Reportaj
Alcoolul care ucide
• datele din evidenţa Spitalului nr. 1, Sf Pantelimon, din Brăila arată o creştere alarmantă a numărului de internări din cauza alcoolului •se întâmplă asta şi din cauză că spitalele tratează, în general, doar simptomele, nu şi boala în sine- dependenţa de alcool • de aici şi numărul mare de recăderi în cazul pacienţilor care nu primesc şi suport de grup pe termen lung, atât în spital cât şi în afara lui • vestea bună este că la Brăila, datorită unui alcoolic abstinent s-au înfiinţat două astfel de grupuri ale alcoolicilor anonimi (A.A.), unul în afara spitalului care funcţionează de 2 ani de zile, iar al doilea, în interiorul unităţii spitaliceşti, care a luat fiinţă chiar în 2019
A fost la un pas să-şi piardă viaţa! Şi-a pierdut prietenii, mai multe locuri de muncă bine plătite şi, atunci când i s-au epuizat resursele a căutat salvarea în ţări străine. A plecat în Franţa, Norvegia,Turcia, Italia, Olanda, Germania, chiar şi în Uruguay, cât mai departe pentru a lăsa mereu în spate dependenţa de alcool. El este “inginerul” şi are 41 de ani. Am ales să-l numim astfel pentru că viaţa lui seamănă cu un scenariu de film, iar el cu protagonistul. Un rol complex care ilustrează mai întâi, un masterand cu bursă, un angajat model, un om timid, cu o pasiune aparte pentru filosofie, care la un moment dat, începe să consume alcool. Mai întâi din plictiseală, pe urmă din reflex şi, mai apoi, din plăcere. Aşa a devenit alcoolic, o boală pe care a recunoscut-o abia după ce a fost implicat într-un grav accident rutier când a fost la un pas să-şi piardă viaţa. A urcat la volan cu o alcoolemie care i-ar fi putut îngrădi libertatea, dar, de fapt şi-a recâştigat-o. “Am început, oarecum, să conştientizez că am o problemă, când am avut acel accident rutier, nu a fost cu victime, însă m-am ales cu dosar penal. Am condus sub influenţa alcoolului, aveam o alcoolemie destul de mare. Şi unde credeţi că mă duceam ? Să-mi mai cumpăr de băut”, a povestit inginerul. Au urmat mai multe încercări de a scăpa de dependenţa de alcool, dar şi la fel de multe recăderi, până când a cunoscut şi statutul de pacient al Spitalului de Psihiatrie din Brăila, o nouă experienţă care l-a dezmeticit pe inginer, însă nu definitiv. “Eu am avut perioade de abstinenţă şi de 6 luni, şi de 7 luni, dar după ce am ieşit din spital mi-a fost din ce în ce mai rău, mi-am pierdut serviciul până la urmă, pentru că am început să beau şi mai mult. Şi aşa am început să observ că după 4, 5 zile de consum, aveam insomnii şi am început să intru în sevraj. Am plecat iar. Am ajuns şi în Norvegia unde am început un master, unde am intrat cu bursă , dar din cauza beţiilor am renunţat după un an”, a mai povestit inginerul. Acum este alcoolic abstinent şi frecventează grupul alcoolicilor anonimi din Brăila, unde săptămânal vede şi îi ascultă pe alţii ca el. Cu o ezitare în glas şi cu ochii în jos, inginerul ne mărturiseşte că lupta cu dependenţa de alcool nu este uşoară, dar face tot posibilul să rămână de partea cealaltă a paharului, definitiv chiar. Pentru asta, spune el, este nevoie în primul rând, să recunoşti că ai o problemă. Că suferi de o boală, care te consumă fizic, psihic, emoţional şi profesional. Asta a înţeles şi inginerul după ce a participat la câteva şedinţe ale grupului alcoolicilor anonimi din Brăila, unde, recunoaşte că se simte bine. Aici este înţeles şi ascultat şi vede că este loc şi de mai bine. Şi, chiar dacă acum a împlinit abia o lună de zile de abstinenţă, inginerul este văzut ca un exemplu pentru alte persoane din grupul pe care îl frecventează. Tocmai pentru că, începutul este cel mai greu, iar asta o recunosc cei mai mulţi dintre ei. Este şi cazul Irinei. O consumatoare în vârstă de 39 de ani, de profesie avocat. Cu ochii limpezi, uşor descumpănită, ea ascultă neclintită mărturiile colegilor săi de grup şi îşi aşteaptă rândul la vorbit. Vine şi rândul ei. Trage aer în piept şi sparge gheaţa cu un ton ceva mai îndrăzneţ, de parcă şi-a înnodat emoţiile şi a prins curaj. Ea recunoaşte că este abia la început. Vine la aceste şedinte de 3 luni şi spune că deja a redus cantitatea de alcool, dar încă mai lucrează la această problemă. În cazul ei, alcoolul a fost, la început, doar un numitor comun în anturajul său, pentru ca, mai apoi, să devină nelipsit şi acasă. “Eu sunt alcoolică de aproximativ 10 ani, dar am mai avut pauze şi de 8, 9 luni, şi de un an şi cu recăderi. Am început să beau din plictiseală cred, când am ajuns în Spania. Aveam vreo 28 de ani. Acolo toată lumea bea şi am început să beau şi eu o bere, două, trei şi pe urmă să nu mă mai pot opri. Nu beam tărie. Vin şi bere. Nu mi-a luat mult să realizez că am o problemă, dar nu ştiam cum să o rezolv”, a mărturisit Irina. Aşa a început să frecventeze mai multe grupuri ale alcoolicilor anonimi din Spania, acolo unde lucra deja ca avocat din oficiu şi translator. Cunoaşte 5 limbi străine, un avantaj care o ţinea ocupată atunci când sala de judecată era goală, dar care îi aducea şi venituri în plus în cei 17 ani petrecuţi peste hotare. “Problema mea era că aveam mult timp liber. Deci nu stăteam toată ziua în Tribunal şi lucram la un dosar până în tavan de mare, aşa cum era când lucram în Bucureşti. Nu. Mă chemau când aveau nevoie de mine. Când am ajuns la Brăila am descoperit acest grup, fiind internată la Spitalul 1. Mi-a spus un pacient de acest grup, chiar şi o asistentă mi-a dat un pliant în care erau mai multe informaţii. M-am dus la vreo 2,3 şedinţe şi pe urmă am început să merg la grupul din afara spitalului, acum vreo 3 luni. Este bine în acest grup, pentru că, în sfârşit, mă simt înţeleasă cumva. M-am tot lăsat, iar am mai băut un pic, dar parcă a scăzut şi dorinţa de a bea şi cantitatea şi pentru mine, încă este începutul”, a recunoscut Irina uşor, stânjenită de problema sa, dar motivată de anumiţi colegi din grupul de alcoolici anonimi, care au reuşit să scape de dependenţa de alcool, cum este şi Ştefan, de altfel iniţiatorul acestui grup A.A. de la Brăila.
