Dr. Viorica Uscatu este un medic specialist în vârstă de 48 de ani, care lucrează la Brăila într-o specialitate pe care mulţi o judecă şi o trec sub un oprobriu pentru că, uneori, din motive neimputabile ambulanţierilor, se ajunge prea târziu la caz. Este brăileancă
get-beget şi ieşeancă din punctul de vedere al formării profesionale, fiindcă a învăţat medicină la Iaşi, în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "Grigore T. Popa". Tot în acest centru universitar a urmat şi rezidenţiatul.
La Ambulanţă lucrează din 1996 şi, din 2003 şi-a luat şi cea de-a doua specialitate în medicină de urgenţă, după medicină generală.
Într-un interviu acordat în exclusivitate redactorilor "Obiectiv", dr. Uscatu, în prezent managerul Serviciului de Ambulanţă Judeţean Brăila, a declarat că îţi trebuie o doză de nebunie, milă, ambiţie şi încăpăţânare să te iei la trântă cu moartea.
- Care este cea mai mare provocare pentru un medic de urgenţă ?
- Necunoscutul în care te duci şi diversitatea cazurilor pe care le vezi. Multe dintre ele, la faţa locului, se transformă, din ceva necunoscut, în lucruri absolut obişnuite şi fără o gravitate deosebită, dar sunt şi excepţii. Sunt şi cazuri spectaculoase, grele, pe care le ţii minte toată viaţa.
- Sunteţi manager general al Serviciului de Ambulanţă şi încă faceţi teren, gărzi. De ce?
- În primul rând, aşa vreau. Doi, pentru că este nevoie, suntem destul de puţini, şi trei pentru că nu vreau să întrerup relaţia cu meseria.
- Ce preferaţi mai mult, teren sau probleme administrative?
- Teren, pentru că în medicină mă simt mai confortabil, ca să zic aşa.
- Dintre cazurile pe care le-aţi întâlnit de-a lungul timpului, v-a rămas vreunul, în mod special, în minte?
- Unul dintre cazurile pe care o să le ţin minte toată viaţa şi din cauza căruia am prins o frică de motosăpătoare. O persoană lucra la pământ cu un motosăpător şi, la un moment dat, i s-a blocat tăvălugul acela şi a băgat piciorul ca să îndepărteze bolovanul. Piciorul i s-a înfăşurat pe sapele alea. Când am ajuns acolo, persoana respectivă era conştientă, vorbea cu noi. Am fost impresionată până la lacrimi. Îmi spunea: «doamna doctor nu îmi mai faceţi nimic, nu mai rezist, eu am să mor». Şi eu ştiam că aşa este, pentru că vedeam rănile pe care le avea, care erau mai degrabă nişte găuri. Am pansat, am pus perfuzii, am monitorizat. Am făcut tot ceea ce ne-a stat în puteri, dar pacientul a mai rezistat 15 minute şi a intrat în stop cardio respirator.
- Cât timp rămân în memorie astfel de secvenţe?
- Prin formarea noastră medicală, suntem învăţaţi să nu ne afecteze emoţional situaţia atât de mult. Pentru că, altfel, ţi-ai distrage atenţia de la ceea ce trebuie să faci, de la obiectivitatea cu care trebuie să evaluezi parametrii, diagnostice. Nu trebuie să ne scape nimic, şi pentru asta trebuie să te detaşezi un pic emoţional. Dar, rememorând secvenţele, îşi faci o imagine mai completă şi retrăieşti evenimentul în sine. Atunci intervine emoţionalul. Deşi îţi propui să nu ţii minte orice întâmplare nefericită, nu poţi ... îţi aminteşti fără să vrei.
- Un medic care vede astfel de lucruri simte nevoia să vorbească, să povestească despre cazurile pe care le întâlneşte?
- Da. Se mai povesteşte. În general, vorbim despre cazurile foarte grave, traumatizante sau cele amuzante. Fac o analogie cu ceea ce povestesc bărbaţii după ce vin din Armată. Aşa am observat că povestim şi noi din cazurile noastre. Cum, din Armată rămân în minte, relativ, întâmplările amuzante, aşa şi noi povestim şi chestiunile mai amuzante.
"Un singur lucru nu faci în Ambulanţă. Nu te plictiseşti."
- Aţi întâlnit colegi care nu au făcut faţă acestei presiuni, nu au rezistat acestei meserii?
- Da, au fost mulţi care s-au retras. Au simţit că nu este de ei, nu sunt rezistenţi fizic şi psihic şi au renunţat. Dar, din păcate, au fost şi cazuri în care au intervenit nişte boli care i-au pus în imposibilitatea de a mai fi în linia întâi. Pe de altă parte, au fost şi mulţi medici, asistenţi, ambulanţieri care au plecat în străinătate. Nu au mai mai rezistat să practice această meserie la noi în ţară, pe bani puţini.
- Şi totuşi, dumneavostră aţi rămas în ţară. De ce ?
- Am avut un loc de muncă care mi-a plăcut. Ca să rămâi în domeniul ăsta trebuie să ai şi o doză de nebunie. Îmi place, pentru că în Ambulanţă orice se poate întâmpla. Treci prin momente de bucurie, tristeţe, supărare, furie, ranchiună, bârfă, boală, sănătate, căsătorie, botez. Un singur lucru nu faci în Ambulanţă. Nu te plictiseşti niciodată.
