Social Media

REPORTAJ

Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

• ”MovilaFest” crește de la an la an, atât ca amploare a organizării cât și ca număr de participanți • festivalul a ajuns vara aceasta la cea de-a treia ediție și a demonstrat că și brăilenii sunt dornici de distracție

Actualizat:
Timp de citire: 5 minute
Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

Timp de patru zile și patru nopți, malul lacului sărat Movila Miresii – aproape pustiu în tot restul anului – a vibrat în ritmul unui festival cum puțini credeau că se poate organiza într-un astfel de loc.

Pe un spațiu generos, toți cei care au avut curiozitatea să intre în atmosfera festivalului au găsit surprize plăcute la tot pasul. Așa cum v-am mai informat, organizatorii au promis petrecere fără limită, de la ora 17.00 până a doua zi în zori, cu momente de vârf în fiecare seară, când apusurile ”marcă înregistrată” de pe lacul de la Movila vor învălui atmosfera în culori greu de uitat!

Iar realitatea de la fața locului nu a dezămăgit: trupele care au urcat pe scenă au ”sunat” foarte bine, DJ-ii invitați au făcut show-uri incendiare, mixând piese pentru toate gusturile, de la cele mai recent lansate creații AI până la melodii retro care continuă să scoată lumea la dans și după zeci de ani de când au compuse.

Dincolo de vibe-ul și jocul de lumini de pe scenă, participanții au avut posibilitatea să se delecteze cu mâncare gătită de chefi profesioniști, în zona VIP a existat un bar cu băuturi pentru toate gusturile, iar spațiile rezervate pentru vendori au fost standuri cu dulciuri, înghețate, frappe-uri, smoothie-uri și tot felul de alte tentații culinare.

Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
Marius Mănăilă împreună cu grupul de prieteni de la care a pornit ideea organizării festivalului de pe malul lacului sărat Movila Miresii

Apusurile văzute de pe malul lacului de la Movila au culori spectaculoase, iar pentru cei care au vrut să se imortalizeze în fotografii cât mai instagramabile au fost amplasate în locurile cu perspectiva cea mai bună rame foto de mari dimensiuni sau diverse alte decoruri speciale, printre care și o mașină retro de producție americană.

Pentru copii a fost amenajat un loc de joacă generos, unde au putut să alerge printre baloți de paie aranjați pe post de obstacole, s-au putut da în mașinuțe electrice sau în clasica tiribombă cu lanțuri – foarte apreciată și solicitată – și au putut escalada un uriaș tobogan gonflabil.

Tot în spațiul rezervat copiilor a fost amenajat un stand unde aceștia au fost invitați să frământe cocă pentru gogoși de casă, care ulterior erau comercializate către pofticioși. În fine, tot aici a fost poziționat un spațiu rezervat deopotrivă celor mici dar și părinților care au vrut să tragă la țintă cu replici de tip airsoft sau cu arcul.

Ferma de la Coadă a adus într-un țarc câteva animale domestice și le-a oferit copiilor posibilitatea de a se urca în șaua unui cal, pentru o scurtă plimbare, evident sub atenta supraveghere a unui îngrijitor.

De la petrecere câmpenească, la festival în toată regula

După cum v-am mai informat, principalul organizator al festivalului a fost omul de afaceri brăilean Marius Mănăilă. Născut în Movila Miresii, acesta a copilărit pe malul lacului sărat de lângă comună și, în ultimii ani, participa, cel puțin o dată pe vară, la o petrecere câmpenească, împreună cu un grup de prieteni din copilărie.

El ne-a mărturisit că în timpul unei astfel de petreceri s-au hotărât cu toții să organizeze un festival, așa încât să se ducă vestea în tot județul și în toată țara despre acest lac sărat care, deși are calități terapeutice de neegalat, este prea puțin cunoscut și deloc exploatat.

La începutul acestei luni, l-am găsit pe Marius pe malul lacului, unde, ajutat de soția lui, Andreea, și de alte câteva persoane, muncea ”pe rupte” pentru a pune la punct toate detaliile ediției din acest an a festivalului.

Așa s-a reușit ca, pe parcursul a câtorva săptămâni, să apară pe malul lacului o scenă înconjurată de un decor rustic în care predomină baloții de paie și mobilierul din lemn, un bar cu spațiu generos, un ciubăr pentru cei care vor să încerce o baie de nămol vindecător, dușuri, baie dotată cu chiuvete și cu fosă septică, un generos loc de campare pentru cei care vor să vină cu cortul și locul de joacă descris mai sus.

