Reportaj
Actor de poveste
• de 20 de ani, actorul brăilean Florin Chirpac îl interpretează pe Zeul Neptun, la Ziua Marinei, iar în perioada sărbătorilor de iarnă este cel mai solicitat “Moş Crăciun” din oraş • absolvent al Liceului “Murgoci” şi al IATC “I.L. Caragiale” Bucureşti, actorul a interpretat multe alte roluri memorabile vreme de 40 de ani • în liceu, a fost anchetat de Securitate pentru că asculta Europa Liberă • “Nu vă pot spune cum fac rolul. Suntem conduşi de undeva, de Sus”, ne-a mărturisit reputatul actor
Îl vedem an de an, la Ziua Marinei, în rolul Zeului Neptun, iar în perioada sărbătorilor de iarnă este cel mai solicitat “Moş Crăciun” din oraş. A fost directorul Teatrului de Păpuşi, a interpretat roluri nemuritoare şi a fost profesor la Şcola Populară de Artă. Născut în anul 1956, la Brăila, actorul Florin Chirpac a strălucit pe scena Teatrului “Maria Filotti” şi pe cea de la “Cărăbuş” timp de patru decenii. Bunicul său, tâmplar iscusit, instala tiribombe la Moşii de Vară, pe Regala – vizavi de Piaţa Mare – unde veneau brăilenii să-i vadă pe păpuşari. Asta până când au venit comuniştii şi i-au luat toată agoniseala, că ar fi fost chiabur.
Când era elev la “Murgoci” şi visa să devină artist, pe Florin l-au luat la Securitate, pentru că asculta Europa Liberă. Cu toate acestea, a absolvit cu brio IATC şi a cunoscut mari actori care i-au îndrumat paşii, inclusiv pe maestrul Caramitru. Acum, când s-a pensionat, studiază din nou şi poposeşte la fluviu, ca să-şi “umple bateriile”: “Când vreau să-mi limpezesc gândurile, vin pe Faleza Dunării, la Troiţa de la debarcader. Nu beau, nu fumez, sunt religios. Sunt teribil de încăpăţânat. Sunt şi bun, sunt şi rău: sunt OM!”
“Europa Liberă a fost a doua mea facultate. Aşa am învăţat care sunt adevăratele valori”
Florin Chirpac s-a născut la Brăila, “oraşul cu salcâmi” îngenunchiat de “ciuma roşie” de la Răsărit. Oraşul care, în anii ’50, sângera din pricina nedreptăţilor.
“Mama povestea cum, la un moment dat, au venit la noi acasă şi au luat tot, până şi mălaiul pe care-l aveau din agoniseală. Bunicul meu a fost tâmplar. Construia tiribombe pe care le instala, în fiecare an, la Moşii de Vară, la bâlci, vizavi de Piaţa Mare, unde – în anii ’30-’40 – era teren viran. Din asta trăiau. De aceea au fost consideraţi chiaburi. Când au venit comuniştii la putere, le-au luat tot”, povesteşte actorul.
La bâlci, era şi teatru de păpuşi. Veneau păpuşarii şi distrau lumea, iar prestaţia lor era răsplătită cu ropote de aplauze. Se juca “Vasilache şi Mărioara” (“Pence & Judy” la englezi). Iar teatrul de păpuşi, vechi de secole, îşi avea originea în Imperiul Otoman, unde i se zicea “karaghioz”. Era un fel de “comedia de l’arte” a Europei, un teatru folcloric care a prins şi la noi. După ani şi ani, Florin Chirpac avea să ajungă, culmea, la Teatrul de Păpuşi. Dar până atunci, avea să înfrunte dictatura. Şi să iasă biruitor.
“În liceu, am pus bazele unei «organizaţii» numite «Lopătarul», din care făceam parte trei elevi. Acestea erau acuzaţiile. Eram, la acea vreme, elev în clasa a X-a la Liceul Industrial nr. 1 «Gh. M. Murgoci». Era în anii ’70 şi am fost pârât că ascult Europa Liberă. M-au chemat, mai întâi la miliţie şi după aceea m-au dus cu o Volga neagră la sediul Securităţii, pe Eliberării, unde m-au ţinut până noaptea târziu”, povesteşte reputatul actor.
La un moment dat, a intrat în încăpere o namilă de om, şeful de la Secu’, care a întrebat: “Colaborează?”. “Nu”, i s-a răspuns. Şi namila i-a tras lui Florin un dos de palmă de l-a lipit de perete. I-au chemat şi părinţii la Securitate, deşi adolescentul nu înţelegea “ce făcuse rău”. Nu a fost dat afară din liceu, dar au făcut careu şi l-au dat exemplu negativ. Îl chemau în fiecare zi la Secu’, ca să le spună tot, “să colaboreze”.
“Ascultam Europa Liberă la un aparat radio pe care-l primisem cadou de la tata. Europa Liberă a fost a doua mea facultate. Ascultând Europa Liberă, am înţeles care sunt adevăratele valori. M-am trezit dintr-o noapte cumplită, din beznă, şi am înţeles care este sensul vieţii, deşi eram copil. M-au chemat de mai multe ori la Securitate, m-au supus multor presiuni şi asta m-a făcut să iubesc viaţa”, ne-a mărturisit Florin Chirpac.
“Eu vreau să te fac om, nu artist!”
