Moto:
Spuneti-mi, gingase flori, stropi de lacrimi din stele, ... va dati seama de cumplita soarta ce va asteapta? ... Miine o mina necrutatoare vi se va inclesta in jurul gitului. Aveti sa fiti frinte, smulse madular cu madular si purtate departe de linistitele voastre locasuri...
Poate chiar sa va fie ursita sa fiti inchise in vreun vas strimt, unde numai o apa statuta sa va potoleasca setea nebuna, inainte mergatoarea vietii in scadere...
Nu v-ar fi fost mai bine sa fi fost ucise chiar cind ati fost prinse? Ce nelegiuiri trebuie sa fi savirsit voi in vietile trecute, ca sa indreptatiti o asemenea pedepsire ca aceasta?...
De ce s-au nascut florile atit de frumoase si de nefericite?... Chiar cel mai blind dintre dobitoace, ajuns la disperare, poate sa lupte... Dar vai, singura floare cunoscuta cu aripi e fluturele; toate celelalte stau fara aparare inaintea distrugatorului. Daca, in zvircolirea lor de moarte, vor fi strigind, tipatul lor nu strabate niciodata pina la urechile noastre invirtosate.
Okakura Kakuzo - Arta ceaiului
Lumea devine brusc perceptibila. Un spatiu strict limitat, semiobscur, cu amanunte neclare. Plus posibilitatea vizualizarii unui alt spatiu, cel exterior. Acolo, afara, bezna e destramata nu numai de lumina palida a unui satelit - probabil natural -, ci si de numeroase surse luminoase locale - sigur artificiale. Dar peisajul nu seamana cu nimic din ceea ce poate gasi scormonind in memorie.
Caci, odata cu posibilitatea perceperii lumii exterioare, odata cu dobindirea constiintei existentei de sine, si-a regasit, la fel de brusc, amintirile. Atit amintirile proprii - mai degraba incurcate si tulburi - cit si cele, clare si bine sistematizate, ale unui lung sir de inaintasi inzestrati cu ratiune.
Acum stie ca, unind puterile multor minti sirguincios si temeinic exersate, batrinii planetei au fixat mii de seminte, tinere si aproape inconstiente, pe tot atitea mii dintre micii vagabonzi de roca moarta ce bintuie noaptea cosmica. Stie ca ea a fost, cindva, o astfel de saminta. Stie ca, asa cum a fost programata, s-a desprins de piatra purtatoare inainte ca aceasta sa fie mistuita de contactul cu atmosfera densa a unei planete. Stie ca s-a lasat purtata de curentii acestei atmosfere (pentru ea - prietenoasa!) pina ce a lovit solul fertil, penetrindu-l.
Cind fragedele ei captatoare de lumina s-au itit, galbene-verzui, la suprafata, cineva - nu putea vedea clar pe vremea aceea, dar l-a simtit ca pe un monstru straniu - a transplantat-o, prizoniera intr-un bot de sol, intr-o inchisoare faurita din materie inerta (pentru ea - ostila!).
Acum simte cum radacinile ei puternice cresc, infruntind, dureros, rezistenta peretilor duri ai acelei temnite ciudate.
Durerea, devenita insuportabila, se propaga, sfredelind, napadind chiar si petalele stravezii ale florii abia deschise. Inspaimintat, constientul ei lanseaza un strigat disperat, pe care semenii ei intru inteligenta ar trebui sa-l poata receptiona si intelege.
A observat ca e inconjurata de alti prizonieri, incastrati in temnite asemanatoare. Par a fi omologii ei din aceasta lume. Numai ca raspund sfisietoarei ei chemari imploratoare dar cu infiorarea fiintei primitive ce presimte o primejdie necunoscuta.
Doar undeva, intr-un cotlon, exista o creatura ciudata, dinspre care nu ar fi crezut niciodata ca poate receptiona crimpeie de ginduri si sentimente. Totusi, le receptioneaza. Dar sint atit de incoerente!
Sint incoerente, fireste! Prizoniera dezleaga misterul, intelegind ca are de-a face cu o creatura aflata intr-o stare ciudata, de... "hibernare", si nu emite altceva decit elucubratiile unei minti istovite. Cu atit mai bine! Va fi foarte usor sa patrunda in dezordinea aceea, ordonind-o, focalizind-o spre durerea pe care cealalta fiinta trebuie sa i-o cunoasca. Fiindca memoria speciei ii spune ca, intotdeauna, cel ce iti cunoaste durerea se straduieste sa ti-o aline.