"Câteodată suntem parazitaţi de cazuri care nu sunt urgente"
- Ca medic de urgenţă, practic, te iei la trântă cu moartea. Când îţi dai seama că ai ajuns prea târziu, ce simţi?
- O iau ca pe «aşa a fost să fie». Nu pot să condamni pe cineva că a chemat târziu serviciul de Ambulanţă sau că ambulanţa a venit târziu, sau că omul nu a ştiu să-ţi zică în ce constă mai exact urgenţa lui. Problema este că nu toate solicitările pe care le avem sunt urgenţe, şi timpul pe care noi îl pierdem la unele intervenţii este în defavoarea adevăratelor urgenţe. Nu ai cum să-l convingi pe om că el putea să stea cu o criză de hipertensiune până dimineaţă sau că putea merge şi la medicul de familie pentru o colică biliară, sau o alergie care i-a apărut pe mână. La fel cum nu-i poţi convinge nici pe cei care consumă băuturi alcolice şi după cheamă Ambulanţa pentru că au vărsături. Noi răspundem la orice astfel de intervenţii. Este obligaţia noastră. Dar în felul acesta creşte durata rezolvării cazurilor cu adevărat importante. Câteodată suntem parazitaţi de cazuri care nu sunt urgente. Acest lucru, puţină lume îl conştientizează. Mulţi ne judecă, ne trec sub un oprobriu că nu muncim, că am ajuns prea târziu.
Cuvintele de aur, «avem puls»
- Milă, ambiţie sau încăpăţânare să te lupţi cu moartea?
- Toate trei. Dar, din păcate, ca medic nu întodeauna ieşi învingător. Şi totuşi sunt şi situaţii fericite, şi pentru asta trăim. Din asta găsim resurse pentru a supravieţui. Atunci când reuşeşti să scoţi bolnavul dintr-o situaţie critică, gravă, să-l stabilizezi. Cum ar fi să scoţi pacientul din stop cardio respirator, ceea ce este un fel de încoronare a intervenţiilor noastre. Aici ai senzaţia de Dumnezeu. Cuvintele de aur, la noi sunt «avem puls».
- Când resurcitaţi o persoană, la ce vă gândiţi?
- Eşti setat să faci lucrul robotic, să-i salvezi viaţa omului respectiv. Abia după ce ieşi din transa aia începi să recapitulezi.
- Vi s-a întâmplat vreodată ca un pacient să vă reproşeze că l-aţi adus "înapoi"?
- Da, s-a mai întâmplat, în cazul tentativelor de sinucidere. Cei care s-au intoxicat cu medicamente sau au vrut să se înece. Datoria mea este să-l readuc la viaţă. Cele mai simpatice cazuri, ca să zic aşa, au fost nişte persoane care s-au întoxicat cu alcool şi care ne-au reproşat că «de ce ne-aţi dezbătat, că noi am cheltuit bani mulţi să ne îmbătăm». Ne-au amuzat. A râs tot echipajul.
- Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi alege tot Medicină de Urgenţă?
- Da, cu siguranţă. Pentru că vezi toată patologia şi intri şi în contact cu toate specialităţile din medicină. Înveţi mereu câte ceva, de la fiecare. Da, aş alege tot ramuri active. E o sete de adrenalină.
- La Brăila există o patologie aparte?
- Nu pot să zic că este o patologie aparte faţă de patologia generală de la nivel naţional dar, am observat că predomină bolile cardiovasculare, bolile psihice, digestive, inclusiv neoplasmele. Din păcate se observă că aceste probleme apar la persoane din ce în ce mai tinere.
Între ştiinţă şi Dumnezeu
- În capitală s-a lansat anul acesta un chat de asistenţă medicală online, disponibil non-stop, prin care voluntarii sunt alertaţi pentru susţinerea intervenţiilor la urgenţe din locuri publice. Ar fi o soluţie eficientă şi pentru Brăila?
- Am auzit. Da, poate să fie o soluţie pentru a câştiga mai mult timp. Problema este că suntem puţini în judeţele neuniversitare. Persoane în care poţi avea încredere să le dai minime semne în recunoaştere a unor simptome, sunt destul de puţine. Voluntarii sunt în general tinerii, studenţii. Noi am întâlnit cazuri în care astfel de persoane ne-au ajutat foarte mult. În sensul că au relatat corect situaţia de la faţa locului. Am putut, astfel, să le dăm informaţii vitale prin telefon legate de cum să-i aşeze, să-i îndepărteze de anumite locuri periculoase, dacă să le dea un pahar cu apă, dacă să-i încălzească sau să le pună gheaţă. Nişte manevre banale, la prima vedere, însă vitale pentru pacient.
- Pentru că, mai devreme, v-am auzit vorbind de Dumnezeu, vă întreb: Se poate face medicină de urgenţă fără credinţă în Dumnezeu?
- E, aici m-aţi lovit. Eu nu sunt o persoană crescută într-un spirit religios. Nici familia mea nu a fost foarte religioasă. Că eu am citit
anumite chestiuni din simplă curiozitate, nu înseamnă că eu cred în Dumnezeu cu ochii închişi. Eu mă caracterizez ca fiind o persoană foarte tolerantă. Poate că şi asta înseamnă ceva. Nu ştiu. Pot să zic, în schimb, că în medicina de urgenţă, şi nu numai, se întâmplă şi lucruri inexplicabile. Aşa zise minuni. Au existat şi resurse ale pacientului nebănuite care l-au readus la viaţă. Asta înseamnă că ceva, cumva există. Poate va fi explicat mai târziu.