Fiecare zi fără alcool este o binecuvântare
“Eu sunt electrician, mi-am piedut şi eu vreo două locuri de muncă din cauza alcoolului şi nu-ţi trebuie neaparat o voinţă ca să te laşi, ci bunăvoinţă”. Aşa îşi începe pledoaria Ştefan, un fel de regizor în acest film cât se poate de real cu şi despre alcoolici abstinenţi sau nu.
Ştefan are 53 de ani şi împlineşte cât de curând şi 2 ani de abstinenţă. Este mândru de acest lucru şi o spune cu zâmbetul pe buze. Pentru Ştefan, fiecare zi fără alcool este o binecuvântare şi încearcă, la rândul lui, să-i inspire şi pe alţii şi să-i ajute să revină pe drumul cel bun. Se prezintă exact cum o face la grup, pesemne că i-a intrat în reflex, şi spune că este alcoolic abstinent de aproape 2 ani, “în decembrie îi împlinesc” a completat jovial la descrierea sa. “Sunt alcoolic în recuperare, noi aşa spunem când începem să lucrăm programul acesta în 12 paşi. Este un program spiritual. Deci nu este unul religios. Fiecare crede în ce vrea. Important este să-mi propun ca astăzi să nu beau, la fel şi mâine şi tot aşa. La început, alcoolicul trebuie să accepte că el are o boală progresivă, colică şi fatală, deci duce la moarte. De asta trebuie să fim conştienţi”, admite Ştefan, iar asta o spune din experienţă. La fel ca mulţi alţii, Ştefan spune că a început să consume alcool în tinereţe, în cazul lui, pe la 25 de ani, când a început să lucreze ca electrician. Mai întâi cu colegii de serviciu, la un pahar de vorbă în pauze şi la sfârşit de program, pentru ca mai apoi să intre în rutina zilnică şi în anii care au urmat, minţindu-se la nesfârşit că nu are nicio problemă.”Omul alcoolic zice «am băut şi eu, dar nu sunt alcoolic», că aşa ziceam şi eu şi găseam diverse motive, pretexte, ba că m-am certat cu soţia, că a fost Paştele..şi tot aşa. Chiar în big-bookul nostru scrie că dacă ai paharul în dreapta şi familia în stânga întotdeauna un alcoolic va alege paharul. Chiar mie mi s-a întâmplat. Mi-a zis soţia mea «măi, hotărăşte-te ce alegi, că bag divorţ», şi eu am ales paharul”, a mai povestit Ştefan. Cu ajutorul surorii lui, spune că a ajuns la Spitalul Clinic de Psihiatrie “Profesor Doctor Alexandru Obregia”, din capitală, unde a descoperit un grup al alcoolicilor anonimi “Alcohelp”. Aici a primit ajutor şi acesta a fost practic începutul abstinenţei pentru Ştefan. “Eu eram în pijamalele de spital şi, când i-am văzut pe ceilalţi, care au venit din oraş că erau veseli, bucuroşi, am zis «cum e posibil?! ce-au ăştia de-s aşa de binedispuşi? mă, ăştia sigur beau ceva, n-are cum..» şi, când am auzit că ăla are 10 de abstinenţă, ăla 20 de ani, ăla 8, nu-mi venea să cred! , îşi aminteşte bărbatul. Acum, Ştefan lucrează din nou, este pe picioarele lui şi se simte excelent, iar asta i se citeşte în ochi şi în zâmbetul larg pe care îl afişează. A recăpătat încrederea familiei, şi-a recâştigat fostul loc de muncă, prietenii, colegii, dar şi stima de sine. S-a simţit oarecum dator faţă de ajutorul primit şi s-a gândit să-l ofere, la rândul lui, mai departe şi a înfiinţat în 2017 acest program de recuperare A.A. în Brăila, care numără, în prezent, peste 10 persoane. Întâlnirea are loc o dată de săptămână, vinerea, la 16.30, într-un spaţiu pus la dispoziţie gratuit de Biserica Catolică. “Culmea e, cum le aşează Dumnezeu, că locaţia unde ne întâlnim, este chiar în fosta cârciumă Chiralina”, adaugă amuzat Ştefan. Aici, se lucrează la un program terapeutic bazat pe modelul Minessota, în 12 paşi. Este un program răspândit în întreaga lume, care a început în 1935, când doi alcoolici s-au ajutat reciproc pentru a se menţine abstinenţi. Pe lângă acest grup, Ştefan a mai înfiinţat încă unul şi la Spitalul de Psihiatrie din Brăila, chiar pe 15 mai 2019. Se numeşte “O nouă viaţă”, asta îţi oferă practic şi abstinenţa, spune Ştefan, recunoscător că a primit sprijin necondiţionat din partea colectivului de aici, îndeosebi a directorului medical al unităţii spitaliceşti dr. Andreia Gavrilescu, al unui medic psihiatru Cătălin Spătaru, care este şi coordonatorul Centrului de Sănătate Mintală, dar şi psihologului Eduard Bucureşteanu. Ei sunt oamenii care i-au pus în practică ideea lui Ştefan şi îi trimit pe pacienţii cu probleme de alcoolism la acest grup din interiorul spitalului, pentru ca, mai apoi, psihologul Eduard Bucureşteanu să-i preia şi să le ofere consiliere gratuită de grup în cadrul unei şedinţe sau două pe săptămână, în funcţie de adresabilitate. “Am vorbit cu psihologul să facem ceva şi la spital, că alt impact are un astfel de grup la spital, când omul bolnav este internat. Eu când eram în pijamalele de spital şi voiam să scap şi nu ştiam cum, şi i-am văzut pe oamenii ăştia din afară, veseli, parcă s-a schimbat ceva, şi m-am gândit să fac ceva asemănător şi la Brăila. Ştiţi cum este la noi în spital, medicul psihiatru îi dă medicamente omului şi nu prea îi spune că are o problemă”, a mai spus Ştefan.