***
Carmen scinceste in somn, contorsionindu-se. George i-a intors spatele si fuge, surd la chemarile ei disperate. Fuge spre alta femeie! Ar vrea sa alerge dupa el, sa-l opreasca cu orice pret, dar, Dumnezeule!, cit de cumplit o string pantofii! E ca si cum picioarele ar fi inceput sa-i creasca, sa-i creasca vertiginos, incercind zadarnic sa faca farime cei mai buni pantofi ai ei, cei pentru “ocazii deosebit de festive”. Ce i-o fi venit sa-i incalte tocmai acum, cind trebuie sa puna mina pe afurisitul asta de George? Se misca din ce in ce mai greu. La fiecare pas, menghine nemiloase ii strivesc degetele, talpile, calciiele... Dar nu renunta, nu poate sa renunte! Lacrimile i se preling in voie, crimpotindu-i machiajul - tot cel pentru “ocazii deosebit de festive”! Le simte, sarate, in colturile buzelor. Si nu poate sa-si retina un tipat. In aceeasi clipa, pantofii explodeaza, eliberindu-i picioarele, iar ea se prabuseste, izbindu-se de bordura. Doamne, ce durere! Oare asa te doare cind iti fringi sira spinarii?!
Se trezeste tipind. Cu greu, se dezmeticeste. isi aminteste cearta cu George, fuga de-acasa, hotarirea de a innopta la Institut, in sala cu plante rare.
Intr-un tirziu observa, la lumina chioara a becurilor de veghe, ca planta “fara nume”, cea cu frunze galben-verzui, nu mai e pe raftul C12! Ciudat! Intrigata, aprinde toate neoanele. Abia apoi observa cioburile glastrei. Sint imprastiate pe dusumea. Alaturi de raft, cu tulpina frinta, planta spinzura de speteaza unui scaun. Numai ca - ce minune! - bobocul albastru-pal de aseara s-a metamorfozat intr-o superba floare transparent azurie. Floarea atirna intr-o parte, parind capul unei zine lesinate, iar pe scaun zac, contorsionate, radacinile lungi si groase.
Femeia nu pricepe ce s-a intimplat. E buimaca, e prea adormita si prea tulburata ca sa incerce macar sa priceapa! Cu gesturi mecanice, desavirseste opera hazardului, rupind definitiv tulpina, apoi pune floarea - magnifica floare! - intr-un vas cu apa - asa o sa reziste pina dimineata, cind vin ceilalti. Si, fara nici un gind pentru restul plantei “fara nume”, isi regaseste culcusul improvizat.
***
Atingerea celeilalte fiinte e numai durere pentru prizoniera in agonie. Cu ultimele puteri, implora un ajutor eficient. Dar - ce straniu! - in stare de veghe, mintea celeilalte e opaca, impenetrabila!
Fringerea brutala a trupului mustind de seva e gata sa o cufunde in neant, dar imbratisarea apei o salveaza. Incet, incet, durerea e ostoita, gindurile se limpezesc. Acum nu mai exista dubii. Stie ca moartea e aproape, ca e inevitabila. Isi vede propriile radacini, abandonate undeva - atit de departe! -, inca zvicnind, zvicnind atit de lent incit, pentru un ochi omenesc, convulsiile lor sint imperceptibile.
Apoi pricepe ca fiinta cealalta a recazut in acea stare ciudata, in care mintea ii este din nou accesibila. De-ar reusi macar s-o faca sa inteleaga la ce a condamnat, cu nepasare si fara motiv, un mesager bogat in ginduri bune!
***
Carmen nu l-a prins pe George.
El e cel care a prins-o.
El i-a retezat gitul si i-a pus capul intr-un vas cu apa-vie.
Pentru citeva zile, apa asta, schimbata la timp, o sa-i mentina creierul in forma. O sa-i mentina si prospetimea tenului, si stralucirea ochilor, si bogatia parului matasos. Apoi va muri, fireste, dar pina atunci George si femeia straina se vor desfata privind chipul ei frumos, ascultindu-i vocea dulce, mingiindu-i buclele blonde... Se vor intrista putin cind ea va orbi, inca putin cind va surzi, inca putin cind isi va pierde graiul, inca putin cind se va zbirci, inca putin cind ii va cadea parul... iar ea va intelege totul si va suferi, caci va fi constienta pina in ultima clipa.
