Interviu cu regizorul Tudor Giurgiu: ”Brăila are foarte mult potențial cinematografic”

Tudor Giurgiu, unul dintre cei mai apreciați regizori români contemporani, vine la Brăila pentru o proiecție specială a ultimului său film, „3 zile în septembrie”.

Alături de el se vor afla protagonista filmului, Andreea Vasile, dar și Emilian Oprea, actor cu o carieră în plină ascensiune, binecunoscut brăilenilor din anii când a făcut parte din echipa Teatrului ”Maria Filotti”.

Filmul va rula duminică, 11 octombrie, de la ora 18.00, în sala teatrului brăilean. Atât regizorul cât și cei doi actori din rolurile principale vor vorbi despre provocările întâlnite în timpul filmărilor și vor răspunde la toate întrebările publicului.

Până atunci, Tudor Giurgiu a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări adresate de cotidianul nostru, despre film, dar și despre felul cum percepe Brăila, oraș în care a filmat, în urmă cu câțiva ani, câteva scene din filmul ”Libertate”, una dintre cele mai de impact pelicule ale sale.

– În distribuția filmului îl regăsim pe Emilian Oprea, un actor extrem de iubit de brăileni, care și-a legat mulți ani din carieră de scena Teatrului „Maria Filotti”. Cum a fost colaborarea cu el pentru acest rol și cum vedeți întâlnirea cu publicul din Brăila?

– Păi, cu Emilian mai lucrasem, era unul dintre puținii actori din echipă cu care mai lucrasem, la fel și Andreea. Și aici chiar conta lucrul ăsta, pentru că filmul a fost făcut într-un mod destul de nebun, în care, odată ce dădeam drumul la cameră, eu nu prea mai puteam să intervin. Actorii trebuiau să ducă totul până la capăt.

Emilian e un actor foarte bun și, mai ales într-un film de genul ăsta, ai nevoie de actori care să fie foarte siguri pe ei, să poată să meargă mai departe indiferent ce se întâmplă în jur.

Iar la Brăila, sigur, pentru el e și altceva. Știu că are o legătură foarte puternică cu orașul și cu teatrul de aici.

– Brăila este un oraș cu o puternică tradiție culturală și teatrală. Cât de mult contează pentru un film independent să fie promovat direct în comunitățile din provincie, prin astfel de proiecții speciale cu publicul?

– Între mine și Brăila e o poveste mai veche. La „Libertate” am filmat aici o bună parte din film. A fost foarte complicat să reconstruim geografia Sibiului din 1989 și, culmea, am găsit la Brăila fragmente de străzi, clădiri și locuri care aveau exact ceea ce căutam.

Mă bucur să mă întorc acum cu „3 zile în septembrie”, de data asta pentru întâlnirea cu publicul. Eu am făcut lucrul ăsta cu aproape toate filmele mele și sunt proiecții pe care nu le uit.

E cu totul altceva când ești în sală. Vezi unde râde lumea, unde se face liniște, ce întrebări apar. După ce ai stat cu un film luni sau ani de zile, ajungi să-l vezi din nou prin reacția publicului.

Iar pentru un film independent, asta contează enorm. Ai filmul, ai oamenii care l-au făcut și ai publicul. Dacă filmul le place, povestea merge mai departe de acolo.

– „3 zile în septembrie” este o producție 100% independentă realizată într-un timp record: doar 7 zile de filmare. Cum ați reușit să gestionați o asemenea presiune de timp fără a face compromisuri la nivel de calitate?

– De fapt, totul a pornit de la ideea unui Creative Camp – să adunăm, pentru câteva zile, oameni foarte diferiți și să vedem dacă putem face împreună un film. Eu, la început, am fost destul de sceptic. Adică, bine, facem un film în șapte zile… sigur. Dar până la urmă am zis să încercăm.

Și am ajuns la Eforie Sud cu oameni care, în mare parte, nu mai lucraseră împreună. Erau profesioniști, erau tineri care erau pentru prima dată pe un platou, localnici, actori constănțeni… un amestec foarte interesant.

Ziua repetam și seara filmam. La șapte și jumătate dădeam motor și, din momentul ăla, 65 de minute nu ne mai opream.

Plus că, în imaginația noastră, finalul de septembrie, la mare, arăta destul de plăcut și socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg așa că ne-am trezit cu frig, ploaie, 10-12 grade… Andreea era îmbrăcată în rochie de mireasă și trebuia să pară că e foarte bine. Noi nici acum nu ne-am dat seama cum a reușit să facă din 10 grade să pară 20.

A fost greu, evident, dar era și o adrenalină extraordinară. Cred că tocmai faptul că știam cu toții că avem șapte zile și atât ne-a făcut să fim foarte concentrați. Nu exista varianta „lasă că facem mâine”.

A fost, cred, cea mai rock filmare pe care am făcut-o.

– Filmul include o performanță tehnică rară în cinematografia noastră: un cadru-secvență continuu de 65 de minute. Cât de dificil a fost pentru actori (în special pentru protagonista Andreea Vasile) și pentru echipa de filmare să repete și să tragă o secvență atât de lungă fără întrerupere?