Pasiunea pentru teatru avea să-l marcheze pe Florin încă din adolescenţă. În anul I de liceu, s-a înscris în trupa de teatru. Venea cu o oră mai devreme la cursuri, ca să înveţe la primele două-trei discipline. Pentru că, la ora 16.00, mergea la cercul de teatru unde stătea şi până la 21.00. Vara, erau cu toţii la mare.
“În anul IV de liceu, tata m-a întrebat ce vreau să mă fac. I-am spus că vreau să mă fac «artist». Atunci, a pus mâna pe o pompă de bicicletă «Tohan», cu care se ducea la serviciu, şi m-a «altoit», zicând: «Eu vreau să te fac OM, nu artist!». Mama mi-a luat apărarea şi a încasat-o, sărmana, în locul meu. Până la urmă, tata m-a lăsat în plata Domnului, gândindu-se că n-o să iau examenul şi că o să-mi vină mintea la cap”, povesteşte actorul.
La un moment dat, au anunţat o selecţie la Clubul Progresul. S-a umplut sala până la refuz. Erau sute de copii acolo, însă au selectat doar 20, inclusiv pe Florin. Selecţia a fost făcută de actori de la “Maria Filotti”. Toţi 20 au dat examen la Teatru şi au intrat 10. La acea vreme, povesteşte Florin Chirpac, după prima “cernere”, rămâneau 100 de candidaţi pe loc (!) la IATC “I. L. Caragiale” Bucureşti. A intrat la IATC în 1976, l-a absolvit în 1980 şi a avut o carieră strălucită de 40 de ani, până când s-a pensionat.
“Nu vă pot spune cum fac rolul. Suntem conduşi de undeva, de Sus”
La IATC, brăileanul a avut-o profesoară pe Beate Fredanov, alias Betty Friedman, o evreică ce studiase la Viena, pe care o evocă deseori cu respect. Soţul ei fusese Ministrul Sănătăţii pe vremea lui Stalin. Îi era aşa frică de comunism, că i-a dat numele copilului “Stalin”. Caramitru, asistentul “tovarăşei” Fredanov, i-a fost, de asemenea, profesor, timp de patru ani.
“A doua zi după cutremurul din ’77, când a murit Toma Caragiu (naşul de cununie al lui Caramitru, machedon şi el) am mers acasă la Beate Fredanov. Locuia într-o casă mare din centru, plină de tablouri, statuete şi cărţi legate în piele. O casă «boierească». Se plimba printre lucrurile împrăştiate pe jos, ca Antigona, trăgând un şal după ea, descumpănită. «Chirpace dragă, ce cauţi tu aici, la ora asta? Trebuia să fii la institut!», mi-a spus, văzându-mă. «Institutul nu mai există, doamna profesoară!». «În cazul acesta, ai o scuz㻓, povesteşte Florin Chirpac.
Profesorii lui Florin nici nu concepeau ca acesta să facă altceva în viaţă decât teatru de dramă. A întâlnit artişti mari şi fiecare l-a şlefuit în felul său. De la fiecare a primit “ceva”. “De la unii am învăţat ce să fac, de la alţii ce să nu fac. Le mulţumesc şi unora, şi altora, că fără ei n-aş fi existat! În liceu, nu m-am gândit niciodată că voi face din actorie o profesie. În facultate, însă, am avut şansa să dau peste oameni extraordinari, înalţi în spirit. Acolo am fost şlefuit ca om”, ne-a mărturisit actorul. Întrebat despre acel “moment al creaţiei”, Florin Chirpac a spus:
“Cum facem rolul? Nu vă pot spune cum fac rolul. Suntem conduşi de undeva, de Sus. Niciun artist nu vă poate explica acel «moment al creaţiei»; poate să explice cum ţine vioara, cum amestecă culorile etc. dar momentul creaţiei nu-l poate explica nimeni. Cineva, de acolo, de Sus, ne conduce. Eu cred că drumul nostru în viaţă este trasat de Sus. Poate «intersecţiile» să mai schimbe câte ceva”.
“Pe vremea mea, terminam şapte inşi actoria. Acum, termină o mie o dată!”
După trei ani petrecuţi la Petroşani, Florin Chirpac a venit la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, unde a lucrat ca actor timp de 17 ani. Pe scenă fiind, nu pierdea ocazia “să bage şopârle”, exprimându-şi, astfel, opoziţia faţă de regim, aşa cum făceau majoritatea actorilor.
“În «Nota zero la purtare» aveam o replică («Situaţia asta nu mai poate dura!») în care-l imitam pe «împuşcatu». Audienţa îngheţa de frică atunci cânt îmi spuneam replica, imitându-l perfect pe Ceauşescu! Mi-a plăcut foarte mult piesa, am interpretat-o, cred, de vreo 725 de ori în 15-20 de ani. De pe vremea când aveam păr şi n-aveam burtă, până-n vremea când aveam burtă şi n-aveam păr!”, povesteşte, zâmbind, Florin Chirpac.
Prin ’97, a dat examen pentru postul de director la Teatrul de Păpuşi. Credea că o să stea numai două-trei luni acolo, însă a rămas până la pensie. Când şi-a luat cartea de muncă de la TMF, avea lacrimi în ochi.
“Am stat 19 ani la Teatrul «Cărăbuş». A fost, însă, cea mai grea perioadă din viaţa mea. O perioadă de schimbări. Iar la un moment dat, nu am mai rezistat, a trebuit să mă pensionez. Am prins valul schimbărilor, revoluţia informatică, schimbări de generaţii din ce în ce mai slabe. Şi asta nu este bine deloc. Pe vremea mea, terminam şapte inşi actoria. Acum, termină câte o mie o dată!”, ne-a spus actorul.