Pe urma ii vor azvirli cu nepasare, sau poate chiar cu scirba, capul printre gunoaie, alaturi de trupul aruncat cu citeva zile inainte...
si ce daca? Doar asa se procedeaza intotdeauna cu sotiile parasite. Capul celei ce nu e in stare sa-si pastreze locul din inima barbatului e menit sa desfete privirile celeilalte - ale celei ce a reusit s-o inlocuiasca...
Bine, dar ea nu vrea sa moara! De ce nu intelege George ca ea nu vrea sa moara?
Plinge in hohote, cersind imposibilul, cersindu-si inapoi trunchiul retezat, pe care il vede aruncat - atit de departe! -, zbatindu-se inca.
- E frumoasa chiar si cind plinge! se bucura femeia cealalta, sarutindu-l pe George. E un dar minunat! Pacat ca, inainte de moarte, o sa se zbirceasca!
- Va urasc! tipa capul lui Carmen, si furia neputincioasa ii imbujoreaza obrajii.
Fireste, ei se bucura, pentru ca asa e si mai frumoasa!
- Va urasc si va blestem pe amindoi, monstrilor! Sa muriti curind, si sa nu muriti altfel decit mine!
***
Inca nu e zi plina cind George intra, gifiind, in sala plantelor rare.
- Carmen! Aici erai! Mi-ai tras o spaima! Te-am cautat toata noaptea, ca un nebun! Sint frint de oboseala!
Carmen zimbeste printre lacrimi, fara sa-si ia privirea de la o floare ofilita, transparent-azurie, asezata pios alaturi de o vaza fara apa.
- Ce floare e asta? se mira barbatul. N-am mai vazut asa ceva!
- N-are nume. Am omorit-o azi-noapte, raspunde femeia, grav, stergindu-si lacrimile cu dosul palmei.
- Draga mea! Cred ca esti obosita! Ai plins o noapte-ntreaga aici, singura... Ma simt atit de vinovat pentru toate! Te rog sa ma ierti! Poti sa ma ierti, dragostea mea?
Cu ochi plecati si cu chipul intinerit de un zimbet timid, George ii ofera buchetul pe care-l tinuse ascuns la spate.
Cu un gest pripit, Carmen refuza crinii, florile ei preferate.
- Te-am iertat. Iti iert orice. Promite-mi doar ca n-o sa mai cumperi flori ucise - niciodata!
Spuneti-mi, gingase flori, stropi de lacrimi din stele, ... va dati seama de cumplita soarta ce va asteapta? ... Miine o mina necrutatoare vi se va inclesta in jurul gitului. Aveti sa fiti frinte, smulse madular cu madular si purtate departe de linistitele voastre locasuri...
Poate chiar sa va fie ursita sa fiti inchise in vreun vas strimt, unde numai o apa statuta sa va potoleasca setea nebuna, inainte mergatoarea vietii in scadere...
Nu v-ar fi fost mai bine sa fi fost ucise chiar cind ati fost prinse? Ce nelegiuiri trebuie sa fi savirsit voi in vietile trecute, ca sa indreptatiti o asemenea pedepsire ca aceasta?...
De ce s-au nascut florile atit de frumoase si de nefericite?... Chiar cel mai blind dintre dobitoace, ajuns la disperare, poate sa lupte... Dar vai, singura floare cunoscuta cu aripi e fluturele; toate celelalte stau fara aparare inaintea distrugatorului. Daca, in zvircolirea lor de moarte, vor fi strigind, tipatul lor nu strabate niciodata pina la urechile noastre invirtosate.
Okakura Kakuzo - Arta ceaiului
Lumea devine brusc perceptibila. Un spatiu strict limitat, semiobscur, cu amanunte neclare. Plus posibilitatea vizualizarii unui alt spatiu, cel exterior. Acolo, afara, bezna e destramata nu numai de lumina palida a unui satelit - probabil natural -, ci si de numeroase surse luminoase locale - sigur artificiale. Dar peisajul nu seamana cu nimic din ceea ce poate gasi scormonind in memorie.
Caci, odata cu posibilitatea perceperii lumii exterioare, odata cu dobindirea constiintei existentei de sine, si-a regasit, la fel de brusc, amintirile. Atit amintirile proprii - mai degraba incurcate si tulburi - cit si cele, clare si bine sistematizate, ale unui lung sir de inaintasi inzestrati cu ratiune.