Psiholog: “Terapia de grup pare a fi soluţia cea mai eficientă pentru a depăşi momentele după externarea din spital”
Dependenţa de alcool este la fel de gravă ca orice dependenţă şi este cu atât mai nocivă cu cât asta provoacă daune tuturor oamenilor din jurul consumatorului, nu doar lui, este de părere psihologul Eduard Bucureşteanu. Tocmai de aceea, spun specialiştii, pentru ca terapia de grup din cadrul spitalului să dea rezultate, se recomandă continuarea frecventării şi grupului de alcoolici anonimi din afara spitalului. “Ce am constatat eu, că pe lângă medicaţie, în perioada cât el este în criză, în sevraj, pe lângă consilierea individuală, terapia de grup pare a fi soluţia cea mai eficientă pentru a depăşi momentele după externarea din spital”, a declarat psihologul clinician Eduard Bucureşteanu. Mai mult, acesta ne-a povestit că strategia de acţiune terapeutică pe care o abordează, se bazează pe modele. “Adică cei care frecventează grupul alcoolicilor în afara spitalului să mai vină la spital la acest grup, să vadă unde s-ar putea întoarce şi invers. Adică pacienţii să vadă că în afara spitalului mai este o speranţă, mai există un grup unde se pot duce”, a mai adăugat psihologul.
Din păcate, datele din evidenţa Spitalului de Psihiatrie din Brăila arată o creştere semnficativă a numărului de cazuri internate cu probleme de alcool. Dacă în 2018, dintr-un total de 5.122 de internări, 255 au fost pe fond de consum de alcool, din care 35 cu stări de sevraj, cifrele au crescut semnificativ în primele 9 luni ale acestui an. Concret, până la sfârşitul lunii septembrie, dintr-un total de 3.648 de internări, 337 au fost pentru alcoolism, din care 17 pentru stări de sevraj la etanol. “Da, sunt în creştere şi cu menţiunea că o persoană, în decursul anului, se prezintă de mai multe ori la spital”, a transmis directorul medical al Spitalului Sf.Pantelimon din Brăila, dr. Andreia Gavrilescu. Se întâmplă asta pentru că, spun specialiştii, rata recăderilor după etapa de dezintoxicare neasistată de consiliere psihologică, este foarte mare, chiar şi de peste 80%.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, după fumat şi hipertensiunea arterială, alcoolul este al treilea factor de risc pentru boală şi moarte prematură pentru populaţia din Uniunea Europeană. Alcoolul este implicat în producerea a peste 200 de boli, precum cele digestive (ciroză hepatică alcoolică, pancreatită acută şi cronică, gastropatie alcoolică), cancere (de tub digestiv şi sân), boli cardiovasculare, diabet zaharat sau boli infecţioase (pneumonie, tuberculoză). În România, conform unui studiu al Ministerului Sănătăţii, mor anual peste 17.000 de oameni din cauza consumului de alcool. Şi poate că realitatea nu ar fi aşa de înfiorătoare dacă statul român ar trata şi boala alcoolismului nu doar simptomele, pentru că asta nu înseamnă decât resurse financiare consumate la nesfârşit, cu un tratament incomplet, cu aceeaşi pacienţi care suferă recăderi, în majoritatea cazurilor. Vestea bună este că, de puţin timp, la Brăila, există două astfel de grupuri de suport, unul în afara spitalului, iar altul în interiorul spitalului. Însă acest lucru li se datorează unui alcoolic abstinent şi unei munci voluntare prestate de către medicii şi psihologii de aici. Cei care vor să se alăture acestui grup A.A şi să scape de alcoolism pot lua legătura direct cu Ştefan şi îl pot contacta la nr. de telefon 0729.157.633. Ei trebuie să ştie că nu-i costă absolut nimic, iar identitatea lor rămâne anonimă.