Vara aceasta, ”MovilaFest” a ajuns la cea de-a treia ediție și, după cum a demonstrat-o numărul foarte mare de participanți, începe să-și creeze un renume pe plan local.

Spațiul rezervat parcării s-a întins pe câteva hectare, însă sâmbătă seara, când a fost ”vârful” festivalului, aproape devenise neîncăpător, iar la poarta de intrare în festival, rândul celor care așteptau să-și cumpere bilete se întindea pe câțiva zeci de metri. Brăilenii au arătat că sunt dornici de astfel de evenimente, iar ediția de anul viitor are un real potențial de creștere.

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

    Marius Mănăilă împreună cu grupul de prieteni de la care a pornit ideea organizării festivalului de pe malul lacului sărat Movila Miresii

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară
  • Lacul sărat de la Movila Miresii pune Brăila pe harta festivalurilor de vară

REPORTAJ

Vârsta-i doar o cifră! Bijutier, colecționar, student la teatru

• are 57 de ani, este bijutier și, de o viață, lucrează cu migală aurul și argintul, iar în timpul liber, adună uniforme care spun povești despre trecut • acum, Virgil Tudor schimbă atelierul cu sala de curs și bijuteriile cu monologurile: a fost admis la facultatea de teatru, acolo unde ajunge să împlinească un vis pe care l-a purtat cu el încă din copilărie

Publicat

în

Vârsta-i doar o cifră! Bijutier, colecționar, student la teatru

A fost copilul care cioplea ciobănași din lemn și aștepta, zadarnic, nota 10. Virgil Tudor a devenit bijutier, a lucrat cu aur și argint, a colecționat fragmente de istorie, a ajuns pe platouri de filmare, a scris un scenariu, iar la 57 de ani a făcut un pas pe care mulți nu l-ar mai face niciodată: a dat examen la facultatea de teatru și a fost admis.

Pentru Virgil Tudor, vârsta nu este un capăt de drum. Este doar un număr de liniuțe desenate pe fuselajul unui avion care încă zboară. Există oameni care își aleg un singur drum și merg pe el până la capăt. Și există oameni pentru care viața seamănă mai degrabă cu un atelier în care, din când în când, apare o altă bucată de material și o altă idee.

Virgil Tudor pare să facă parte din cea de-a doua categorie. Bijutier de profesie, cu o pasiune veche pentru lucrul făcut cu mâna, colecționar de uniforme și obiecte militare, figurant și apoi actor în producții cinematografice, scenarist și, mai nou, student la teatru. La 57 de ani, a intrat la Teatru cu emoțiile unui copil care descoperă o lume nouă. Poate că, de fapt, aici trebuie căutată povestea lui: în copilul care încă nu a dispărut.

Nota 10 care nu a fost niciodată a lui

În clasele primare, la ora de lucru manual, Virgil trebuia să confecționeze un cuțit din lemn și o reproducere în miniatură a Coloanei Infinitului. Tatăl său, modelor în lemn, a făcut lucrările în locul lui. ”Erau ireproșabile, realizate cu o precizie de maestru. Am luat nota 10. Când am văzut ce lucrări frumoase au făcut cu mâinile lor câțiva dintre colegii mei, am constatat că nota era a tatălui, nu a mea”. A fost, poate, prima lecție despre diferența dintre a avea ceva bine făcut și a crea tu însuți ceva. A început să cioplească. Ciobănași din lemn de tei, săbii cu cap de lup sau de cal. Își dorea ca lucrurile făcute de mâna lui să fie frumoase. Și aștepta nota 10. Nota nu a mai venit.

A rămas însă ceva mai important: pasiunea pentru frumos și refuzul celebrului „lasă că merge și-așa”. Astăzi, când o bijuterie nu îi place, o taie. Când un obiect nu iese așa cum și-a imaginat, nu îl păstrează doar pentru că a muncit la el. ”Am despicat un ciobănaș nereușit cu toporașul și am tăiat cu foarfeca bijuterii care nu mi-au plăcut”.

Pentru Virgil Tudor, lucrul bine făcut nu este doar o chestiune de meserie. Este o formă de respect.