– O, era un film în sine în spatele filmului. Era o întreagă desfășurare de forță. Oameni care trebuiau să ajungă dintr-un loc în altul, noi trebuia să ne ascundem ca să nu ne vadă camera, camera la un moment dat cobora de la balcon, operatorul trebuia să ajungă jos, după aceea plecam mai departe…

Eu, de exemplu, eram la un moment dat pitit într-un titi-car, cu un monitor mic lipit aproape de podea, în timp ce Andreea conducea. Deci era… era ceva. Un spectacol în sine.

Și lucrul cel mai complicat era că nu te puteai opri.

Actorii care intrau, să spunem, la minutul 30 sau 40 stăteau acolo și așteptau și erau foarte stresați: „Să nu greșesc eu acum, după ce oamenii ăștia au filmat 40 de minute”. Pentru că, dacă greșeai, o luam de la început.

Dar Andreea avea, evident, cea mai complicată misiune dintre toți. Ea duce filmul cap-coadă. Trebuia să treacă prin foarte multe stări, să alerge, să conducă, să interacționeze cu toți oamenii ăștia și în același timp să uite complet de mecanismul din jurul ei.

Și cred că asta e performanța ei, până la urmă. Că te uiți la film și nu te gândești: „Doamne, cum au făcut ăștia cadrul?”. O urmărești pe ea.

– Scenariul urmărește o mireasă care fuge de la propria nuntă pe străzile pustii ale unui litoral melancolic. Ce v-a atras cel mai mult la această poveste și la trecerea bruscă a personajului de la umilință la o noapte de rebeliune eliberatoare?

– Mi-am dorit, în primul rând, să fac o comedie. Ceva foarte diferit de lucrurile pe care le făcusem în ultima perioadă. Eu am mai făcut comedie, „Despre oameni și melci” era o comedie socială și e un film care mi-a rămas foarte drag. După „De ce eu?”, „Parking”, „Libertate”, lumea probabil mă asociază mai degrabă cu filmele astea mai serioase și atunci unii au zis: „Wow, ce surpriză, Tudor Giurgiu face comedie”. Dar eu sunt tot ăla. Adică nu mi se pare chiar atât de surprinzător.

Și mi-am dorit să revin la un personaj feminin puternic.

Iar nunta mi s-a părut locul perfect. La o nuntă ai de toate: familii, prieteni, oameni care nu se plac neapărat, alcool, emoții, lucruri nespuse… și toată lumea trebuie să fie fericită. Numai că aici, din păcate pentru personaje și din fericire pentru film, nunta se termină prost.

Mireasa fuge și de acolo începe, de fapt, filmul.

Iar Eforie Sud mi-a plăcut foarte mult tocmai pentru aerul ăsta de final de sezon. E un loc care are ceva foarte special când se golește. Și pe măsură ce Bianca merge prin stațiune, noaptea aia devine un fel de călătorie în care întâlnește tot felul de oameni și, încet-încet, începe să vadă altfel ce i s-a întâmplat.

– Critica de specialitate a remarcat că vă întoarceți la o perspectivă central-feminină la exact 20 de ani de la debutul dumneavoastră cu Legături bolnăvicioase (2006). Cum s-a schimbat modul în care abordați personajele feminine în cinema în tot acest timp?

– Păi, sigur că m-am schimbat. Au trecut 20 de ani. Ar fi destul de grav să văd lucrurile exact la fel.

După „Legături bolnăvicioase” nu cred că am mai avut un personaj feminin care să ducă un film în felul în care îl duce Bianca pe acesta și chiar îmi doream să mă întorc la o poveste de genul ăsta.

Sigur, scenariul a fost scris de trei bărbați și aici trebuie să ai și un pic de… cum să spun… să fii atent. Pentru că poți foarte ușor să crezi că știi cum ar reacționa o femeie într-o situație și să descoperi că nu, de fapt nu știi.

Și am vorbit mult cu Andreea, cu actrițele, au fost lucruri pe care le-am schimbat tocmai pentru că ele ne spuneau: „Nu, aici nu cred că ar face asta” sau „nu cred că ar spune asta”.

Cred că astăzi sunt mult mai interesat de genul ăsta de dialog decât eram poate la 30 și ceva de ani. Și poate sunt și mai relaxat. Culmea, odată cu vârsta, am devenit mai dispus să încerc lucruri care pot să nu iasă. Filmul ăsta, de fapt, exact asta a fost.

– Ați găsit la Brăila o locație potrivită pentru o scenă tragică din filmul Libertate.      Cum vi se pare orașul, ați vedea aici cadre potrivite și pentru filme de altă factură? Credeți că Brăila este pregătită – ne referim la public – pentru un festival internațional de film?

– Orașul are foarte mult potențial cinematografic, are clădiri extraordinare, zone cu personalitate, locuri care pot funcționa foarte bine în film. Din păcate, multe dintre ele au nevoie de restaurare și unele sunt într-o stare destul de tristă. Ca oraș de festival, cred că există potențial și public, dar pentru un festival internațional de film ai nevoie și de infrastructură. Brăila nu are în momentul ăsta un cinema de artă, iar asta face lucrurile mai complicate. Nu imposibile, dar mai greu de construit acum. Un astfel de festival are nevoie de timp, de spații potrivite și de continuitate. Orașul are multe dintre ingredientele importante, dar infrastructura trebuie să țină pasul.