Reportaj
Vârsta-i doar o cifră! Bijutier, colecționar, student la teatru
• are 57 de ani, este bijutier și, de o viață, lucrează cu migală aurul și argintul, iar în timpul liber, adună uniforme care spun povești despre trecut • acum, Virgil Tudor schimbă atelierul cu sala de curs și bijuteriile cu monologurile: a fost admis la facultatea de teatru, acolo unde ajunge să împlinească un vis pe care l-a purtat cu el încă din copilărie
A fost copilul care cioplea ciobănași din lemn și aștepta, zadarnic, nota 10. Virgil Tudor a devenit bijutier, a lucrat cu aur și argint, a colecționat fragmente de istorie, a ajuns pe platouri de filmare, a scris un scenariu, iar la 57 de ani a făcut un pas pe care mulți nu l-ar mai face niciodată: a dat examen la facultatea de teatru și a fost admis.
Pentru Virgil Tudor, vârsta nu este un capăt de drum. Este doar un număr de liniuțe desenate pe fuselajul unui avion care încă zboară. Există oameni care își aleg un singur drum și merg pe el până la capăt. Și există oameni pentru care viața seamănă mai degrabă cu un atelier în care, din când în când, apare o altă bucată de material și o altă idee.
Virgil Tudor pare să facă parte din cea de-a doua categorie. Bijutier de profesie, cu o pasiune veche pentru lucrul făcut cu mâna, colecționar de uniforme și obiecte militare, figurant și apoi actor în producții cinematografice, scenarist și, mai nou, student la teatru. La 57 de ani, a intrat la Teatru cu emoțiile unui copil care descoperă o lume nouă. Poate că, de fapt, aici trebuie căutată povestea lui: în copilul care încă nu a dispărut.
Nota 10 care nu a fost niciodată a lui
În clasele primare, la ora de lucru manual, Virgil trebuia să confecționeze un cuțit din lemn și o reproducere în miniatură a Coloanei Infinitului. Tatăl său, modelor în lemn, a făcut lucrările în locul lui. ”Erau ireproșabile, realizate cu o precizie de maestru. Am luat nota 10. Când am văzut ce lucrări frumoase au făcut cu mâinile lor câțiva dintre colegii mei, am constatat că nota era a tatălui, nu a mea”. A fost, poate, prima lecție despre diferența dintre a avea ceva bine făcut și a crea tu însuți ceva. A început să cioplească. Ciobănași din lemn de tei, săbii cu cap de lup sau de cal. Își dorea ca lucrurile făcute de mâna lui să fie frumoase. Și aștepta nota 10. Nota nu a mai venit.
A rămas însă ceva mai important: pasiunea pentru frumos și refuzul celebrului „lasă că merge și-așa”. Astăzi, când o bijuterie nu îi place, o taie. Când un obiect nu iese așa cum și-a imaginat, nu îl păstrează doar pentru că a muncit la el. ”Am despicat un ciobănaș nereușit cu toporașul și am tăiat cu foarfeca bijuterii care nu mi-au plăcut”.
Pentru Virgil Tudor, lucrul bine făcut nu este doar o chestiune de meserie. Este o formă de respect.
A găsit arta în aur și argint
În toamna lui 1991, după primul an la Școala Populară de Artă, bijutierul Alexandru Balaban, prieten al tatălui său, i-a observat înclinațiile artistice și i-a propus să lucreze în atelierul pe care îl conducea. A început ca muncitor necalificat. Ulterior s-a calificat ca gravor în metale, în urma unei probe practice. A renunțat atunci la școala de artă și, pentru o vreme, și la pasiunea pentru creație. ”Am regretat în sinea mea, dar noua meserie mi-a fost și-mi este sursă de subzistență. După ceva timp am realizat că există artă și aici. Slavă Domnului!”.
Au trecut decenii de atunci. Aurul și argintul au devenit materialele lui de lucru. Dar, pentru Virgil Tudor, bijuteria nu înseamnă doar execuție.
”Ca să poți să creezi un obiect trebuie ca acesta să povestească ceva. Trebuie ca o parte din ființa creatorului să se regăsească în el”. Într-o lume în care obiectele pot fi produse în serie și chiar „printate”, el apără încă valoarea lucrului făcut de mână. ”O bijuterie confecționată manual nu are nimic în comun cu una «printată» pe cale industrială”. Poate cel mai frumos vorbește însă despre bijuteriile vechi, cele aduse de oameni pentru a fi reparate. Pentru un bijutier, o bijuterie veche poate fi doar o bucată de metal și câteva pietre. Pentru proprietarul ei, poate fi o fotografie de familie, o căsătorie, un părinte, o iubire, o despărțire.
Virgil le vede ca pe niște povești care pot primi un nou capitol. ”Ideile, munca și arta bijutierilor, împletite cu prețuirea și admirația proprietarilor, reprezintă acea pagină albă rezultată din topirea bijuteriilor vechi încărcate cu povești, materializată sub forma de lingou. Pe acea pagină putem desena, scrie sau mâzgăli alte idei, alte dorințe, lăsând la rândul nostru o parte din suflet și astfel făcându-le să spună alte povești”. Nu are o singură bijuterie de care să fie legat. ”Toate sunt”. Pentru că se regăsește în fiecare dintre ele, de la prima verighetă și prima pereche de cercei-bobiță făcute ca tânăr meseriaș, sub supravegherea atentă a lui Alexandru Balaban, până la lucrările de astăzi. ”Mă regăsesc în lucrările mele și trăiesc prin ele atâta timp cât sunt purtate cu plăcere”.
Când bijutierul a început să intre în pielea personajelor
Teatrul a fost însă acolo mult înainte ca Virgil să aibă curajul să-l numească vis. Încă din copilărie îi plăcea să se pună în pielea personajelor din filme. „Mai târziu am realizat că asta se numește actorie. Și nu este de nasul meu”. Așa a gândit timp de zeci de ani.