A găsit arta în aur și argint

În toamna lui 1991, după primul an la Școala Populară de Artă, bijutierul Alexandru Balaban, prieten al tatălui său, i-a observat înclinațiile artistice și i-a propus să lucreze în atelierul pe care îl conducea. A început ca muncitor necalificat. Ulterior s-a calificat ca gravor în metale, în urma unei probe practice. A renunțat atunci la școala de artă și, pentru o vreme, și la pasiunea pentru creație. ”Am regretat în sinea mea, dar noua meserie mi-a fost și-mi este sursă de subzistență. După ceva timp am realizat că există artă și aici. Slavă Domnului!”.

Au trecut decenii de atunci. Aurul și argintul au devenit materialele lui de lucru. Dar, pentru Virgil Tudor, bijuteria nu înseamnă doar execuție.

”Ca să poți să creezi un obiect trebuie ca acesta să povestească ceva. Trebuie ca o parte din ființa creatorului să se regăsească în el”. Într-o lume în care obiectele pot fi produse în serie și chiar „printate”, el apără încă valoarea lucrului făcut de mână. ”O bijuterie confecționată manual nu are nimic în comun cu una «printată» pe cale industrială”. Poate cel mai frumos vorbește însă despre bijuteriile vechi, cele aduse de oameni pentru a fi reparate. Pentru un bijutier, o bijuterie veche poate fi doar o bucată de metal și câteva pietre. Pentru proprietarul ei, poate fi o fotografie de familie, o căsătorie, un părinte, o iubire, o despărțire.

Virgil le vede ca pe niște povești care pot primi un nou capitol. ”Ideile, munca și arta bijutierilor, împletite cu prețuirea și admirația proprietarilor, reprezintă acea pagină albă rezultată din topirea bijuteriilor vechi încărcate cu povești, materializată sub forma de lingou. Pe acea pagină putem desena, scrie sau mâzgăli alte idei, alte dorințe, lăsând la rândul nostru o parte din suflet și astfel făcându-le să spună alte povești”. Nu are o singură bijuterie de care să fie legat. ”Toate sunt”. Pentru că se regăsește în fiecare dintre ele, de la prima verighetă și prima pereche de cercei-bobiță făcute ca tânăr meseriaș, sub supravegherea atentă a lui Alexandru Balaban, până la lucrările de astăzi. ”Mă regăsesc în lucrările mele și trăiesc prin ele atâta timp cât sunt purtate cu plăcere”.

Când bijutierul a început să intre în pielea personajelor

Teatrul a fost însă acolo mult înainte ca Virgil să aibă curajul să-l numească vis. Încă din copilărie îi plăcea să se pună în pielea personajelor din filme. „Mai târziu am realizat că asta se numește actorie. Și nu este de nasul meu”. Așa a gândit timp de zeci de ani.

Actorii, credea el, sunt alții. Cei talentați, cei pregătiți, cei care merg la facultate. Nu un bijutier trecut de 50 de ani. Declicul a venit în 2018, la filmările pentru ”Între chin și amin”. Juca un militar român într-un pluton de execuție. Era îmbrăcat în uniformă regală și trebuia să interpreteze un om format într-o altă epocă și pus de un regim nou să execute români. Atunci a înțeles ceva. Nu mai îmbrăca doar o uniformă. Intra în pielea unui personaj. Poate că acesta a fost momentul în care copilul care se juca de-a personajele din filme și adultul care privea actoria ca pe un teritoriu inaccesibil s-au întâlnit.

Uniformele care au devenit povești

Pasiunea pentru istorie a venit pe un alt drum. În 2011, din târgul Obor din Brăila, a cumpărat o cască militară românească, model 1973. De atunci a început să strângă uniforme. Pentru Virgil, însă, uniforma nu este doar un obiect de colecție. Este poveste. Este document. Este mărturie. În hainele militare vede schimbările prin care a trecut România și felul în care istoria s-a imprimat inclusiv în croiala unui veston. Întâlnirea cu Marius Diaconu, colecționar și el și fondator al Romilitaria, a fost importantă în acest drum. Virgil avea nevoie de niște epoleți de intendență R.S.R. O prietenă i-a dat numărul lui Marius. ”Marius mi-a răspuns cu o voce caldă, prietenoasă, de parcă mi-a fost dor să o aud, dar nu știam de ce.”

