Cunoscutul coregraf de dansuri populare Marin Barbu, consultant artistic la ProTV pentru dans, preşedinte al Asociaţiei coregrafilor ansamblurilor folclorice din România, a ţinut timp de trei zile un curs de dans popular la Brăila, în faţa a zeci de cadre didactice şi instructori specializaţi. Alături de el în acest demers iniţiat de Centrul de Creaţie a fost şi Ştefan Coman, directorul ansamblului "Baladele Deltei" de la Tulcea şi vicepreşedinte al Asociaţiei amintite. Cei doi au predat câteva noţiuni teoretice şi parctice ale dansului popular românesc, având ca material didactic şi înregistrări din anii 80 din arhivele personale sau din arhiva Centrului Naţional de Creaţie. Într-o pauză a cursurilor, maestrul Marin Barbu a oferit un interviu reporterilor noştri.
"La sate, nu mai avem folclor autentic"
- Ce v-a determinat să acceptaţi invitaţia de a veni la Brăila?
- Am considerat că dacă există interes este bine să le arătăm oamenilor tainele dansurilor populare. În România s-au distrus 90% din formaţiile dinainte şi nu apare nimic nou, aşa că am acceptat să fac aceste cursuri timp de trei zile. În România sunt patru tipuri de jocuri: hore, sârbe, brâie şi joc în perechi. Cursanţii trebuie să pornească de la acest alfabet ca să nu greşească mai departe. Eu cred că e un început şi, dacă se va continua, rezultatele se vor vedea în câţiva ani dacă are cine să-i coordoneze.
- Adică?
- Sunt aici doi domni, Virgil Marinică şi Gheorghe Mihalache, preocupaţi de dansul popular, ei cunosc foarte bine jocurile din judeţ, ţin legătura cu Primăriile şi vor transmite ce au învăţat ca să nu-i lăsăm pe cei pasionaţi să greşescă.
- Ce înseamnă să nu greşească? Hora-i horă, nu?
- Pentru cei neavizaţi aşa este, dar pentru noi, specialiştii, hora nu e chiar aşa. La ora actuală, la sate, nu mai avem folclor autentic, au dispărut lăutarii şi nu mai avem bătrâni care joacă. Fiecare horă are identitatea ei, hora stângă, hora dreaptă, hora pe bătaie, toate au paşii lor. S-a ajuns în zilele noastre de s-a simplificat până la limita maximă posibilă. Mergeţi la orice nuntă şi o să vedeţi că toată lumea atâta joacă, înainte şi înapoi, nici la dreapta, nici la stâga, că se calcă pe picioare. De aceea oamenii trebuie îndrumaţi, controlaţi şi perfecţionaţi. Nu trebuie lăsaţi ca ce învaţă la cursuri să nu ducă mai departe, pentru că altfel munca noastră este în zadar. Cred că o propagandă mai bun a jocului ca aici nu se face. Aici sunt oameni cu carte, care duc jocul mai departe. Globalizarea este bună, are avantajele ei, dar la capitolul tradiţii, identitate este pericol. Acum este momentul ca generaţia mea, care se apropie de 60 de ani, să transmită mai departe tot ce a asimilat. Rămân arhivele, dar acolo se intră foarte greu. Nici eu nu am reuşit să intru în Arhiva Institutului de Folclor, dar când se va putea intra în arhive nu vor mai fi specialiştii care să înţeleagă ce este acolo.
- De ce este accesul restricţionat în arhive?
- Mă întreb şi eu. Ori ei trăiesc într-un mediu închis şi nu vor să intre nimeni acolo, sau cred că sunt nişte greşeli mari de tot şi cum cei care au făcut cercetări în anii 60 sunt încă în viaţă, le este teamă să nu se vadă acele greşeli. În 1965, când aveam şapte ani, Institutul de Folclor a filmat în satul meu, eu eram căluşar. Am vrut să văd şi eu acel document, dar nu a fost posibil. Voiam să văd căluşul care se juca acum 50 de ani. Ceva este în neregulă dacă nu se poate intra în arhiva Institutului de folclor. Problema cu dansul este că trebuie să-l vezi.
- De ce?
- Ceea ce nu se poate scrie este stilul jocului respectiv, trebuie să joci cu cei care ştiu, să simţi energia în braţe, în trup şi asta doar se vede. Când eram căluşar în satul meu uitam de tot, intram în transă. Energia care se degaja acolo te făcea să nu mai fii, câteva zeci de minute, legat cu oamenii din jurul rău, erai cu ceata în care jucai. Eu şi acum simt la fel.
"Vom plăti din greu ca să ne recuperăm tradiţiile arhivate de la japonezi, americani sau alte popoare"
- Ce rezultate vom vedea după câţiva ani?
- Aceşti cursanţi trebuie să-i înveţe pe cursanţii lor exact cum i-am învăţat noi. Acest proiect va continua în timp, lucrurile bune se fac în timp.
- Şi aceşti copii care vor şti să joace, îi vom vedea în sate, la nunţi?
- Nu, dar faptul că se poate transmite pe cale orală dansul de la elev la profesor e un lucru bun. Nu se va mai juca niciodată aşa cum se juca înainte pentru că acele jocuri aveau motivaţie. La horă se făceau afaceri, se puneau nunţi la cale. Acum nu mai este această motivaţie. Acum 40 de ani tot Institutul de folclor a încercat să repună hora în vatra satului, dar nu s-a putut, însă, există alte modalităţi de a reînvia jocul în spectacol. Poate s-ar putea dacă am închide un sat, să-l conservăm, să-l închidem cu totul. În Olanda s-a făcut aşa ceva. Eu din 1984 sunt într-un circuit în toată lumea, îi învăţ pe străini să joace româneşte. Străinii sunt interesaţi în special de jocurile din Balcani. Popoarele mai dezvoltate şi-au pierdut tradiţiile, noi, după 89 trecem printr-o tranziţie care nu se mai termină, cu grija zilei de mâine, pierdem foarte mult din tradiţii şi identitate. Japonezii, americanii, belgenii, francezii, spun că se destind cu muzica popoarelor din Balcani. Cred că 20% din ei au început să-şi facă arhive pentru că şi-au dat seama că şi aici dispar tradiţiile şi atunci ei le asimilează sub diferite forme. Simt că aceste arhive şi noţiuni asimilate, vor fi foarte valoroase când societatea se va schimba şi poparele din Balcani îşi vor da seama că şi-au pierdut tradiţiile. Vom plăti din greu ca să ne recuperăm tradiţiile arhivate de la japonezi, americani sau alte popoare. În România sunt televiziuni care strică foarte mult: Etno, Favorit, dau de dimineaţă până seara numai kitschi-uri. Când vor dispărea aceste televiziuni se va căuta şi calitatea. Acum e momentul ca specialiştii din toate domeniile culturii să conserve identitatea şi tradiţiile. Se înfiinţează şi şcoli de dans românesc private. E o nebunie câtă lume vine. E un început bun.