Actorii, credea el, sunt alții. Cei talentați, cei pregătiți, cei care merg la facultate. Nu un bijutier trecut de 50 de ani. Declicul a venit în 2018, la filmările pentru ”Între chin și amin”. Juca un militar român într-un pluton de execuție. Era îmbrăcat în uniformă regală și trebuia să interpreteze un om format într-o altă epocă și pus de un regim nou să execute români. Atunci a înțeles ceva. Nu mai îmbrăca doar o uniformă. Intra în pielea unui personaj. Poate că acesta a fost momentul în care copilul care se juca de-a personajele din filme și adultul care privea actoria ca pe un teritoriu inaccesibil s-au întâlnit.
Uniformele care au devenit povești
Pasiunea pentru istorie a venit pe un alt drum. În 2011, din târgul Obor din Brăila, a cumpărat o cască militară românească, model 1973. De atunci a început să strângă uniforme. Pentru Virgil, însă, uniforma nu este doar un obiect de colecție. Este poveste. Este document. Este mărturie. În hainele militare vede schimbările prin care a trecut România și felul în care istoria s-a imprimat inclusiv în croiala unui veston. Întâlnirea cu Marius Diaconu, colecționar și el și fondator al Romilitaria, a fost importantă în acest drum. Virgil avea nevoie de niște epoleți de intendență R.S.R. O prietenă i-a dat numărul lui Marius. ”Marius mi-a răspuns cu o voce caldă, prietenoasă, de parcă mi-a fost dor să o aud, dar nu știam de ce.”
A primit ajutor, iar între cei doi s-a legat o prietenie. Prin intermediul Asociației „Tradiția Militară”, Virgil a ajuns apoi la evenimente de reconstituire istorică. Prima participare, în august 2015, la Târgu Ocna, l-a găsit îmbrăcat în uniformă de custode de penitenciar, model 1856. A defilat în centrul orașului, la festivitatea de absolvire a unei promoții a Școlii de Agenți de Penitenciare.
Atunci a început să privească obiectele strânse în colecție și prin prisma unei responsabilități. ”Am trăit tot timpul cu ideea că este o poveste. Dar este și un document”. Și-a imaginat că peste decenii, acele uniforme vor putea fi lecții de istorie pentru copiii viitorului. A visat chiar la un mic muzeu. „A picat”. Visul muzeului nu s-a împlinit, cel puțin până acum. Dar colecția și pasiunea au deschis o altă ușă.
Primul platou de filmare
În 2016, Marius Diaconu i-a propus să facă figurație într-un film despre 23 august 1944.
A acceptat. Prima zi de filmare a fost lungă, dar captivantă. În Războiul Regelui, Virgil a apărut în uniforma unui plutonier al Batalionului de Gardă Regală și, împreună cu un camarad, l-a scos din biroul regelui pe Ion Antonescu, aflat sub stare de arest. Două mașini de epocă, uniforme, decoruri și o atmosferă apăsătoare. ”Am simțit-o”. La finalul zilei, entuziasmat, i-a îmbrățișat pe cei implicați. Apoi a nins. Era 19 martie 2016. ”Nu pot uita”. Pe primul platou, spune el, nu i-a fost teamă de cameră, ci de cabluri. ”Erau prea multe, iar eu prea emoționat”. Cu timpul, emoția s-a transformat în curiozitate.
Au urmat alte roluri și alte filmări. Regizorul Radu Silviu a avut încredere în el și i-a oferit un rol de ofițer de securitate. Când Virgil a încercat să abordeze personajul cu noțiuni pe care nu le avea, regizorul i-a spus, practic, să nu se complice: să-l joace cu propria lui ființă. A funcționat. Mai târziu, la filmările pentru ”Un timp prin care am trecut”, a avut un moment în care a simțit că actoria începe să-i aparțină. Iar în ”Îngerul Speranței”, filmul lui Cristian Prisecaru, a interpretat un maior de grăniceri care ordonă arestarea unor studenți la Timișoara, în 1956. ”Acolo a fost mai multă emoție decât atunci la examenul de teatru”. Explicația lui este simplă: la examen nu își permitea să greșească. La filmări există întotdeauna posibilitatea unei alte duble.
La 57 de ani, examenul
Și apoi a venit examenul. La 57 de ani. Virgil povestește momentul cu o imagine care spune aproape totul despre felul în care își privește vârsta: ”57 de ani sunt ca niște liniuțe desenate pe fuselajul unui avion”. Avionul, însă, încă zboară. În seara dinaintea probei de monolog, la ora 18, a realizat că avea o problemă: trebuia să prezinte două monoloage și știa doar unul. Până la ora 23 a reușit să învețe patru paragrafe din celebrul Mefisto al regretatului Toma Caragiu. Nu l-a prezentat. A intrat totuși în examen. Și a fost admis. Paradoxal, spune că nu a simțit o bucurie imensă. ”Asta s-ar putea să vină odată cu primele aplauze”. Este o frază care îl definește. Pentru el, admiterea nu este finalul unei povești, ci începutul ei. Nu s-a dus la facultate pentru a demonstra ceva. Nici lumii. Nici celor care poate s-au întrebat dacă nu este „prea târziu”. S-a dus pentru că vrea să învețe. ”Vreau să învăț! Și de la umbra unui copac dacă se poate. Nu vreau să demonstrez nimic”. Prietenii l-au încurajat. Cunoscuții, în schimb, au avut o întrebare practică: ”Vei fi în continuare bijutier, nu? Avem nevoie de tine”. Fiul său a fost încântat și l-a ajutat inclusiv cu înscrierea online. Soția, la început, a crezut că este o glumă sau o toană. După aflarea rezultatului, a venit și susținerea ei.
