Adaugă ca sursă preferată în Google

În fiecare zi încerc să nu uit că am o inimă care iubește, deși totul în jur mă face să am cu totul alte preocupări și să petrec departe de iubire, de milă, de tandrețe, de compasiune, de jertfă. În fiecare zi inima-mi caută cu mai multă iubire la Domnul și la oameni, cu toate că principala temă de discuție în lume este războiul. Sau moartea. Aud reproșuri că nu e normal ca războiul actual să nu mă cuprindă. Și că nu e deloc corect să nu-mi fie frică de boală și de moartea cu care vine. Dar războiul vieții mele e ca inima să nu uite vreodată a iubi.
Și iată că sunt în istorie momente când printre tancuri și gloanțe apar oameni care iubesc așa cum numai Domnul iubește. Ei sunt martori ai iubirii. În 21 decembrie 1989, Ioan Alexandru a fost martorul iubirii lui Dumnezeu într-o societate bulversată de frica generată de un regim politic totalitarist și de moartea care se răspândea cu repeziciune pe străzile Capitalei. În asemenea condiții, când mulți își adăpostesc viața, Ioan Alexandru, poetul, își ia rămas bun de la soție, care a tot plâns că va rămâne singură cu cinci copii și i-a spus: „Dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii”. Și soarta inimii lui era să iubească și să fie martor al iubirii lui Dumnezeu chiar în acea noapte cumplită a istoriei României. Evenimentele din Piața Universității s-au derulat neașteptat. Când a început să se tragă și să moară tot mai mulți oameni, el, martorul iubirii, trecea cu crucea în mână, cu Sfânta Scriptură și cu icoana Mântuitorului. Soldații erau cu armele încărcate, căci amenințarea era nevăzută, iar el, martorul iubirii, le amintea de porunca Domnului de a nu ucide. Să se apere, dar să nu omoare. „Și m-au întrebat – lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universi­tate – «Ești popă?», pentru că făceam rugăciune. Zic, «Da, sunt popă!». «Hai, domnule părinte!». Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo, pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României”.
Ioan Alexandru nu era preot, ci doar un martor al iubirii care a plâns durerea acestui popor pe caldarâmul însângerat de la Universitate. El s-a rugat așa cum numai iubirea se poate ruga: „Doamne, fă Tu lumină în inimile noastre cele întunecate de patimi și de ură, ca să nu ne copleșească sâmburele de iubire pe care l-ai așezat în noi. Doamne, dulcele Tău glas, glasul iubirii negrăite, să se audă în adâncul nostru și așa va învia orice inimă și, odată cu fiecare înviere, va învia și țara. Iar dacă nu înviază altfel, voi muri eu ca să învieze inimile lor”. Atâta durere avea el, martorul iubirii, care a iubit atât de mult poporul român.
Acolo, pe caldarâmul însângerat al Universității, Ioan Alexandru a slujit iubirea. Iubirea l-a mânat să fie acolo, lângă alți martori ai iubirii, ale căror inimi vii încă mărturiseau lângă trupurile căzute. Pentru el, noaptea aceea a fost priveghere. El, martorul iubirii, trecea printre gloanțe, îngenunchea și se ruga, înconjurând tot locul acela al morții așa cum a fost înconjurat Ierihonul. „L-am strigat pe Dumnezeu la fiecare îngenunchere, ca până dimineață să cadă zidurile Ierihonului, ale comunismului.” Și așa s-a întâmplat. Căci zidurile acelea nu mai puteau fi dărâmate altfel decât prin iubire.
Armele lui, ale martorului iubirii, au fost Crucea, Sfânta Scriptură și icoana Mântuitorului. Așa a venit iubirea să lupte împotriva gloanțelor. Fără ură, fără răutate, neînfricoșându-se de moarte. El, martorul iubirii, ne tot spune și acum că numai iubirea poate birui moartea, fiindcă moarte ne este dezbinarea dintre noi, moarte ne este cuvântul acuzator, răstit și pustiit cu care ne repezim la ceilalți. Aceste cuvinte sunt gloanțe care cu adevărat pot ucide oameni.
În România ne sunt sugerate temele morții. Ele circulă peste tot – în spațiul public, în mediul virtual și chiar în inimile noastre. Dacă le vom dezvolta, vom fi cuprinși de frică și de dezbinare. Și inima va uita că iubește. Uneori, când simt că inima mea ar putea să nu mai iubească, o așez lângă Ioan Alexandru, lângă acest minunat martor al iubirii. Și iau din mâinile lui Crucea, Sfânta Scriptură și icoana Mântuitorului și le așez în mâinile inimii mele. Așa, inima mea poate înconjura Ierihonul în fiecare zi. Numai astfel zidurile Ierihonului care înconjură libertatea ființei mele pot cădea, atunci când inima mea se roagă și îngenunchează și devine ea însăși martor al iubirii.
În inimă se dau lupte, pe caldarâmul inimii mele este vărsat sânge. Și tot acolo slujesc și eu, ca martor al iubirii veșnice, strigându-L pe Dumnezeu ca până dimineața să vină învierea. Îndemn pe orice om, frate, seamăn să fie martor al iubirii în această noapte a anilor ce vor urma și când, poate, vom fi nevoiți să înconjurăm de multe ori zidurile Ierihonului până le vom vedea năruite. Să ne pregătim de noap­te și de priveghere, fără să ne îndoim că și învierea ne va fi dată, cu conștiința pe care numai un martor al iubirii o poate avea, nelepădând Crucea, Sfânta Scrip­tură și icoana Mântuitorului din inimă pentru a pune în loc alte arme. Și, astfel, iubirea ne va ține vii chiar și în mijlocul morții călcând.