Acum stie ca, unind puterile multor minti sirguincios si temeinic exersate, batrinii planetei au fixat mii de seminte, tinere si aproape inconstiente, pe tot atitea mii dintre micii vagabonzi de roca moarta ce bintuie noaptea cosmica. Stie ca ea a fost, cindva, o astfel de saminta. Stie ca, asa cum a fost programata, s-a desprins de piatra purtatoare inainte ca aceasta sa fie mistuita de contactul cu atmosfera densa a unei planete. Stie ca s-a lasat purtata de curentii acestei atmosfere (pentru ea - prietenoasa!) pina ce a lovit solul fertil, penetrindu-l.
Cind fragedele ei captatoare de lumina s-au itit, galbene-verzui, la suprafata, cineva - nu putea vedea clar pe vremea aceea, dar l-a simtit ca pe un monstru straniu - a transplantat-o, prizoniera intr-un bot de sol, intr-o inchisoare faurita din materie inerta (pentru ea - ostila!).
Acum simte cum radacinile ei puternice cresc, infruntind, dureros, rezistenta peretilor duri ai acelei temnite ciudate.
Durerea, devenita insuportabila, se propaga, sfredelind, napadind chiar si petalele stravezii ale florii abia deschise. Inspaimintat, constientul ei lanseaza un strigat disperat, pe care semenii ei intru inteligenta ar trebui sa-l poata receptiona si intelege.
A observat ca e inconjurata de alti prizonieri, incastrati in temnite asemanatoare. Par a fi omologii ei din aceasta lume. Numai ca raspund sfisietoarei ei chemari imploratoare dar cu infiorarea fiintei primitive ce presimte o primejdie necunoscuta.
Doar undeva, intr-un cotlon, exista o creatura ciudata, dinspre care nu ar fi crezut niciodata ca poate receptiona crimpeie de ginduri si sentimente. Totusi, le receptioneaza. Dar sint atit de incoerente!
Sint incoerente, fireste! Prizoniera dezleaga misterul, intelegind ca are de-a face cu o creatura aflata intr-o stare ciudata, de... "hibernare", si nu emite altceva decit elucubratiile unei minti istovite. Cu atit mai bine! Va fi foarte usor sa patrunda in dezordinea aceea, ordonind-o, focalizind-o spre durerea pe care cealalta fiinta trebuie sa i-o cunoasca. Fiindca memoria speciei ii spune ca, intotdeauna, cel ce iti cunoaste durerea se straduieste sa ti-o aline.
***
Carmen scinceste in somn, contorsionindu-se. George i-a intors spatele si fuge, surd la chemarile ei disperate. Fuge spre alta femeie! Ar vrea sa alerge dupa el, sa-l opreasca cu orice pret, dar, Dumnezeule!, cit de cumplit o string pantofii! E ca si cum picioarele ar fi inceput sa-i creasca, sa-i creasca vertiginos, incercind zadarnic sa faca farime cei mai buni pantofi ai ei, cei pentru “ocazii deosebit de festive”. Ce i-o fi venit sa-i incalte tocmai acum, cind trebuie sa puna mina pe afurisitul asta de George? Se misca din ce in ce mai greu. La fiecare pas, menghine nemiloase ii strivesc degetele, talpile, calciiele... Dar nu renunta, nu poate sa renunte! Lacrimile i se preling in voie, crimpotindu-i machiajul - tot cel pentru “ocazii deosebit de festive”! Le simte, sarate, in colturile buzelor. Si nu poate sa-si retina un tipat. In aceeasi clipa, pantofii explodeaza, eliberindu-i picioarele, iar ea se prabuseste, izbindu-se de bordura. Doamne, ce durere! Oare asa te doare cind iti fringi sira spinarii?!
Se trezeste tipind. Cu greu, se dezmeticeste. isi aminteste cearta cu George, fuga de-acasa, hotarirea de a innopta la Institut, in sala cu plante rare.
Intr-un tirziu observa, la lumina chioara a becurilor de veghe, ca planta “fara nume”, cea cu frunze galben-verzui, nu mai e pe raftul C12! Ciudat! Intrigata, aprinde toate neoanele. Abia apoi observa cioburile glastrei. Sint imprastiate pe dusumea. Alaturi de raft, cu tulpina frinta, planta spinzura de speteaza unui scaun. Numai ca - ce minune! - bobocul albastru-pal de aseara s-a metamorfozat intr-o superba floare transparent azurie. Floarea atirna intr-o parte, parind capul unei zine lesinate, iar pe scaun zac, contorsionate, radacinile lungi si groase.