Virgil nu vorbește despre examen ca despre o victorie asupra vârstei. Și tocmai aici stă poate una dintre cele mai puternice idei ale poveștii sale. ”Nu m-am apucat de facultate ca să demonstrez ceva. Și dacă aș fi avut 30 de ani, nu aveam intenția de a demonstra ceva”. Cei patru ani de facultate au, pentru el, un alt scop: să-i modeleze înclinația către actorie, să-i ofere bucuria de a intra în pielea unor personaje și să-l ajute să învețe ceea ce nu știe. Experiența de viață îl poate face mai sever cu el însuși, spune, dar nu poate înlocui cunoștințele pe care trebuie să le dobândească. ”Nu poate suplini cunoștințele pe care va trebui să le dobândesc și nici nu mă va putea face să cred că știu mai multe decât ceilalți”. Într-o profesie în care tinerii intră adesea cu ambiția de a se afirma, Virgil intră cu disponibilitatea de a fi elev. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri din povestea lui.
De la actor la scenarist
Curiozitatea nu s-a oprit în fața camerei. Un proiect pornit de la o propunere a lui Costin Croitoru, de la Muzeul Brăilei, i-a oferit ocazia să scrie primul scenariu. Era vorba despre o ședință foto cu uniforme germane, într-un spațiu al Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila, unde fusese cândva comandamentul german. Virgil a propus să transforme ideea într-un filmuleț despre soarta germanilor aflați în comandament în zilele de 23-24 august 1944. A început să scrie. A urmat un scurtmetraj inspirat de evenimentele din timpul insurecției armate. Privește însă cu luciditate rezultatul. Nu se prezintă drept scenarist sau regizor. Spune că a fost o încercare, făcută de un om fără pregătire de specialitate, care a vrut să-și exprime pasiunea pentru teatru și cinematografie. Și-ar dori ca publicul să vadă, dincolo de eventualele scăpări, dragostea și pasiunea celor care au lucrat la film. Poate că aceeași onestitate îl caracterizează și ca actor. Nu spune că știe. Spune că vrea să învețe.
Visurile nu dispar. Uneori doar așteaptă
Când îl întrebi ce vis a amânat cel mai mult, răspunsul îl întoarce din nou spre copilărie.
A amânat plăcerea de a sculpta și de a ciopli lemn. Din lipsă de timp și de un atelier potrivit. Dar speră ca această amânare să fie doar atât: o amânare. În copilărie avea două visuri mari: să zboare cu avionul și să joace într-un film îmbrăcat în militar. Unul dintre ele s-a împlinit într-un mod neașteptat. A ajuns să joace în filme îmbrăcat în uniformă. Celălalt, poate, încă își caută o formă. La întrebarea ce i-ar spune astăzi copilului care cioplea lemnul, Virgil nu îi poate spune că totul va fi ușor. Ar trebui să-i spună că timp de 30 de ani nu va mai pune mâna pe daltă. Că va înlocui lemnul cu metale prețioase. Dar și că unele dintre visurile lui se vor împlini. Poate că acesta este mesajul cel mai important al poveștii lui: nu toate visurile se împlinesc atunci când ne imaginăm și nu toate se împlinesc în forma în care le-am visat. Uneori, un vis stă zeci de ani în așteptare și reapare atunci când credeai că nu mai este momentul.
”Avionul încă zboară”
Virgil Tudor nu alege între bijutier, actor, scenarist și colecționar. ”Cred că sunt toate laolaltă, simultan, tot ceea ce înseamnă ființa mea”. Poate că aceasta este explicația întregului său parcurs. Copilul care voia nota 10 a devenit adultul care își verifică singur lucrările. Bijutierul a descoperit că există artă și în metal. Colecționarul a descoperit că o uniformă poate fi un document. Pasionatul de filme a descoperit că poate intra în pielea unui personaj. Actorul a descoperit că poate scrie. Iar la 57 de ani, omul care credea cândva că actoria ”nu este de nasul lui” a devenit student la teatru. Nu pentru a recupera timpul pierdut. Nu pentru a demonstra că vârsta nu contează. Ci pentru că încă mai vrea să învețe. ”În momentul de față avionul cu 57 de liniuțe desenate încă zboară, dar și-a luat altă direcție. Doamne ajută!” Și poate că, în definitiv, aceasta este povestea lui Virgil Tudor: nu despre un om care a început târziu, ci despre un om care nu a încetat să înceapă.
Nu știe încă ce rol va primi. Nu știe dacă va ajunge să joace pe o scenă. Nu știe dacă va continua să scrie, să creeze sau să pună în scenă. Știe doar că a intrat în poveste. Și că, la 57 de ani, cortina nu se trage. Se ridică.
Reportaj
Oamenii timpurilor
• Brăila a respirat, în week-end, aerul unor epoci demult apuse, aduse în actualitate de participanții celei de-a șasea ediții a Festivalului Istoric ”Vladislav I” • pasiunea pentru istorie a acestor oameni se vede în calitatea excepțională a costumațiilor pe care le poartă dar și armelor pe care le folosesc, replici ce reproduc până la cele mai mici detalii originalele din Antichitate sau Evul Mediu
Ploaia de duminică a încurcat planurile participanților la cea de-a șasea ediție a Festivalului Istoric ”Vladislav I”, care mai aveau de pus în scenă numeroase momente istorice din diferite epoci, de la daci și romani, până la războaiele mondiale ale secolului XX, trecând pe la călăreții stepelor, dresorii de șoimi sau Bizanțul din vremea lui Constantin cel Mare.