A primit ajutor, iar între cei doi s-a legat o prietenie. Prin intermediul Asociației „Tradiția Militară”, Virgil a ajuns apoi la evenimente de reconstituire istorică. Prima participare, în august 2015, la Târgu Ocna, l-a găsit îmbrăcat în uniformă de custode de penitenciar, model 1856. A defilat în centrul orașului, la festivitatea de absolvire a unei promoții a Școlii de Agenți de Penitenciare.

Atunci a început să privească obiectele strânse în colecție și prin prisma unei responsabilități. ”Am trăit tot timpul cu ideea că este o poveste. Dar este și un document”. Și-a imaginat că peste decenii, acele uniforme vor putea fi lecții de istorie pentru copiii viitorului. A visat chiar la un mic muzeu. „A picat”. Visul muzeului nu s-a împlinit, cel puțin până acum. Dar colecția și pasiunea au deschis o altă ușă.

Primul platou de filmare

În 2016, Marius Diaconu i-a propus să facă figurație într-un film despre 23 august 1944.

A acceptat. Prima zi de filmare a fost lungă, dar captivantă. În Războiul Regelui, Virgil a apărut în uniforma unui plutonier al Batalionului de Gardă Regală și, împreună cu un camarad, l-a scos din biroul regelui pe Ion Antonescu, aflat sub stare de arest. Două mașini de epocă, uniforme, decoruri și o atmosferă apăsătoare. ”Am simțit-o”. La finalul zilei, entuziasmat, i-a îmbrățișat pe cei implicați. Apoi a nins. Era 19 martie 2016. ”Nu pot uita”. Pe primul platou, spune el, nu i-a fost teamă de cameră, ci de cabluri. ”Erau prea multe, iar eu prea emoționat”. Cu timpul, emoția s-a transformat în curiozitate.

Au urmat alte roluri și alte filmări. Regizorul Radu Silviu a avut încredere în el și i-a oferit un rol de ofițer de securitate. Când Virgil a încercat să abordeze personajul cu noțiuni pe care nu le avea, regizorul i-a spus, practic, să nu se complice: să-l joace cu propria lui ființă. A funcționat. Mai târziu, la filmările pentru ”Un timp prin care am trecut”, a avut un moment în care a simțit că actoria începe să-i aparțină. Iar în ”Îngerul Speranței”, filmul lui Cristian Prisecaru, a interpretat un maior de grăniceri care ordonă arestarea unor studenți la Timișoara, în 1956. ”Acolo a fost mai multă emoție decât atunci la examenul de teatru”. Explicația lui este simplă: la examen nu își permitea să greșească. La filmări există întotdeauna posibilitatea unei alte duble.

La 57 de ani, examenul

Și apoi a venit examenul. La 57 de ani. Virgil povestește momentul cu o imagine care spune aproape totul despre felul în care își privește vârsta: ”57 de ani sunt ca niște liniuțe desenate pe fuselajul unui avion”. Avionul, însă, încă zboară. În seara dinaintea probei de monolog, la ora 18, a realizat că avea o problemă: trebuia să prezinte două monoloage și știa doar unul. Până la ora 23 a reușit să învețe patru paragrafe din celebrul Mefisto al regretatului Toma Caragiu. Nu l-a prezentat. A intrat totuși în examen. Și a fost admis. Paradoxal, spune că nu a simțit o bucurie imensă. ”Asta s-ar putea să vină odată cu primele aplauze”. Este o frază care îl definește. Pentru el, admiterea nu este finalul unei povești, ci începutul ei. Nu s-a dus la facultate pentru a demonstra ceva. Nici lumii. Nici celor care poate s-au întrebat dacă nu este „prea târziu”. S-a dus pentru că vrea să învețe. ”Vreau să învăț! Și de la umbra unui copac dacă se poate. Nu vreau să demonstrez nimic”. Prietenii l-au încurajat. Cunoscuții, în schimb, au avut o întrebare practică: ”Vei fi în continuare bijutier, nu? Avem nevoie de tine”. Fiul său a fost încântat și l-a ajutat inclusiv cu înscrierea online. Soția, la început, a crezut că este o glumă sau o toană. După aflarea rezultatului, a venit și susținerea ei.