Femeia nu pricepe ce s-a intimplat. E buimaca, e prea adormita si prea tulburata ca sa incerce macar sa priceapa! Cu gesturi mecanice, desavirseste opera hazardului, rupind definitiv tulpina, apoi pune floarea - magnifica floare! - intr-un vas cu apa - asa o sa reziste pina dimineata, cind vin ceilalti. Si, fara nici un gind pentru restul plantei “fara nume”, isi regaseste culcusul improvizat.
***
Atingerea celeilalte fiinte e numai durere pentru prizoniera in agonie. Cu ultimele puteri, implora un ajutor eficient. Dar - ce straniu! - in stare de veghe, mintea celeilalte e opaca, impenetrabila!
Fringerea brutala a trupului mustind de seva e gata sa o cufunde in neant, dar imbratisarea apei o salveaza. Incet, incet, durerea e ostoita, gindurile se limpezesc. Acum nu mai exista dubii. Stie ca moartea e aproape, ca e inevitabila. Isi vede propriile radacini, abandonate undeva - atit de departe! -, inca zvicnind, zvicnind atit de lent incit, pentru un ochi omenesc, convulsiile lor sint imperceptibile.
Apoi pricepe ca fiinta cealalta a recazut in acea stare ciudata, in care mintea ii este din nou accesibila. De-ar reusi macar s-o faca sa inteleaga la ce a condamnat, cu nepasare si fara motiv, un mesager bogat in ginduri bune!
***
Carmen nu l-a prins pe George.
El e cel care a prins-o.
El i-a retezat gitul si i-a pus capul intr-un vas cu apa-vie.
Pentru citeva zile, apa asta, schimbata la timp, o sa-i mentina creierul in forma. O sa-i mentina si prospetimea tenului, si stralucirea ochilor, si bogatia parului matasos. Apoi va muri, fireste, dar pina atunci George si femeia straina se vor desfata privind chipul ei frumos, ascultindu-i vocea dulce, mingiindu-i buclele blonde... Se vor intrista putin cind ea va orbi, inca putin cind va surzi, inca putin cind isi va pierde graiul, inca putin cind se va zbirci, inca putin cind ii va cadea parul... iar ea va intelege totul si va suferi, caci va fi constienta pina in ultima clipa.
Pe urma ii vor azvirli cu nepasare, sau poate chiar cu scirba, capul printre gunoaie, alaturi de trupul aruncat cu citeva zile inainte...
si ce daca? Doar asa se procedeaza intotdeauna cu sotiile parasite. Capul celei ce nu e in stare sa-si pastreze locul din inima barbatului e menit sa desfete privirile celeilalte - ale celei ce a reusit s-o inlocuiasca...
Bine, dar ea nu vrea sa moara! De ce nu intelege George ca ea nu vrea sa moara?
Plinge in hohote, cersind imposibilul, cersindu-si inapoi trunchiul retezat, pe care il vede aruncat - atit de departe! -, zbatindu-se inca.
- E frumoasa chiar si cind plinge! se bucura femeia cealalta, sarutindu-l pe George. E un dar minunat! Pacat ca, inainte de moarte, o sa se zbirceasca!
- Va urasc! tipa capul lui Carmen, si furia neputincioasa ii imbujoreaza obrajii.
Fireste, ei se bucura, pentru ca asa e si mai frumoasa!
- Va urasc si va blestem pe amindoi, monstrilor! Sa muriti curind, si sa nu muriti altfel decit mine!
***
Inca nu e zi plina cind George intra, gifiind, in sala plantelor rare.
- Carmen! Aici erai! Mi-ai tras o spaima! Te-am cautat toata noaptea, ca un nebun! Sint frint de oboseala!
Carmen zimbeste printre lacrimi, fara sa-si ia privirea de la o floare ofilita, transparent-azurie, asezata pios alaturi de o vaza fara apa.
- Ce floare e asta? se mira barbatul. N-am mai vazut asa ceva!
- N-are nume. Am omorit-o azi-noapte, raspunde femeia, grav, stergindu-si lacrimile cu dosul palmei.
- Draga mea! Cred ca esti obosita! Ai plins o noapte-ntreaga aici, singura... Ma simt atit de vinovat pentru toate! Te rog sa ma ierti! Poti sa ma ierti, dragostea mea?
Cu ochi plecati si cu chipul intinerit de un zimbet timid, George ii ofera buchetul pe care-l tinuse ascuns la spate.
Cu un gest pripit, Carmen refuza crinii, florile ei preferate.
- Te-am iertat. Iti iert orice. Promite-mi doar ca n-o sa mai cumperi flori ucise - niciodata!
