţi. Va interpreta rolul unui vagabond bătrân, Valerio, în piesa "Leonce şi Lena" de Georg Buchner, regizat de Vlad Cristache.
Constantin Cojocaru s-a născut în 1945, a absolvit în 1966 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, Facultatea de Teatru, Secţia Actorie, clasa profesor George Carabin. Apoi a fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde a rămas până în 1975. Din 1975 până în 2001 este actor angajat la Teatrul Odeon din Bucureşti, iar după această dată îşi continuă activitatea colaborând şi cu alte teatre din Bucureşti şi din ţară. La Brăila este pentru prima dată când joacă într-un spectacol montat aici, dar a mai fost pe scena noastră în festivaluri, cu diferite piese de mare succes la nivel naţional.
- Aţi refuzat două propuneri, de la doi regizori importanţi, ca să veniţi la Brăila.
- Nu vreau să vorbesc despre asta, nu sunt adeptul scandalului. Îmi place viaţa că e frumoasă, că oamenii se înţeleg, că ştiu să-şi zâmbească. Nu-mi place scandalul, oricât de apetisant ar fi.
- Cu ce v-a atras acest rol de l-aţi acceptat?
- Nu ştiu în care zi, dintr-o dată mi-a sunat că aş vrea să joc Valerio în "Leonce şi Lena". Cred că mi-a sunat cultural pentru că întotdeauna relaţia dintre un tânăr şi un bătrân e mai bogată decât relaţia dintre doi tineri. E ceva falstaffian, e o relaţie foarte puternică: tânărul poate tot dar nu ştie nimic, bătrânul ştie tot, dar nu poate nimic. E o combinaţie care poate da rezultate. Ţin minte că am şi spus odată: "Ah, ce aş juca Valerio!". Şi într-o zi mi s-a propus Valerio.
- Aţi mai jucat în aceeaşi piesă un alt personaj, regele Peter. Nu aţi fi preferat acelaşi rol?
- Nu.
- De ce?
- Păi l-am jucat. O ţigară pe care ai fumat-o, o mai fumezi o dată? Nu. Deşi mi s-a întâmplat acest lucru în "Pescăruşul" lui Cehov, să joc de trei ori rolul Sorin, o dată la Montpellier, o dată la Ploieşti şi o dată în Luxenburg. De două ori în franceză şi o dată în română. Am jucat regele Peter în regia lui Alexandru Dabija, un regizor fascinant. Nu mai avea rost să joc regele Peter în regia altcuiva. În regia lui Vlad Cristache joc Valerio. E cu totul altceva.
- Cum e Vlad ca regizor?
- În acest moment este al cincilea regizor important pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Viaţa mea a fost plină de regizori, pentru că sunt actor şi între regizori sunt nişte piloni importanţi.
"Hausvater m-a trezit, realmente mi-a dat cu diapazonul în cap"
- Cu ce a reuşit Vlad să urce în acest top personal al actorului Constantin Cojocaru?
- Să spunem în primul rând pentru că este ultimul intrat. Eu am avut un noroc uriaş, când am terminat am fost repartizat la Piatra Neamţ, unde am întâlnit cei mai importanţi regizori ai momentului. Acolo a fost şcoala: Andrei Şerban, Sanda Manu, Silviu Purcărete, Ion Cojar. Când în primii cinci ani lucrezi cu aceşti regizori, în sfârşit termini şcoala. Apoi lucrurile au mers bine-merci până în 90, pe o linie dreaptă, ca o drezină pe-o şină. În 90 s-a schimbat tot şi am vrut chiar să mă las de teatru. Totul era schimbat, se cerea altceva decât ce învăţasem. Şi l-am întâlnit pe Hausvater. Energic, puternic: "Acum! Focusează, focusează, focusează!" Şi Hausvater m-a trezit, realmente mi-a dat cu diapazonul în cap. A fost foarte important că am lucrat cu el în acea perioadă a anilor 90. "Au pus cătuşe florilor" şi "La ţigănci". Al doilea regizor extraordinar a fost Alexandru Dabija, apoi în tot acest timp am mai lucrat şi cu Dragoş Galgoţiu, am jucat în vreo 14 spectacole montate de el. Dacă un peisaj teatral are nevoie de ceva important, acel ceva este Dragoş Galgoţiu. El nu e nici Silviu Purcărete, nici Alexandru Dabija, nici altcineva, este doar el, absolut original. Noi avem teatru de împrumut, l-am adus de la francezi, de la italieni. Teatrul nostru adevărat, creaţia noastră originală este Marioara şi Vasilache, e teatrul popular. Noi nu aveam şcoală de teatru originală, creativă ori Dragoş Galgoţiu este creativ, face un teatru extraodinar de creativ şi original. Apoi a urmat Radu Afrim, bineînţeles, am lucrat cu el vreo şapte spectacole, şi Vlad Cristache acum, cu care sunt la al doilea spectacol. Pentru mine este foarte important să lucrez cu Vlad Cristache pentru că el îmi limpezeşte ceva care acum se putea înceţoşa.
- Cum îl vedeţi pe Valerio?
- În câteva cuvinte pot să spun că e un bătrân nou-născut, cu călcâie de copil şi palme fără bătături.
- Care a fost cea mai mare dificultate peste care a trebuit să treceţi ca să faceţi acest rol?
- Propunerea din spectacol are o mare vitalitate, fizică chiar. E momentul când trebuie să mă gândesc bine când mă arunc în aventura mişcării. În rest, e o bucurie de lucru.
- Cunoaşteţi Brăila?
- Îmi place extraordinar Brăila pentru că exprimă ceea ce rareori întâlneşti atât de pur, frumuseţea decadenţei. Clădirile Brăilei, casele boiereşti, în paragină multe dintre ele, îmi plac. Sunt artist şi ochiul meu admiră cu mare plăcere frumuseţea liniei care decade. Păcat că nu sunt fonduri, dar dacă Brăila ar fi renovată, ar fi cel mai frumos oraş.