Brăilenii care au ajuns pe aleea centrală a Parcului Monument de-a lungul celor șase ani de când se desfășoară acest festival istoric în orașul nostru s-au obișnuit să vadă de aproape frânturi ale timpurilor de altădată aduse în fața lor de oameni pasionați până la ultima fibră de tot ce înseamnă istorie.
Oameni ce reușesc să treacă dincolo de rândurile scrise în manuale sau cărți de aventuri și să se plimbe pe culoarele timpului ca și cum sunt de atunci, nu de acum. Și fac asta în primul rând prin costumațiile care reproduc până la cele mai mici detalii veșmintele strămoșilor, de la straiele de zi cu zi, până la uniformele de luptă mai recente sau armurile vechi de sute, chiar mii de ani.
Din recuzită nu lipsesc armele care, de asemenea, impresionează prin acuratețea istorică. De la cele mai recente – pistoale, puști, mitraliere, toate autentice, așa cum au ieșit din fabrică, obținute din stocuri militare date la casat – până la cele specifice Evului Mediu sau Antichității, care cu greu mai pot fi găsite în starea originală.
Cele mai multe sunt reproduceri făcute cu mare migală, de armurieri sau meșteri fierari de nișă, puțini la număr și împrăștiați prin lumea largă, disponibili doar pentru cei cu adevărat pasionați, care află în timp cum să-i găsească și cum să fie acceptați în cercul lor restrâns. Iar armele ce pot fi văzute în festivalul de la Brăila sunt o dovadă în plus că majoritatea participanților ajunși aici fac parte din elita pasionaților de reenactment (reconstituiri istorice) din România!
Costumațiile și armele nu sunt suficiente, însă, dacă nu știi să le porți și să le folosești. Iar cei mai mulți dintre participanții festivalului istoric de la Brăila dovedesc de fiecare dată că hobby-ul lor pentru istorie nu s-a oprit doar la procurarea unei uniforme sau a unei armuri ci a mers până la învățarea cu acuratețe a stilurilor de luptă specifice epocii pe care o reprezintă fiecare.
Că sunt daci, romani, răzeși, otomani, dorobanți, mongoli, șoimari, nemți sau samurai etc, etc, fiecare dă tot ce poate pe ”câmpul de luptă”, atunci când joacă în scenetele pregătite pentru spectatori. Și de fiecare dată sunt răsplătiți cu aplauze.
Participanți mai vechi sau mai noi
La ediția de anul acesta a Festivalului Istoric au fost prezente 21 de asociații din toată țara, cu un total de câteva sute de participanți. Toți ar merita să fie prezentați cu nume și prenume pentru pasiunea și implicarea de care dau dovadă. Evident că nu avem cum să facem asta. Am vorbit, totuși, cu câțiva dintre ei, unii cu ”state vechi” în festivalul brăilean, alții veniți aici în premieră.
Constantin Lăpușneanu, vicepreședinte al Asociației ”Geto-Dacii din Moldova”, cu sediul în Iași, nu a ratat nicio ediție a festivalului de la Brăila. Și nici spectatorii nu îl pot rata, deoarece este ”dacul” cu cea mai mare prestanță, datorită staturii masive, a bărbii lungi și a costumației ce impresionează până la cele mai mici detalii. Îl personifică pe Decebal, iar regele dac ar fi, cu siguranță, mândru de un asemenea descendent. Ne-a spus că a făcut cu mâna lui cei 800 de solzi din alamă ai armurii sale de războinic dac.
”Cu posibilitățile tehnice de acum, am muncit câteva săptămâni numai pentru armura pe care o vedeți pe mine. E foarte complicat! Pe vremea dacilor, cred că cel puțin cinci luni lucra un meșter la o singură armură de genul acesta!”, ne-a explicat Constantin Lăpușneanu cum stă treaba cu costumația sa care reproduce atât de fidel un echipament de luptă de acum 2.000 de ani!
Dacă ”dacul” din Iași e prezent la Brăila încă de la prima ediție a festivalului istoric, pentru sibianul Lovasz Tibor anul acesta a fost prima participare. A venit aici, ca membru al grupului ”Societas Falconis”, cu o inedită demonstrație de vânătoare cu șoimi. De fapt, după cum ne-a explicat el, vânătoare e mult spus, deoarece în România este strict interzisă vânătoarea cu păsări de pradă. Din acest motiv, cei doi șoimi aduși la Brăila de Lovasz Tibor – femela Poca, în vârstă de 5 ani, și masculul Rick, 4 ani – sunt dresați să recunoască mănușa dresorului drept singura pradă pe care o atacă.
Chiar și așa, demonstrația făcută de șoimarul sibian a fost apreciată de spectatorii brăileni. Tibor ne-a mărturisit că i-a plăcut la Brăila și că la ediția de anul viitor intenționează să aducă ceva cu totul deosebit, mai exact un turnir de cavaleri specific Evului Mediu. Pasionat de reenactment, sibianul participă la multe evenimente de acest gen din străinătate. Acolo, organizatorii sunt foarte stricți în ceea ce privește respectarea epocilor istorice: armele, costumele, obiectele de uz zilnic trebuie să corespundă întocmai perioadei ce se vrea a fi reprodusă. O astfel de rigoare a fost adusă la Brăila de Tibor dar și de prietenul său, Andrei Prian, de la Asociația ”Istoria Vie” – Compania Dragonului, specialist în armele secolului XV.
