Un brăilean în Siberia. Aventuri la -50 de grade

Inginer mecanic de meserie, brăileanului Florin Jipa îi plac provocările, în domeniul propriu de activitate, dar mai ales în afara zonei sale de confort. O astfel de provocare a fost călătoria, în plină iarnă, prin Rusia și alte țări, până în Siberia și înapoi, cu mașina personală – un Volkswagen Bora, de 26 de ani, cu 480.000 km la bord.

Evident că pentru a face față unor temperaturi de până la minus 50 de grade Celsius, mașina a fost pregătită temeinic: încălzitoare suplimentare pentru motor și habitaclu, suspensie întărită, izolare termică, fonică și antivibrații. Bancheta din spate a fost înlocuită cu o platformă pe care să se poată dormi, dotată cu spații de depozitare.

Toate aceste îmbunătățiri au fost făcute de Florin Jipa cu resurse proprii, atât tehnice – pentru că e inginer și îi plac provocările, cum am menționat mai sus, cât și financiare. Cam 6000 de euro a costat pregătirea mașinii, bani puși deoparte, în ultimii trei ani, din salariul personal. Florin Jipa lucrează în Buzău, la o fabrică de repere pentru calea ferată.

Este angajat acolo de mai mulți ani, a făcut treabă bună, și-a îmbunătățit constant performanța, iar salariul i-a crescut pe măsură și astfel a avut posibilitatea să-și finanțeze pregătirile pentru expediția la care visează de mulți ani. În 2020 a fost prima dată când a încercat să plece spre Siberia, dar n-a găsit sponsori și a trebuit să renunțe.

În 2022 a reușit să călătorească, tot cu bătrânul Bora, până în Norvegia, la Nordkapp, cel mai nordic punct din Europa din punct de vedere rutier. Cei 10.000 de kilometri din acea călătorie l-au pregătit pentru marea aventură spre Siberia pe care, în sfârșit, anul acesta a reușit să o pună în practică.

Florin Jipa are 38 de ani, este căsătorit și are un copil. Soția l-a susținut mental dar nu s-a aventurat împreună cu el până în înghețata Siberie. Cum a decurs aventura ne-a povestit chiar protagonistul ei. Redăm mai jos, integral, povestea călătoriei, exact așa cum a fost scrisă de Florin Jipa și încredințată redacției noastre pentru publicare:

30 de zile, 18.000 km, 11 țări, temperaturi extreme și o mașină de 26 de ani. Povestea călătoriei mele până în Siberia, în mijlocul iernii

Pe 6 ianuarie am plecat în ceea ce eu numesc, fără exagerare, călătoria vieții mele. În fața mea aveam peste 18.000 de kilometri, 11 țări de traversat și o destinație care pentru mulți pare greu de imaginat în mijlocul iernii: Siberia.

Am pornit la drum cu o mașină de 26 de ani și aproape 480.000 km la bord. Poate nu este prima alegere pentru o expediție în condiții extreme, dar tocmai asta făcea aventura și mai specială.

Prima oprire importantă a fost Istanbul, unde urma să mă întâlnesc cu Dragoș Ene, un alt temerar din Constanța. Deși aveam obiective ușor diferite, ne unea aceeași dorință: aventura și dorința de a descoperi Siberia în mijlocul iernii.

De-a lungul Mării Negre, spre Caucaz

Am traversat Turcia mergând în mare parte de-a lungul coastei Mării Negre, descoperind orașe spectaculoase și peisaje care ne-au făcut să ne oprim de multe ori doar pentru a privi.

Intrarea în Georgia a fost primul moment tensionat. Mașinile au fost băgate într-o hală pentru inspecție, iar atitudinea vameșilor a fost destul de ostilă. Totul s-a terminat însă cu bine, deși nu fără stres.

Am ajuns în Tbilisi, unde am fost nevoiți să rămânem două zile. Trecătoarea din Munții Caucaz, singura legătură rutieră cu Rusia, fusese închisă din cauza ninsorilor abundente.

Nu a fost însă timp pierdut. Am avut ocazia să vizităm un vechi buncăr din era sovietică, folosit de KGB pentru monitorizarea orașului. Buncărul avea un centru de comandă, o centrală telefonică prin care se făcea legătura cu structurile de conducere ale orașului și chiar un tunel care ducea la o cale ferată pregătită pentru evacuare în caz de conflict.

Emoțiile graniței cu Rusia

Pe 11 ianuarie, trecătoarea s-a redeschis și am pornit spre granița dintre Georgia și Rusia. Emoțiile erau uriașe. Cu un an înainte încercasem să intru în Rusia prin Estonia. Am stat opt zile în vamă, sperând că voi primi aprobarea de trecere. În final nu am mai rezistat psihic și am fost nevoit să renunț la expediție.

De data aceasta lucrurile au stat diferit. Vameșii georgieni au păstrat aceeași atitudine rigidă, dar ne-au lăsat să trecem relativ repede. În partea rusă lucrurile au fost surprinzător de civilizate.

A urmat celebrul interviu cu ofițerii FSB. Întrebările erau legate de motivul prezenței mele în Federația Rusă și de familia mea. Uneori aveam senzația că deja știau răspunsul înainte să îl dau.

Telefoanele mi-au fost luate pentru aproape două ore, timp în care am stat pe un hol fără niciun contact cu exteriorul. Au existat însă și două momente surprinzătoare. Un cetățean moldovean m-a recunoscut după tricolorul de pe capota mașinii și s-a oferit voluntar să traducă interviul. A doua surpriză a fost faptul că ofițerii știau deja unele lucruri despre familia mea.