Florin Chirpac a avut ocazia să prindă spectacole mari, şi la TMF şi la “Cărăbuş”, dar şi spectacole care aduc mult public. Din prima categorie, ne-a amintit “cel mai mare spectacol din ultimii 50 de ani”, “Chira Chiralina”, apoi “Mediterana” – regizate de Cătălina Buzoianu -, “Încercarea de zbor”, a lui Codrescu, “Mereu cu gândul către ceruri”. Din a doua categorie, a amintit “Nota zero la purtare”, de la TMF, şi “Cei trei purceluşi”, de la “Cărăbuş” (pe care a numit-o “piesa perfectă”).
“Puţini sunt cei care vor să moară pe scenă!”
Florin Chirpac a fost 20 de ani profesor la Şcola Populară de Artă Brăila (“Vespasian Lungu”) şi a interpretat roluri nemuritoare: “Matei Nimica” din “Încercarea de zbor”, “Barbaroza” din “Nota zero la purtare” şi “Lupul” din piesa “Cei trei purceluşi”.
“În cei 40 de ani de activitate, am jucat 70-80 de roluri, iar de 20 de ani îl interpretez pe Zeul Neptun, la Ziua Marinei. Celebra replică «Zeii îi salută pe muritori!» le este adresată politicienilor, mai marilor zilei. L-am interpretat, de asemenea, pe «Moş Crăciun» la diverse manifestări. Eu sunt cel care organizează «Târgul de antichităţi de pe Regala», în fiecare an, la Zilele Brăilei. Am organizat, de asemenea, Festivalul Cărăbuş. Acum, sunt student la Galaţi, la Turism, în anul I, la Facultatea vârstei a treia”, ne-a spus Florin Chirpac.
Când veneau copiii la teatrul de păpuşi şi coborau din autobuz, directorul Chirpac se aşeza în mijlocul străzii şi-i oprea pe şoferi. Până coborau toţi copiii şi erau în siguranţă. A oprit, la un moment dat, şi maşina Poliţiei, şi nimeni nu a comentat! În opinia sa, copiii sunt totul. Ei “trebuie conduşi către valorile universale fundamentale”.
Florin Chirpac consideră că, în Cultură, în domeniul în care a activat 40 de ani, nu ar trebui să existe manageri, ci animatori de teatru.
“Omul de teatru trebuie să facă doar teatru! Nimic altceva. Într-un teatru particular, urmăreşti şi partea economică, dar într-un teatru de stat, al urbei, trebuie să faci spectacole. În urmă cu câţiva ani, am primit dispoziţie din partea primăriei să trimit trei oameni, a doua zi, la strâns hârtii din Obor. Mi-a fost, sincer, ruşine, să le spun colegilor să facă acest lucru şi m-am dus eu, personal, şi am adunat hârtii”, povesteşte actorul brăilean, adăugând:
“Nu-mi plac artiştii care muncesc, ci artiştii care strălucesc! Trecând peste valoarea intrinsecă a artiştilor şi referindu-ne doar la categoriile de vârstă, aş împărţi actorii în trei categorii. Categoria actorilor de 20 de ani reprezintă viitorul. Asupra lor se îndreaptă toată atenţia trupei. Sunt actorii în formare. Categoria actorilor de 40 de ani trebuie să susţină efectiv teatrul, iar categoria celor de 60 de ani este a celor care animă teatrul, privesc, dau indicaţii şi joacă rolurile principale. Ăsta ar fi modelul ideal în teatru. Tinerii se lipesc greu de un teatru, cei de 40 de ani se gândesc la bani şi fac tot ce se poate pentru bani (ei ar trebui să fie atât de bine plătiţi, încât să nu se mai gândească la asta), iar cei de 60 de ani se gândesc cum să iasă mai repede la pensie. Puţini sunt cei care vor să moară pe scenă! Nu contează ce foc sacru ai în tine, contează câţi bani faci. Modul ăsta de a gândi va duce la prăbuşirea noastră ca oameni şi ca naţiune”.
Reportaj
Vârsta-i doar o cifră! Bijutier, colecționar, student la teatru
• are 57 de ani, este bijutier și, de o viață, lucrează cu migală aurul și argintul, iar în timpul liber, adună uniforme care spun povești despre trecut • acum, Virgil Tudor schimbă atelierul cu sala de curs și bijuteriile cu monologurile: a fost admis la facultatea de teatru, acolo unde ajunge să împlinească un vis pe care l-a purtat cu el încă din copilărie
A fost copilul care cioplea ciobănași din lemn și aștepta, zadarnic, nota 10. Virgil Tudor a devenit bijutier, a lucrat cu aur și argint, a colecționat fragmente de istorie, a ajuns pe platouri de filmare, a scris un scenariu, iar la 57 de ani a făcut un pas pe care mulți nu l-ar mai face niciodată: a dat examen la facultatea de teatru și a fost admis.
Pentru Virgil Tudor, vârsta nu este un capăt de drum. Este doar un număr de liniuțe desenate pe fuselajul unui avion care încă zboară. Există oameni care își aleg un singur drum și merg pe el până la capăt. Și există oameni pentru care viața seamănă mai degrabă cu un atelier în care, din când în când, apare o altă bucată de material și o altă idee.