”Și în acea perioadă, tehnologia evolua destul de repede, apăreau arme noi o dată la câțiva ani. Trebuie cunoștințe avansate ca să poți reproduce cu exactitate o armură sau o sabie specifică unui anumit deceniu din secolul XV. Cel puțin în ceea ce privește armurile, în România nu avem meșteri care să poată face așa ceva, le putem procura doar din străinătate. Pentru săbii, avem un un singur meșter, în Timișoara. Oricum, în acest domeniu, ca să poți găsi o piesă anume e nevoie de colaborări internaționale. Noi ținem legătura cu pasionați de pe toate continentele, Australia, SUA, inclusiv China”, ne-a spus Andrei Prian.
Lipițani și huțuli pentru ”călăreții stepelor”
Călăreții stepelor sunt o prezență constantă la Festivalul Istoric ”Vladislav I”. Aceștia sunt personificați de membrii și volutarii Asociației ”Vulturii din Țara Calatei”, din județul Sălaj. În fiecare an, sălăjenii vin la Brăila cu cai și călăreți iscusiți – bărbați dar și femei – care joacă rolul nomazilor din Antichitate sau din Evul Mediu.
Din lumea antică, ei îi personifică pe vechii sarmați, iar din Evul Mediu reproduc Hoarda de Aur – mongoli sau cumani. Șeful grupului, Ludovico De Martin, un sălăjean cu origini italiene, este medic veterinar de profesie, iar acasă, în satul Stana din județul Sălaj, crește 34 de cai, din rasele românești huțul și lipițan.
”Pentru mine și cei doi băieți ai mei, creșterea cailor și reconstituirile istorice reprezintă un stil de viață. Împreună cu amatorii și voluntarii care ne sunt alături, iarna ne ocupăm de partea de recuzită, din luna martie începem să exersăm luptele și demonstrațiile, iar din mai participăm la festivalurile unde suntem invitați. În restul timpului, facem agroturism și organizăm plimbări ecvestre. Din 34 de cai, 28 sunt încălecabili, iar 14 dintre aceștia pot fi duși la festivaluri”, ne-a explicat Ludovico De Martin.
De fiecare dată, călăreții din Sălaj fac spectacol cu demonstrațiile lor, fie că sunt în rol de sarmați, aliați ai dacilor, fie că sunt în rol de tătari, inamicii tradiționali ai răzeșilor și valahilor.
În ediția de anul acesta, Japonia Medievală a fost reprezentată pentru prima dată la festivalul istoric din Brăila. Chiar dacă nu prea au legătură directă cu istoria noastră națională, samuraii japonezi au fost prezentați ca inamici ai mongolilor, care au fost și inamicii noștri. Globalizarea se poate aplica, așadar, și Evului Mediu!
Dincolo de aceste amănunte, gălățeanul Theodor Balea, cel care a personificat un samurai, ne-a spus că a încercat prin această punte culturală să aducă ceva inedit, o pată de culoare, în festivalul brăilean. Cu siguranță i-a reușit, cel puțin în ceea ce privește costumația, dar și la demonstrația de luptă cu katana unde, împreună cu un coleg, a făcut un real spectacol.
Theodor a îmbrăcat un costum de samurai simplu, fără armură, dar și unul cu armură completă, reprodus până în cel mai mic detaliu și admirat de toată lumea. Foarte pasionat de istorie și de epoci demult apuse, gălățeanul a personificat la festivaluri și alte culturi. Având descendență poloneză pe linie paternă și macedoneană, pe linie maternă, el ne-a spus că deține și o uniformă completă de archebuzier polonez, dar și o costumație de luptător din armata lui Alexandru Macedon.
A ales, însă, să vină la Brăila cu costumația de samurai, pe care a reușit să și-o completeze, în timp, piesă cu piesă. Cea mai veche componentă este masca neagră de samurai, din 1750, restul pieselor fiind realizate în Japonia, dar de dată mai recentă, în perioada 1903 – 1933. Cert este că și acestea respectă, ”la virgulă”, autenticitatea costumției de samurai, care, așa cum și-a dorit pasionatul de istorie gălățean, chiar a fost o pată de culoare la actuala ediție a festivalului din Brăila!
Toate asociațiile participante
Cum spuneam, nu putem prezenta fiecare membru al fiecărei asociații prezente la festival. Putem, însă, să menționăm toate asociațiile care au participat la actuala ediție:
- Asociatia AKANTIA din Alba Iulia;
- Asociația Culturală ASTRA DOBROGEANĂ;
- Asociatia Culturala TOMIS;
- Asociația BISTRIȚA MEDIEVALĂ;
- Asociația CAVALERUL DANUBIAN (din Craiova);
- Asociația CASTRUM NOVIS (din Sibiu);
- CIMPOIERII DIN TRANSILVANIA;
- Asociația DANUBIANA GALAȚI;
- Asociatia FERDINAND I;
- Asociația GETO DACII DIN MOLDOVA (din Iași);
- Întreprinderea individuala LUDOVICO DE-MARTIN (Vulturii de la Calata);
- Asociația MERCENARII DIN ASSERCULIS;
- Asociația PALADINII DE TERRA MEDIES;
- PLANTA ROMANICA;
- Asociația REDESCOPERĂ ISTORIA;
- RO MILITARIA;
- Societatea Culturala Artistica de TINERET CONCRET;
- Asociația TINERETULUI ORTODOX Roman (din Târgu Neamț)-”Oștenii Mării Sale”;
- Asociația TRADIȚIA MILITARA (din București);
- Asociația „UN CONCEPT LUNA” (din Suceava);
- Asociația IGNIS VULTUS (din Iași);
- PFA Rozalia FALCONIS;
- Ordum Dacorum;
- Asociația Culturală PROILAVIA.
Au fost prezente și echipe reprezentante ale Armatei, Poliției, Jandarmeriei și Inspectoratului pentru Situații de Urgență.
CELE MAI CITITE