După încă un scurt interviu de aproximativ 15 minute, am fost trimis la mașină. În aproximativ patru ore eram deja în drum spre Vladikavkaz.

O lume fără internet și fără GPS

La scurt timp după intrarea în Rusia am realizat că lucrurile vor fi diferite față de Europa. Nu aveam semnal la telefon, internet și nici GPS-ul nu funcționa corect, fiind bruiat.

Am reușit cu greu să ajungem la primul hotel pe care îl găsisem înainte de a intra în Rusia, însă acolo nu am fost primiți. În drum spre centrul orașului am fost opriți de o patrulă de poliție. După verificarea documentelor și a mașinilor, polițiștii au decis să ne ajute. Au chemat un prieten din oraș care ne-a condus până la un hotel și ne-a ajutat să ne cazăm.

Atunci am înțeles că în Rusia oamenii sunt mult mai importanți decât tehnologia atunci când ai nevoie de ajutor.

Cecenia, Dagestan și drumul spre Astrakhan

Pe 12 ianuarie am plecat spre Astrakhan. Fără GPS, ne orientam greu și a trebuit să oprim de multe ori pentru a întreba localnicii în ce direcție trebuie să mergem.

Pe drum am trecut prin Cecenia și Dagestan, două dintre cele mai cunoscute republici din Federația Rusă. Capitala Ceceniei, Groznîi, m-a impresionat profund. Orașul este modern, extrem de curat, iar oamenii pe care i-am întâlnit au fost foarte primitori.

Seara am ajuns în Astrakhan și, pentru a găsi hotelul, am apelat la un taximetrist pe care l-am plătit să ne conducă până acolo.

Kazahstan și începutul iernii siberiene

Pe 13 ianuarie am plecat spre granița cu Kazahstanul. Trecerea a durat aproximativ două ore, timp în care am fost din nou chemat la interogatoriu.

După vamă am ajuns la Atyrau, unde am putut cumpăra în sfârșit cartele telefonice cu internet, lucru care ne-a ușurat enorm navigarea.

De acolo am pornit spre Aktobe, iar condițiile meteo au început să se schimbe dramatic. Temperaturile scădeau rapid, iar vântul sufla cu o forță care transforma viscolul într-un pericol real.

Problema care putea opri expediția

Pe drumul spre Kostanay a apărut prima problemă serioasă. La –23 de grade, motorina a înghețat. Dragoș a fost nevoit să mă tracteze până la o pensiune din apropiere, iar dimineața am transportat mașina cu platforma până la un service din oraș.

Mecanicii au început imediat lucrul. După ce au demontat rezervorul, au descoperit problema: o cantitate mare de apă în combustibil. Luni după-amiază au reușit să pornească motorul.

Madina și una dintre cele mai frumoase întâlniri

În acele zile de așteptare am cunoscut-o pe Madina, o localnică din oraș.

M-a întrebat dacă am vizitat ceva în Kostanay. Când i-am spus că nu prea, dar mi-ar plăcea să văd Parcul Victoriei, m-a luat pur și simplu de mână și mi-a spus: „Hai să îl vizităm împreună.”

M-a dus cu mașina prin oraș, apoi la firma ei, unde i-am cunoscut familia și echipa. Când am plecat, mi-a dat un braț de dulciuri pentru fiica mea.

După ce m-am reîntâlnit cu Dragoș, am continuat drumul spre Novosibirsk, unde am fost primiți de Sergey, un mecanic cunoscut printre călătorii care traversează Siberia. Ne-a cazat la el acasă, iar soția lui, Elena, ne-a pregătit piroșki, găluște tradiționale din aluat umplute cu carne.

După o revizie completă a mașinilor, am pornit spre Krasnoyarsk, apoi spre Irkutsk. Destinația simbolică era lacul Baikal.

La Kurkut am aflat că drumul oficial pe gheață nu era încă deschis, dar localnicii circulau deja pe lac. Am decis să îi urmăm.

Am condus câțiva kilometri pe gheața lacului Baikal, care avea peste un metru grosime. Am oprit aproape în mijlocul lacului, am filmat și am făcut fotografii.

–50 de grade

După Baikal, drumurile noastre s-au despărțit. Dragoș a continuat spre Oymyakon, iar eu am pornit spre casă.

În apropiere de Krasnoyarsk, am parcurs aproximativ 250 km singur, la –50 de grade Celsius. A fost unul dintre cele mai tensionate momente ale călătoriei.

Întoarcerea

Pe drumul spre casă am vizitat Ekaterinburg, unde am descoperit un muzeu militar uriaș, întins pe peste 13 hectare, unde am văzut inclusiv naveta spațială sovietică Buran. Apoi am ajuns la Moscova, unde am vizitat stațiile de metrou spectaculoase, Kremlinul, Piața Roșie și celebrul magazin GUM.

Ultima oprire importantă a fost la Catedrala Forțelor Armate, un edificiu impresionant unde podeaua este realizată din tancuri germane rămase după al Doilea Război Mondial.

18.000 km mai târziu

După 30 de zile și peste 18.000 km, am ajuns acasă. Mașina mea de 26 de ani, cu aproape 490.000 km la bord, a demonstrat că încă poate face față unor provocări extreme. Pentru mine, această călătorie nu a fost doar despre distanțe sau temperaturi extreme. A fost despre oameni, despre locuri incredibile și despre bucuria de a descoperi lumea chiar și în cele mai reci locuri de pe Pământ.