Virgil Tudor pare să facă parte din cea de-a doua categorie. Bijutier de profesie, cu o pasiune veche pentru lucrul făcut cu mâna, colecționar de uniforme și obiecte militare, figurant și apoi actor în producții cinematografice, scenarist și, mai nou, student la teatru. La 57 de ani, a intrat la Teatru cu emoțiile unui copil care descoperă o lume nouă. Poate că, de fapt, aici trebuie căutată povestea lui: în copilul care încă nu a dispărut.
Nota 10 care nu a fost niciodată a lui
În clasele primare, la ora de lucru manual, Virgil trebuia să confecționeze un cuțit din lemn și o reproducere în miniatură a Coloanei Infinitului. Tatăl său, modelor în lemn, a făcut lucrările în locul lui. ”Erau ireproșabile, realizate cu o precizie de maestru. Am luat nota 10. Când am văzut ce lucrări frumoase au făcut cu mâinile lor câțiva dintre colegii mei, am constatat că nota era a tatălui, nu a mea”. A fost, poate, prima lecție despre diferența dintre a avea ceva bine făcut și a crea tu însuți ceva. A început să cioplească. Ciobănași din lemn de tei, săbii cu cap de lup sau de cal. Își dorea ca lucrurile făcute de mâna lui să fie frumoase. Și aștepta nota 10. Nota nu a mai venit.
A rămas însă ceva mai important: pasiunea pentru frumos și refuzul celebrului „lasă că merge și-așa”. Astăzi, când o bijuterie nu îi place, o taie. Când un obiect nu iese așa cum și-a imaginat, nu îl păstrează doar pentru că a muncit la el. ”Am despicat un ciobănaș nereușit cu toporașul și am tăiat cu foarfeca bijuterii care nu mi-au plăcut”.
Pentru Virgil Tudor, lucrul bine făcut nu este doar o chestiune de meserie. Este o formă de respect.
A găsit arta în aur și argint
În toamna lui 1991, după primul an la Școala Populară de Artă, bijutierul Alexandru Balaban, prieten al tatălui său, i-a observat înclinațiile artistice și i-a propus să lucreze în atelierul pe care îl conducea. A început ca muncitor necalificat. Ulterior s-a calificat ca gravor în metale, în urma unei probe practice. A renunțat atunci la școala de artă și, pentru o vreme, și la pasiunea pentru creație. ”Am regretat în sinea mea, dar noua meserie mi-a fost și-mi este sursă de subzistență. După ceva timp am realizat că există artă și aici. Slavă Domnului!”.
Au trecut decenii de atunci. Aurul și argintul au devenit materialele lui de lucru. Dar, pentru Virgil Tudor, bijuteria nu înseamnă doar execuție.
”Ca să poți să creezi un obiect trebuie ca acesta să povestească ceva. Trebuie ca o parte din ființa creatorului să se regăsească în el”. Într-o lume în care obiectele pot fi produse în serie și chiar „printate”, el apără încă valoarea lucrului făcut de mână. ”O bijuterie confecționată manual nu are nimic în comun cu una «printată» pe cale industrială”. Poate cel mai frumos vorbește însă despre bijuteriile vechi, cele aduse de oameni pentru a fi reparate. Pentru un bijutier, o bijuterie veche poate fi doar o bucată de metal și câteva pietre. Pentru proprietarul ei, poate fi o fotografie de familie, o căsătorie, un părinte, o iubire, o despărțire.
Virgil le vede ca pe niște povești care pot primi un nou capitol. ”Ideile, munca și arta bijutierilor, împletite cu prețuirea și admirația proprietarilor, reprezintă acea pagină albă rezultată din topirea bijuteriilor vechi încărcate cu povești, materializată sub forma de lingou. Pe acea pagină putem desena, scrie sau mâzgăli alte idei, alte dorințe, lăsând la rândul nostru o parte din suflet și astfel făcându-le să spună alte povești”. Nu are o singură bijuterie de care să fie legat. ”Toate sunt”. Pentru că se regăsește în fiecare dintre ele, de la prima verighetă și prima pereche de cercei-bobiță făcute ca tânăr meseriaș, sub supravegherea atentă a lui Alexandru Balaban, până la lucrările de astăzi. ”Mă regăsesc în lucrările mele și trăiesc prin ele atâta timp cât sunt purtate cu plăcere”.
Când bijutierul a început să intre în pielea personajelor
Teatrul a fost însă acolo mult înainte ca Virgil să aibă curajul să-l numească vis. Încă din copilărie îi plăcea să se pună în pielea personajelor din filme. „Mai târziu am realizat că asta se numește actorie. Și nu este de nasul meu”. Așa a gândit timp de zeci de ani.
Actorii, credea el, sunt alții. Cei talentați, cei pregătiți, cei care merg la facultate. Nu un bijutier trecut de 50 de ani. Declicul a venit în 2018, la filmările pentru ”Între chin și amin”. Juca un militar român într-un pluton de execuție. Era îmbrăcat în uniformă regală și trebuia să interpreteze un om format într-o altă epocă și pus de un regim nou să execute români. Atunci a înțeles ceva. Nu mai îmbrăca doar o uniformă. Intra în pielea unui personaj. Poate că acesta a fost momentul în care copilul care se juca de-a personajele din filme și adultul care privea actoria ca pe un teritoriu inaccesibil s-au întâlnit.
