Cunoscuta Emma Nicholson, baroneasă de Winterbourne, important politician englez şi european, a fost invitatul special din cadrul Festivalului naţional de dans "Împreună pentru viitor", organizat de Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională. Concursul a reunit peste 200 de copii de la zeci de şcoli speciale din ţară, care au demonstrat cât de bine şi de frumos ştiu ei să danseze. Manifestarea s-a derulat sub egida programului Strategia Naţională de Acţiune Comunitară, implementată în România din 2004 datorită baronesei Emma Nicholson. Aceasta, prin intermediul Asociaţiei Childrens High Level Group, unde este preşedinte, a realizat în 2003 un proiect pilot la Craiova, prin care a urmărit să reabiliteze noţiunea de voluntariat şi să implice comunitatea în rezolvarea problemelor locale. Cum proiectul pilot a avut succes, din 2004 s-a transformat în strategie naţională. De aceea, baroneasa Emma Nicholson a acordat o atenţie sporită festivalului amintit, prilej cu care a acordat un scurt interviu reporterilor noştri.
Baroneasa Emma Nicholson, născută la Oxford, Anglia, este membră liberal-democrată a Camerei Lorzilor şi membră a Parlamentului European pentru Anglia de sud-est. A fost şi raportorul Uniunii Europene pentru România în perioada 2000 - 2004.
"Acest program este pentru copii, să fie ei fericiţi"
- De ce sunt importante aceste manifestări în care copiii cu cerinţe educaţionale speciale sunt în prim plan?
- Acest festival este un rezultat al educaţiei integrate, adună la un loc copii şi tineri cu diferite handicapuri, cu dizabilităţi, marginalizaţi, copii instituţionalizaţi. Problema copiilor cu dizabilităţi sau cei instituţionalizaţi este că ei sunt daţi afară din societate, nu pot interacţiona cu alţi copii. Pentru copiii care au nevoie de o educaţie specială este incredibil de important să interacţioneaze, dar ei, de cele mai multe ori, nu au parte de socializare, iar acest tip de evenimente aduc toţi copiii împreună, în comunitate.
- Dar în sală au fost doar colegi profesori, câţiva părinţi. Comunitatea nu a fost interesată de eveniment. Ca să socializeze cu adevărat, ei ar trebui să interacţioneze cu oamenii din comunitatea în care trăiesc. Ce s-ar putea face în acest sens?
- Acest eveniment anume, din această clădire, a reunit peste 200 de copii din toată ţara. Au fost împreună, au sărbătorit. Practic, copiii s-au împrietenit şi aceasta este de fapt miza întregului program, să aducem împreună copil cu copil. Copiii de aici şi-au făcut astăzi mulţi noi prieteni, ei au făcut astăzi ceea ce face orice copil. N-au dansat pentru societate, ci pentru ei. Este un concept diferit. Aceşti copii au fost astăzi fericiţi. Ei nu vor pleca mai departe doar cu amintiri frumoase şi o experienţă de neuitat, ci cu noi prieteni şi noi oportunităţi. Acest program este pentru copii, să fie ei fericiţi.
"Unele dintre cele mai bogate naţiuni din lume distrug şi ignoră persoanele cu dizabilităţi"
- În societatea românească există programe, proiecte pentru copiii şi tinerii cu dizabilităţi, dar când devin majori statul nu-i mai ajută cu nimic, exact atunci când ar avea nevoie de ajutor pentru o integrare definitivă în societate.
- În Marea Britanie, de unde vin, a fost crescută vârsta la care aceşti copii sunt consideraţi majori, de la 18 la 20 de ani, iar uneori a fost crescută mai mult decât atât. Unii nu sunt consideraţi niciodată adulţi şi îşi iau alţii responsabilităţi pentru ei. Acestor copii trebuie să li se acorde mai mult timp pentru a deveni maturi. Cel de-al doilea lucru care se poate face este găsirea unui loc în care ei să poată trăi. Ştiu că s-au făcut acum câţiva ani case familiale în care copiii creşteau până deveneau adulţi sub îngrijirea unei mame şi a unui tată. Aşa s-ar putea face şi pentru cei cu dizabilităţi, doar să existe cineva care să-i verifice. Adică, ei să se poată dezvolta în continuare, nu în şcoli speciale, ci în comunitate. Tot acolo ei ar trebui să aibă şi posibilitatea să realizeze anumite activităţi de relaxare în timpul zilei. Apoi, trebuie să aibă şi oportunitatea de a lucra undeva, să desfăşoare activităţi utile societăţii. Guvernul ar trebui să creeze ateliere speciale, fabrici, în care ei să poată lucra, atât cât pot, la diferite intensităţi. În această problemă ar trebui să se mai implice instituţiile private, bisericile, comunitatea. Este o cale foarte amplă pe care nu se poate implica numai Guvernul.
- Este foarte frumos, toate acestea se ştiu, dar înseamnă bani, iar Guvernul spune că nu are aceşti bani.
- Personal, nu cred că banii sunt problema, ci atitudinea. În viaţă, mereu este vorba de atitudine, nu de bani, de aceea se şi fac astfel de programe, pentru a schimba atitudinea, pentru a ajuta copiii şi adulţii deopotrivă. Dizabilitatea este doar ceva puţin diferit. Sunt oameni la fel ca noi toţi, numai că nu pot merge, nu pot vedea sau nu pot auzi, dar altfel, sunt la fel ca mine. Trebuie să depăşim barierele. Ca politician, pot să vă spun că atitudinea poate să facă mult mai mult decât banii. Unele dintre cele mai bogate naţiuni din lume distrug şi ignoră persoanele cu dizabilităţi. Nu este o problemă de bani ajutarea persoanelor cu dizabilităţi, este o problemă de atitudine.
- De ce sunteţi atât de interesată de soarta persoanelor cu dizabilităţi?
- Pentru mine, în orice popor există oameni norocoşi şi oameni mai puţin norocoşi. Ca politician, dar şi ca fiinţă umană, eu întotdeauna am dăruit timpul meu celor mai puţin norocoşi, celor foarte săraci, celor care nu au avut parte de o educaţie bună, celor care nu au un acoperiş deasupra capului, celor care s-au născut cu dizabilităţi şi le-a fost mai greu decât altora să răzbată în viaţă. În timpul meu liber lucrez în mai multe locuri, cu oameni minunaţi. M-am născut într-o familie de creştini, sunt foarte apropiată de biserica ortodoxă, şi mesajul este mereu: "Iubiţi-L pe Dumnezeu şi pe cei din jur ca pe voi înşivă. Nu vă gândiţi numai la voi, gândiţi-vă şi la ceilalţi". Aceasta consider că este misiunea mea, pe care încerc să o duc mai departe şi ca politician.