Virgil nu vorbește despre examen ca despre o victorie asupra vârstei. Și tocmai aici stă poate una dintre cele mai puternice idei ale poveștii sale. ”Nu m-am apucat de facultate ca să demonstrez ceva. Și dacă aș fi avut 30 de ani, nu aveam intenția de a demonstra ceva”. Cei patru ani de facultate au, pentru el, un alt scop: să-i modeleze înclinația către actorie, să-i ofere bucuria de a intra în pielea unor personaje și să-l ajute să învețe ceea ce nu știe. Experiența de viață îl poate face mai sever cu el însuși, spune, dar nu poate înlocui cunoștințele pe care trebuie să le dobândească. ”Nu poate suplini cunoștințele pe care va trebui să le dobândesc și nici nu mă va putea face să cred că știu mai multe decât ceilalți”. Într-o profesie în care tinerii intră adesea cu ambiția de a se afirma, Virgil intră cu disponibilitatea de a fi elev. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri din povestea lui.

De la actor la scenarist

Curiozitatea nu s-a oprit în fața camerei. Un proiect pornit de la o propunere a lui Costin Croitoru, de la Muzeul Brăilei, i-a oferit ocazia să scrie primul scenariu. Era vorba despre o ședință foto cu uniforme germane, într-un spațiu al Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila, unde fusese cândva comandamentul german. Virgil a propus să transforme ideea într-un filmuleț despre soarta germanilor aflați în comandament în zilele de 23-24 august 1944. A început să scrie. A urmat un scurtmetraj inspirat de evenimentele din timpul insurecției armate. Privește însă cu luciditate rezultatul. Nu se prezintă drept scenarist sau regizor. Spune că a fost o încercare, făcută de un om fără pregătire de specialitate, care a vrut să-și exprime pasiunea pentru teatru și cinematografie. Și-ar dori ca publicul să vadă, dincolo de eventualele scăpări, dragostea și pasiunea celor care au lucrat la film. Poate că aceeași onestitate îl caracterizează și ca actor. Nu spune că știe. Spune că vrea să învețe.

Visurile nu dispar. Uneori doar așteaptă

Când îl întrebi ce vis a amânat cel mai mult, răspunsul îl întoarce din nou spre copilărie.

A amânat plăcerea de a sculpta și de a ciopli lemn. Din lipsă de timp și de un atelier potrivit. Dar speră ca această amânare să fie doar atât: o amânare. În copilărie avea două visuri mari: să zboare cu avionul și să joace într-un film îmbrăcat în militar. Unul dintre ele s-a împlinit într-un mod neașteptat. A ajuns să joace în filme îmbrăcat în uniformă. Celălalt, poate, încă își caută o formă. La întrebarea ce i-ar spune astăzi copilului care cioplea lemnul, Virgil nu îi poate spune că totul va fi ușor. Ar trebui să-i spună că timp de 30 de ani nu va mai pune mâna pe daltă. Că va înlocui lemnul cu metale prețioase. Dar și că unele dintre visurile lui se vor împlini. Poate că acesta este mesajul cel mai important al poveștii lui: nu toate visurile se împlinesc atunci când ne imaginăm și nu toate se împlinesc în forma în care le-am visat. Uneori, un vis stă zeci de ani în așteptare și reapare atunci când credeai că nu mai este momentul.

”Avionul încă zboară”

Virgil Tudor nu alege între bijutier, actor, scenarist și colecționar. ”Cred că sunt toate laolaltă, simultan, tot ceea ce înseamnă ființa mea”. Poate că aceasta este explicația întregului său parcurs. Copilul care voia nota 10 a devenit adultul care își verifică singur lucrările. Bijutierul a descoperit că există artă și în metal. Colecționarul a descoperit că o uniformă poate fi un document. Pasionatul de filme a descoperit că poate intra în pielea unui personaj. Actorul a descoperit că poate scrie. Iar la 57 de ani, omul care credea cândva că actoria ”nu este de nasul lui” a devenit student la teatru. Nu pentru a recupera timpul pierdut. Nu pentru a demonstra că vârsta nu contează. Ci pentru că încă mai vrea să învețe. ”În momentul de față avionul cu 57 de liniuțe desenate încă zboară, dar și-a luat altă direcție. Doamne ajută!” Și poate că, în definitiv, aceasta este povestea lui Virgil Tudor: nu despre un om care a început târziu, ci despre un om care nu a încetat să înceapă.