Uniformele care au devenit povești
Pasiunea pentru istorie a venit pe un alt drum. În 2011, din târgul Obor din Brăila, a cumpărat o cască militară românească, model 1973. De atunci a început să strângă uniforme. Pentru Virgil, însă, uniforma nu este doar un obiect de colecție. Este poveste. Este document. Este mărturie. În hainele militare vede schimbările prin care a trecut România și felul în care istoria s-a imprimat inclusiv în croiala unui veston. Întâlnirea cu Marius Diaconu, colecționar și el și fondator al Romilitaria, a fost importantă în acest drum. Virgil avea nevoie de niște epoleți de intendență R.S.R. O prietenă i-a dat numărul lui Marius. ”Marius mi-a răspuns cu o voce caldă, prietenoasă, de parcă mi-a fost dor să o aud, dar nu știam de ce.”
A primit ajutor, iar între cei doi s-a legat o prietenie. Prin intermediul Asociației „Tradiția Militară”, Virgil a ajuns apoi la evenimente de reconstituire istorică. Prima participare, în august 2015, la Târgu Ocna, l-a găsit îmbrăcat în uniformă de custode de penitenciar, model 1856. A defilat în centrul orașului, la festivitatea de absolvire a unei promoții a Școlii de Agenți de Penitenciare.
Atunci a început să privească obiectele strânse în colecție și prin prisma unei responsabilități. ”Am trăit tot timpul cu ideea că este o poveste. Dar este și un document”. Și-a imaginat că peste decenii, acele uniforme vor putea fi lecții de istorie pentru copiii viitorului. A visat chiar la un mic muzeu. „A picat”. Visul muzeului nu s-a împlinit, cel puțin până acum. Dar colecția și pasiunea au deschis o altă ușă.
Primul platou de filmare
În 2016, Marius Diaconu i-a propus să facă figurație într-un film despre 23 august 1944.
A acceptat. Prima zi de filmare a fost lungă, dar captivantă. În Războiul Regelui, Virgil a apărut în uniforma unui plutonier al Batalionului de Gardă Regală și, împreună cu un camarad, l-a scos din biroul regelui pe Ion Antonescu, aflat sub stare de arest. Două mașini de epocă, uniforme, decoruri și o atmosferă apăsătoare. ”Am simțit-o”. La finalul zilei, entuziasmat, i-a îmbrățișat pe cei implicați. Apoi a nins. Era 19 martie 2016. ”Nu pot uita”. Pe primul platou, spune el, nu i-a fost teamă de cameră, ci de cabluri. ”Erau prea multe, iar eu prea emoționat”. Cu timpul, emoția s-a transformat în curiozitate.
Au urmat alte roluri și alte filmări. Regizorul Radu Silviu a avut încredere în el și i-a oferit un rol de ofițer de securitate. Când Virgil a încercat să abordeze personajul cu noțiuni pe care nu le avea, regizorul i-a spus, practic, să nu se complice: să-l joace cu propria lui ființă. A funcționat. Mai târziu, la filmările pentru ”Un timp prin care am trecut”, a avut un moment în care a simțit că actoria începe să-i aparțină. Iar în ”Îngerul Speranței”, filmul lui Cristian Prisecaru, a interpretat un maior de grăniceri care ordonă arestarea unor studenți la Timișoara, în 1956. ”Acolo a fost mai multă emoție decât atunci la examenul de teatru”. Explicația lui este simplă: la examen nu își permitea să greșească. La filmări există întotdeauna posibilitatea unei alte duble.
La 57 de ani, examenul
Și apoi a venit examenul. La 57 de ani. Virgil povestește momentul cu o imagine care spune aproape totul despre felul în care își privește vârsta: ”57 de ani sunt ca niște liniuțe desenate pe fuselajul unui avion”. Avionul, însă, încă zboară. În seara dinaintea probei de monolog, la ora 18, a realizat că avea o problemă: trebuia să prezinte două monoloage și știa doar unul. Până la ora 23 a reușit să învețe patru paragrafe din celebrul Mefisto al regretatului Toma Caragiu. Nu l-a prezentat. A intrat totuși în examen. Și a fost admis. Paradoxal, spune că nu a simțit o bucurie imensă. ”Asta s-ar putea să vină odată cu primele aplauze”. Este o frază care îl definește. Pentru el, admiterea nu este finalul unei povești, ci începutul ei. Nu s-a dus la facultate pentru a demonstra ceva. Nici lumii. Nici celor care poate s-au întrebat dacă nu este „prea târziu”. S-a dus pentru că vrea să învețe. ”Vreau să învăț! Și de la umbra unui copac dacă se poate. Nu vreau să demonstrez nimic”. Prietenii l-au încurajat. Cunoscuții, în schimb, au avut o întrebare practică: ”Vei fi în continuare bijutier, nu? Avem nevoie de tine”. Fiul său a fost încântat și l-a ajutat inclusiv cu înscrierea online. Soția, la început, a crezut că este o glumă sau o toană. După aflarea rezultatului, a venit și susținerea ei.
Virgil nu vorbește despre examen ca despre o victorie asupra vârstei. Și tocmai aici stă poate una dintre cele mai puternice idei ale poveștii sale. ”Nu m-am apucat de facultate ca să demonstrez ceva. Și dacă aș fi avut 30 de ani, nu aveam intenția de a demonstra ceva”. Cei patru ani de facultate au, pentru el, un alt scop: să-i modeleze înclinația către actorie, să-i ofere bucuria de a intra în pielea unor personaje și să-l ajute să învețe ceea ce nu știe. Experiența de viață îl poate face mai sever cu el însuși, spune, dar nu poate înlocui cunoștințele pe care trebuie să le dobândească. ”Nu poate suplini cunoștințele pe care va trebui să le dobândesc și nici nu mă va putea face să cred că știu mai multe decât ceilalți”. Într-o profesie în care tinerii intră adesea cu ambiția de a se afirma, Virgil intră cu disponibilitatea de a fi elev. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri din povestea lui.
De la actor la scenarist
Curiozitatea nu s-a oprit în fața camerei. Un proiect pornit de la o propunere a lui Costin Croitoru, de la Muzeul Brăilei, i-a oferit ocazia să scrie primul scenariu. Era vorba despre o ședință foto cu uniforme germane, într-un spațiu al Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila, unde fusese cândva comandamentul german. Virgil a propus să transforme ideea într-un filmuleț despre soarta germanilor aflați în comandament în zilele de 23-24 august 1944. A început să scrie. A urmat un scurtmetraj inspirat de evenimentele din timpul insurecției armate. Privește însă cu luciditate rezultatul. Nu se prezintă drept scenarist sau regizor. Spune că a fost o încercare, făcută de un om fără pregătire de specialitate, care a vrut să-și exprime pasiunea pentru teatru și cinematografie. Și-ar dori ca publicul să vadă, dincolo de eventualele scăpări, dragostea și pasiunea celor care au lucrat la film. Poate că aceeași onestitate îl caracterizează și ca actor. Nu spune că știe. Spune că vrea să învețe.
Visurile nu dispar. Uneori doar așteaptă
Când îl întrebi ce vis a amânat cel mai mult, răspunsul îl întoarce din nou spre copilărie.
A amânat plăcerea de a sculpta și de a ciopli lemn. Din lipsă de timp și de un atelier potrivit. Dar speră ca această amânare să fie doar atât: o amânare. În copilărie avea două visuri mari: să zboare cu avionul și să joace într-un film îmbrăcat în militar. Unul dintre ele s-a împlinit într-un mod neașteptat. A ajuns să joace în filme îmbrăcat în uniformă. Celălalt, poate, încă își caută o formă. La întrebarea ce i-ar spune astăzi copilului care cioplea lemnul, Virgil nu îi poate spune că totul va fi ușor. Ar trebui să-i spună că timp de 30 de ani nu va mai pune mâna pe daltă. Că va înlocui lemnul cu metale prețioase. Dar și că unele dintre visurile lui se vor împlini. Poate că acesta este mesajul cel mai important al poveștii lui: nu toate visurile se împlinesc atunci când ne imaginăm și nu toate se împlinesc în forma în care le-am visat. Uneori, un vis stă zeci de ani în așteptare și reapare atunci când credeai că nu mai este momentul.
”Avionul încă zboară”
Virgil Tudor nu alege între bijutier, actor, scenarist și colecționar. ”Cred că sunt toate laolaltă, simultan, tot ceea ce înseamnă ființa mea”. Poate că aceasta este explicația întregului său parcurs. Copilul care voia nota 10 a devenit adultul care își verifică singur lucrările. Bijutierul a descoperit că există artă și în metal. Colecționarul a descoperit că o uniformă poate fi un document. Pasionatul de filme a descoperit că poate intra în pielea unui personaj. Actorul a descoperit că poate scrie. Iar la 57 de ani, omul care credea cândva că actoria ”nu este de nasul lui” a devenit student la teatru. Nu pentru a recupera timpul pierdut. Nu pentru a demonstra că vârsta nu contează. Ci pentru că încă mai vrea să învețe. ”În momentul de față avionul cu 57 de liniuțe desenate încă zboară, dar și-a luat altă direcție. Doamne ajută!” Și poate că, în definitiv, aceasta este povestea lui Virgil Tudor: nu despre un om care a început târziu, ci despre un om care nu a încetat să înceapă.
Nu știe încă ce rol va primi. Nu știe dacă va ajunge să joace pe o scenă. Nu știe dacă va continua să scrie, să creeze sau să pună în scenă. Știe doar că a intrat în poveste. Și că, la 57 de ani, cortina nu se trage. Se ridică.
Reportaj
Oamenii timpurilor
• Brăila a respirat, în week-end, aerul unor epoci demult apuse, aduse în actualitate de participanții celei de-a șasea ediții a Festivalului Istoric ”Vladislav I” • pasiunea pentru istorie a acestor oameni se vede în calitatea excepțională a costumațiilor pe care le poartă dar și armelor pe care le folosesc, replici ce reproduc până la cele mai mici detalii originalele din Antichitate sau Evul Mediu
Ploaia de duminică a încurcat planurile participanților la cea de-a șasea ediție a Festivalului Istoric ”Vladislav I”, care mai aveau de pus în scenă numeroase momente istorice din diferite epoci, de la daci și romani, până la războaiele mondiale ale secolului XX, trecând pe la călăreții stepelor, dresorii de șoimi sau Bizanțul din vremea lui Constantin cel Mare.
Brăilenii care au ajuns pe aleea centrală a Parcului Monument de-a lungul celor șase ani de când se desfășoară acest festival istoric în orașul nostru s-au obișnuit să vadă de aproape frânturi ale timpurilor de altădată aduse în fața lor de oameni pasionați până la ultima fibră de tot ce înseamnă istorie.