Nu știe încă ce rol va primi. Nu știe dacă va ajunge să joace pe o scenă. Nu știe dacă va continua să scrie, să creeze sau să pună în scenă. Știe doar că a intrat în poveste. Și că, la 57 de ani, cortina nu se trage. Se ridică.

Citește articolul complet

REPORTAJ

Oamenii timpurilor

• Brăila a respirat, în week-end, aerul unor epoci demult apuse, aduse în actualitate de participanții celei de-a șasea ediții a Festivalului Istoric ”Vladislav I” • pasiunea pentru istorie a acestor oameni se vede în calitatea excepțională a costumațiilor pe care le poartă dar și armelor pe care le folosesc, replici ce reproduc până la cele mai mici detalii originalele din Antichitate sau Evul Mediu

Publicat

în

Oamenii timpurilor
Pasiunea pentru istorie a acestor oameni se vede în calitatea excepțională a costumațiilor pe care le poartă dar și armelor pe care le folosesc, replici ce reproduc până la cele mai mici detalii originalele din Antichitate sau Evul Mediu

Ploaia de duminică a încurcat planurile participanților la cea de-a șasea ediție a Festivalului Istoric ”Vladislav I”, care mai aveau de pus în scenă numeroase momente istorice din diferite epoci, de la daci și romani, până la războaiele mondiale ale secolului XX, trecând pe la călăreții stepelor, dresorii de șoimi sau Bizanțul din vremea lui Constantin cel Mare.

Brăilenii care au ajuns pe aleea centrală a Parcului Monument de-a lungul celor șase ani de când se desfășoară acest festival istoric în orașul nostru s-au obișnuit să vadă de aproape frânturi ale timpurilor de altădată aduse în fața lor de oameni pasionați până la ultima fibră de tot ce înseamnă istorie.

Oameni ce reușesc să treacă dincolo de rândurile scrise în manuale sau cărți de aventuri și să se plimbe pe culoarele timpului ca și cum sunt de atunci, nu de acum. Și fac asta în primul rând prin costumațiile care reproduc până la cele mai mici detalii veșmintele strămoșilor, de la straiele de zi cu zi, până la uniformele de luptă mai recente sau armurile vechi de sute, chiar mii de ani.

Din recuzită nu lipsesc armele care, de asemenea, impresionează prin acuratețea istorică. De la cele mai recente – pistoale, puști, mitraliere, toate autentice, așa cum au ieșit din fabrică, obținute din stocuri militare date la casat – până la cele specifice Evului Mediu sau Antichității, care cu greu mai pot fi găsite în starea originală.

Cele mai multe sunt reproduceri făcute cu mare migală, de armurieri sau meșteri fierari de nișă, puțini la număr și împrăștiați prin lumea largă, disponibili doar pentru cei cu adevărat pasionați, care află în timp cum să-i găsească și cum să fie acceptați în cercul lor restrâns. Iar armele ce pot fi văzute în festivalul de la Brăila sunt o dovadă în plus că majoritatea participanților ajunși aici fac parte din elita pasionaților de reenactment (reconstituiri istorice) din România!

Costumațiile și armele nu sunt suficiente, însă, dacă nu știi să le porți și să le folosești. Iar cei mai mulți dintre participanții festivalului istoric de la Brăila dovedesc de fiecare dată că hobby-ul lor pentru istorie nu s-a oprit doar la procurarea unei uniforme sau a unei armuri ci a mers până la învățarea cu acuratețe a stilurilor de luptă specifice epocii pe care o reprezintă fiecare.

Că sunt daci, romani, răzeși, otomani, dorobanți, mongoli, șoimari, nemți sau samurai etc, etc, fiecare dă tot ce poate pe ”câmpul de luptă”, atunci când joacă în scenetele pregătite pentru spectatori. Și de fiecare dată sunt răsplătiți cu aplauze.

Participanți mai vechi sau mai noi

La ediția de anul acesta a Festivalului Istoric au fost prezente 21 de asociații din toată țara, cu un total de câteva sute de participanți. Toți ar merita să fie prezentați cu nume și prenume pentru pasiunea și implicarea de care dau dovadă. Evident că nu avem cum să facem asta. Am vorbit, totuși, cu câțiva dintre ei, unii cu ”state vechi” în festivalul brăilean, alții veniți aici în premieră.

Constantin Lăpușneanu, vicepreședinte al Asociației ”Geto-Dacii din Moldova”, cu sediul în Iași, nu a ratat nicio ediție a festivalului de la Brăila. Și nici spectatorii nu îl pot rata, deoarece este ”dacul” cu cea mai mare prestanță, datorită staturii masive, a bărbii lungi și a costumației ce impresionează până la cele mai mici detalii. Îl personifică pe Decebal, iar regele dac ar fi, cu siguranță, mândru de un asemenea descendent. Ne-a spus că a făcut cu mâna lui cei 800 de solzi din alamă ai armurii sale de războinic dac.

”Cu posibilitățile tehnice de acum, am muncit câteva săptămâni numai pentru armura pe care o vedeți pe mine. E foarte complicat! Pe vremea dacilor, cred că cel puțin cinci luni lucra un meșter la o singură armură de genul acesta!”, ne-a explicat Constantin Lăpușneanu cum stă treaba cu costumația sa care reproduce atât de fidel un echipament de luptă de acum 2.000 de ani!

Dacă ”dacul” din Iași e prezent la Brăila încă de la prima ediție a festivalului istoric, pentru sibianul Lovasz Tibor anul acesta a fost prima participare. A venit aici, ca membru al grupului ”Societas Falconis”, cu o inedită demonstrație de vânătoare cu șoimi. De fapt, după cum ne-a explicat el, vânătoare e mult spus, deoarece în România este strict interzisă vânătoarea cu păsări de pradă. Din acest motiv, cei doi șoimi aduși la Brăila de Lovasz Tibor – femela Poca, în vârstă de 5 ani, și masculul Rick, 4 ani – sunt dresați să recunoască mănușa dresorului drept singura pradă pe care o atacă.

Chiar și așa, demonstrația făcută de șoimarul sibian a fost apreciată de spectatorii brăileni. Tibor ne-a mărturisit că i-a plăcut la Brăila și că la ediția de anul viitor intenționează să aducă ceva cu totul deosebit, mai exact un turnir de cavaleri specific Evului Mediu. Pasionat de reenactment, sibianul participă la multe evenimente de acest gen din străinătate. Acolo, organizatorii sunt foarte stricți în ceea ce privește respectarea epocilor istorice: armele, costumele, obiectele de uz zilnic trebuie să corespundă întocmai perioadei ce se vrea a fi reprodusă. O astfel de rigoare a fost adusă la Brăila de Tibor dar și de prietenul său, Andrei Prian, de la Asociația ”Istoria Vie” – Compania Dragonului, specialist în armele secolului XV.

”Și în acea perioadă, tehnologia evolua destul de repede, apăreau arme noi o dată la câțiva ani. Trebuie cunoștințe avansate ca să poți reproduce cu exactitate o armură sau o sabie specifică unui anumit deceniu din secolul XV. Cel puțin în ceea ce privește armurile, în România nu avem meșteri care să poată face așa ceva, le putem procura doar din străinătate. Pentru săbii, avem un un singur meșter, în Timișoara. Oricum, în acest domeniu, ca să poți găsi o piesă anume e nevoie de colaborări internaționale. Noi ținem legătura cu pasionați de pe toate continentele, Australia, SUA, inclusiv China”, ne-a spus Andrei Prian.

Lipițani și huțuli pentru ”călăreții stepelor”

Călăreții stepelor sunt o prezență constantă la Festivalul Istoric ”Vladislav I”. Aceștia sunt personificați de membrii și volutarii Asociației ”Vulturii din Țara Calatei”, din județul Sălaj. În fiecare an, sălăjenii vin la Brăila cu cai și călăreți iscusiți – bărbați dar și femei – care joacă rolul nomazilor din Antichitate sau din Evul Mediu.

Din lumea antică, ei îi personifică pe vechii sarmați, iar din Evul Mediu reproduc Hoarda de Aur – mongoli sau cumani. Șeful grupului, Ludovico De Martin, un sălăjean cu origini italiene, este medic veterinar de profesie, iar acasă, în satul Stana din județul Sălaj, crește 34 de cai, din rasele românești huțul și lipițan.