Oameni ce reușesc să treacă dincolo de rândurile scrise în manuale sau cărți de aventuri și să se plimbe pe culoarele timpului ca și cum sunt de atunci, nu de acum. Și fac asta în primul rând prin costumațiile care reproduc până la cele mai mici detalii veșmintele strămoșilor, de la straiele de zi cu zi, până la uniformele de luptă mai recente sau armurile vechi de sute, chiar mii de ani.
Din recuzită nu lipsesc armele care, de asemenea, impresionează prin acuratețea istorică. De la cele mai recente – pistoale, puști, mitraliere, toate autentice, așa cum au ieșit din fabrică, obținute din stocuri militare date la casat – până la cele specifice Evului Mediu sau Antichității, care cu greu mai pot fi găsite în starea originală.
Cele mai multe sunt reproduceri făcute cu mare migală, de armurieri sau meșteri fierari de nișă, puțini la număr și împrăștiați prin lumea largă, disponibili doar pentru cei cu adevărat pasionați, care află în timp cum să-i găsească și cum să fie acceptați în cercul lor restrâns. Iar armele ce pot fi văzute în festivalul de la Brăila sunt o dovadă în plus că majoritatea participanților ajunși aici fac parte din elita pasionaților de reenactment (reconstituiri istorice) din România!
Costumațiile și armele nu sunt suficiente, însă, dacă nu știi să le porți și să le folosești. Iar cei mai mulți dintre participanții festivalului istoric de la Brăila dovedesc de fiecare dată că hobby-ul lor pentru istorie nu s-a oprit doar la procurarea unei uniforme sau a unei armuri ci a mers până la învățarea cu acuratețe a stilurilor de luptă specifice epocii pe care o reprezintă fiecare.
Că sunt daci, romani, răzeși, otomani, dorobanți, mongoli, șoimari, nemți sau samurai etc, etc, fiecare dă tot ce poate pe ”câmpul de luptă”, atunci când joacă în scenetele pregătite pentru spectatori. Și de fiecare dată sunt răsplătiți cu aplauze.
Participanți mai vechi sau mai noi
La ediția de anul acesta a Festivalului Istoric au fost prezente 21 de asociații din toată țara, cu un total de câteva sute de participanți. Toți ar merita să fie prezentați cu nume și prenume pentru pasiunea și implicarea de care dau dovadă. Evident că nu avem cum să facem asta. Am vorbit, totuși, cu câțiva dintre ei, unii cu ”state vechi” în festivalul brăilean, alții veniți aici în premieră.
Constantin Lăpușneanu, vicepreședinte al Asociației ”Geto-Dacii din Moldova”, cu sediul în Iași, nu a ratat nicio ediție a festivalului de la Brăila. Și nici spectatorii nu îl pot rata, deoarece este ”dacul” cu cea mai mare prestanță, datorită staturii masive, a bărbii lungi și a costumației ce impresionează până la cele mai mici detalii. Îl personifică pe Decebal, iar regele dac ar fi, cu siguranță, mândru de un asemenea descendent. Ne-a spus că a făcut cu mâna lui cei 800 de solzi din alamă ai armurii sale de războinic dac.
”Cu posibilitățile tehnice de acum, am muncit câteva săptămâni numai pentru armura pe care o vedeți pe mine. E foarte complicat! Pe vremea dacilor, cred că cel puțin cinci luni lucra un meșter la o singură armură de genul acesta!”, ne-a explicat Constantin Lăpușneanu cum stă treaba cu costumația sa care reproduce atât de fidel un echipament de luptă de acum 2.000 de ani!
Dacă ”dacul” din Iași e prezent la Brăila încă de la prima ediție a festivalului istoric, pentru sibianul Lovasz Tibor anul acesta a fost prima participare. A venit aici, ca membru al grupului ”Societas Falconis”, cu o inedită demonstrație de vânătoare cu șoimi. De fapt, după cum ne-a explicat el, vânătoare e mult spus, deoarece în România este strict interzisă vânătoarea cu păsări de pradă. Din acest motiv, cei doi șoimi aduși la Brăila de Lovasz Tibor – femela Poca, în vârstă de 5 ani, și masculul Rick, 4 ani – sunt dresați să recunoască mănușa dresorului drept singura pradă pe care o atacă.
Chiar și așa, demonstrația făcută de șoimarul sibian a fost apreciată de spectatorii brăileni. Tibor ne-a mărturisit că i-a plăcut la Brăila și că la ediția de anul viitor intenționează să aducă ceva cu totul deosebit, mai exact un turnir de cavaleri specific Evului Mediu. Pasionat de reenactment, sibianul participă la multe evenimente de acest gen din străinătate. Acolo, organizatorii sunt foarte stricți în ceea ce privește respectarea epocilor istorice: armele, costumele, obiectele de uz zilnic trebuie să corespundă întocmai perioadei ce se vrea a fi reprodusă. O astfel de rigoare a fost adusă la Brăila de Tibor dar și de prietenul său, Andrei Prian, de la Asociația ”Istoria Vie” – Compania Dragonului, specialist în armele secolului XV.
”Și în acea perioadă, tehnologia evolua destul de repede, apăreau arme noi o dată la câțiva ani. Trebuie cunoștințe avansate ca să poți reproduce cu exactitate o armură sau o sabie specifică unui anumit deceniu din secolul XV. Cel puțin în ceea ce privește armurile, în România nu avem meșteri care să poată face așa ceva, le putem procura doar din străinătate. Pentru săbii, avem un un singur meșter, în Timișoara. Oricum, în acest domeniu, ca să poți găsi o piesă anume e nevoie de colaborări internaționale. Noi ținem legătura cu pasionați de pe toate continentele, Australia, SUA, inclusiv China”, ne-a spus Andrei Prian.
Lipițani și huțuli pentru ”călăreții stepelor”
Călăreții stepelor sunt o prezență constantă la Festivalul Istoric ”Vladislav I”. Aceștia sunt personificați de membrii și volutarii Asociației ”Vulturii din Țara Calatei”, din județul Sălaj. În fiecare an, sălăjenii vin la Brăila cu cai și călăreți iscusiți – bărbați dar și femei – care joacă rolul nomazilor din Antichitate sau din Evul Mediu.
Din lumea antică, ei îi personifică pe vechii sarmați, iar din Evul Mediu reproduc Hoarda de Aur – mongoli sau cumani. Șeful grupului, Ludovico De Martin, un sălăjean cu origini italiene, este medic veterinar de profesie, iar acasă, în satul Stana din județul Sălaj, crește 34 de cai, din rasele românești huțul și lipițan.
”Pentru mine și cei doi băieți ai mei, creșterea cailor și reconstituirile istorice reprezintă un stil de viață. Împreună cu amatorii și voluntarii care ne sunt alături, iarna ne ocupăm de partea de recuzită, din luna martie începem să exersăm luptele și demonstrațiile, iar din mai participăm la festivalurile unde suntem invitați. În restul timpului, facem agroturism și organizăm plimbări ecvestre. Din 34 de cai, 28 sunt încălecabili, iar 14 dintre aceștia pot fi duși la festivaluri”, ne-a explicat Ludovico De Martin.
De fiecare dată, călăreții din Sălaj fac spectacol cu demonstrațiile lor, fie că sunt în rol de sarmați, aliați ai dacilor, fie că sunt în rol de tătari, inamicii tradiționali ai răzeșilor și valahilor.
În ediția de anul acesta, Japonia Medievală a fost reprezentată pentru prima dată la festivalul istoric din Brăila. Chiar dacă nu prea au legătură directă cu istoria noastră națională, samuraii japonezi au fost prezentați ca inamici ai mongolilor, care au fost și inamicii noștri. Globalizarea se poate aplica, așadar, și Evului Mediu!
Dincolo de aceste amănunte, gălățeanul Theodor Balea, cel care a personificat un samurai, ne-a spus că a încercat prin această punte culturală să aducă ceva inedit, o pată de culoare, în festivalul brăilean. Cu siguranță i-a reușit, cel puțin în ceea ce privește costumația, dar și la demonstrația de luptă cu katana unde, împreună cu un coleg, a făcut un real spectacol.
Theodor a îmbrăcat un costum de samurai simplu, fără armură, dar și unul cu armură completă, reprodus până în cel mai mic detaliu și admirat de toată lumea. Foarte pasionat de istorie și de epoci demult apuse, gălățeanul a personificat la festivaluri și alte culturi. Având descendență poloneză pe linie paternă și macedoneană, pe linie maternă, el ne-a spus că deține și o uniformă completă de archebuzier polonez, dar și o costumație de luptător din armata lui Alexandru Macedon.
A ales, însă, să vină la Brăila cu costumația de samurai, pe care a reușit să și-o completeze, în timp, piesă cu piesă. Cea mai veche componentă este masca neagră de samurai, din 1750, restul pieselor fiind realizate în Japonia, dar de dată mai recentă, în perioada 1903 – 1933. Cert este că și acestea respectă, ”la virgulă”, autenticitatea costumției de samurai, care, așa cum și-a dorit pasionatul de istorie gălățean, chiar a fost o pată de culoare la actuala ediție a festivalului din Brăila!
Toate asociațiile participante
Cum spuneam, nu putem prezenta fiecare membru al fiecărei asociații prezente la festival. Putem, însă, să menționăm toate asociațiile care au participat la actuala ediție:
- Asociatia AKANTIA din Alba Iulia;
- Asociația Culturală ASTRA DOBROGEANĂ;
- Asociatia Culturala TOMIS;
- Asociația BISTRIȚA MEDIEVALĂ;
- Asociația CAVALERUL DANUBIAN (din Craiova);
- Asociația CASTRUM NOVIS (din Sibiu);
- CIMPOIERII DIN TRANSILVANIA;
- Asociația DANUBIANA GALAȚI;
- Asociatia FERDINAND I;
- Asociația GETO DACII DIN MOLDOVA (din Iași);
- Întreprinderea individuala LUDOVICO DE-MARTIN (Vulturii de la Calata);
- Asociația MERCENARII DIN ASSERCULIS;
- Asociația PALADINII DE TERRA MEDIES;
- PLANTA ROMANICA;
- Asociația REDESCOPERĂ ISTORIA;
- RO MILITARIA;
- Societatea Culturala Artistica de TINERET CONCRET;
- Asociația TINERETULUI ORTODOX Roman (din Târgu Neamț)-”Oștenii Mării Sale”;
- Asociația TRADIȚIA MILITARA (din București);
- Asociația „UN CONCEPT LUNA” (din Suceava);
- Asociația IGNIS VULTUS (din Iași);
- PFA Rozalia FALCONIS;
- Ordum Dacorum;
- Asociația Culturală PROILAVIA.
Au fost prezente și echipe reprezentante ale Armatei, Poliției, Jandarmeriei și Inspectoratului pentru Situații de Urgență.
CELE MAI CITITE