”Pentru mine și cei doi băieți ai mei, creșterea cailor și reconstituirile istorice reprezintă un stil de viață. Împreună cu amatorii și voluntarii care ne sunt alături, iarna ne ocupăm de partea de recuzită, din luna martie începem să exersăm luptele și demonstrațiile, iar din mai participăm la festivalurile unde suntem invitați. În restul timpului, facem agroturism și organizăm plimbări ecvestre. Din 34 de cai, 28 sunt încălecabili, iar 14 dintre aceștia pot fi duși la festivaluri”, ne-a explicat Ludovico De Martin.

De fiecare dată, călăreții din Sălaj fac spectacol cu demonstrațiile lor, fie că sunt în rol de sarmați, aliați ai dacilor, fie că sunt în rol de tătari, inamicii tradiționali ai răzeșilor și valahilor.

În ediția de anul acesta, Japonia Medievală a fost reprezentată pentru prima dată la festivalul istoric din Brăila. Chiar dacă nu prea au legătură directă cu istoria noastră națională, samuraii japonezi au fost prezentați ca inamici ai mongolilor, care au fost și inamicii noștri. Globalizarea se poate aplica, așadar, și Evului Mediu!

Dincolo de aceste amănunte, gălățeanul Theodor Balea, cel care a personificat un samurai, ne-a spus că a încercat prin această punte culturală să aducă ceva inedit, o pată de culoare, în festivalul brăilean. Cu siguranță i-a reușit, cel puțin în ceea ce privește costumația, dar și la demonstrația de luptă cu katana unde, împreună cu un coleg, a făcut un real spectacol. 

Theodor a îmbrăcat un costum de samurai simplu, fără armură, dar și unul cu armură completă, reprodus până în cel mai mic detaliu și admirat de toată lumea. Foarte pasionat de istorie și de epoci demult apuse, gălățeanul a personificat la festivaluri și alte culturi. Având descendență poloneză pe linie paternă și macedoneană, pe linie maternă, el ne-a spus că deține și o uniformă completă de archebuzier polonez, dar și o costumație de luptător din armata lui Alexandru Macedon.

A ales, însă, să vină la Brăila cu costumația de samurai, pe care a reușit să și-o completeze, în timp, piesă cu piesă. Cea mai veche componentă este masca neagră de samurai, din 1750, restul pieselor fiind realizate în Japonia, dar de dată mai recentă, în perioada 1903 – 1933. Cert este că și acestea respectă, ”la virgulă”, autenticitatea costumției de samurai, care, așa cum și-a dorit pasionatul de istorie gălățean, chiar a fost o pată de culoare la actuala ediție a festivalului din Brăila!

Toate asociațiile participante

Cum spuneam, nu putem prezenta fiecare membru al fiecărei asociații prezente la festival. Putem, însă, să menționăm toate asociațiile care au participat la actuala ediție:

  • Asociatia AKANTIA din Alba Iulia;
  • Asociația Culturală ASTRA DOBROGEANĂ;
  • Asociatia Culturala TOMIS;
  • Asociația BISTRIȚA MEDIEVALĂ;
  • Asociația CAVALERUL DANUBIAN (din Craiova);
  • Asociația CASTRUM NOVIS (din Sibiu);
  • CIMPOIERII DIN TRANSILVANIA;
  • Asociația DANUBIANA GALAȚI;
  • Asociatia FERDINAND I;
  • Asociația GETO DACII DIN MOLDOVA (din Iași);
  • Întreprinderea individuala LUDOVICO DE-MARTIN (Vulturii de la Calata);
  • Asociația MERCENARII DIN ASSERCULIS;
  • Asociația PALADINII DE TERRA MEDIES;
  • PLANTA ROMANICA;
  • Asociația REDESCOPERĂ ISTORIA;
  • RO MILITARIA;
  • Societatea Culturala Artistica de TINERET CONCRET;
  • Asociația TINERETULUI ORTODOX Roman (din Târgu Neamț)-”Oștenii Mării Sale”;
  • Asociația TRADIȚIA MILITARA (din București);
  • Asociația „UN CONCEPT LUNA” (din Suceava);
  • Asociația IGNIS VULTUS (din Iași);
  • PFA Rozalia FALCONIS;
  • Ordum Dacorum;
  • Asociația Culturală PROILAVIA.

Au fost prezente și echipe reprezentante ale Armatei, Poliției, Jandarmeriei și Inspectoratului pentru Situații de Urgență.

Citește articolul complet

CELE MAI CITITE

Astăzi
7 zile
30 de zile
⇧