Studentă la 70 de ani

Absolventă, în 2024, a Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Tincuța Gherghiceanu (74 de ani), membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR) – Filiala Brăila, le-a dovedit tuturor că „vârsta nu e decât un număr” și că îți poți îndeplini visul, oricât de târziu, indiferent de piedici și de circumstanțe. Născută în 1952, în județul Buzău, Tincuța a absolvit Colegiul Național „Gh. M. Murgoci”, din Brăila, Școala Populară de Arte „Vespasian Lungu” – clasa Pictură și Facultatea de Arte din cadrul UDJ Galați. Membră a Cenaclului Literar-Artistic „Casa Speranței”, inimoasa pictoriță a publicat, deja, patru volume de versuri; ultimul, „Unde sufletul cuvântă”, a văzut lumina tiparului anul trecut. La jumătatea lunii martie, va expune la Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila – Ediția XXVII, alături de elita artiștilor plastici din România. Despre anii de facultate, brăileanca ne-a mărturisit că „au fost cei mai frumoși din viață”. Cât despre pasiunea pentru pictură, Tincuța Gherghiceanu mărturisește că a fost ca „o flacără care nu s-a stins niciodată”.

„Am demonstrat că, la 70 de ani, pot fi la fel de efervescentă ca la 20!”

 „Pasiunea pentru artă a fost mereu acolo, ca o chemare interioară pe care am simțit-o încă din anii copilăriei. Pot spune că „m-am născut cu creierul în mână”. Desenul a fost limbajul meu primar: o formă de a înțelege și reflecta lumea. Totuși, parcursul meu nu a fost unul lipsit de obstacole. Deși talentul a fost un dar natural, circumstanțele vieții nu mi-au fost întotdeauna favorabile. De pildă, au existat momente când am fost nevoită să pun arta pe plan secund, dar FLACĂRA ACEASTA NU S-A STINS NICIODATĂ! Această pauză forțată, în loc să mă descurajeze, a lucrat în favoarea mea: a acumulat în mine o dorință imensă de exprimare, care a explodat în cele din urmă prin decizia de a urma Facultatea de Arte”, ne-a mărturisit Tincuța Gherghiceanu.

Potrivit artistei, decizia de a urma Artele a fost rezultatul unei neliniști creative care a măcinat-o de-a lungul întregii vieți. A fost acel moment de „acum ori niciodată” în care a ales să dea curs chemării pe care o ignorase prea mult timp. Odată ajunsă la Arte, Tincuța a avut privilegiul de a fi îndrumată de profesori de excepție care i-au șlefuit talentul și viziunea, oferindu-i șansa de a arăta lumii acest talent.

„Îi menționez cu deosebit respect pe domnii profesori Ioan Tudor și Liviu Adrian Sandu. Acești doi mentori au reușit să vadă dincolo de tehnică, să mă ajute să găsesc propriul meu drum artistic. Cât despre anii de facultate, aceștia au fost, fără îndoială, unii dintre cei mai frumoși din viața mea. Am descoperit o perioadă plină de efervescență înconjurată de colegi minunați cu care am format o comunitate bazată pe înțelegere și susținere reciprocă. A fost o perioadă de regăsire, în care mediul academic mi-a oferit libertatea de care aveam nevoie pentru a evolua”, povestește artista.

Un alt aspect care a bucurat-o peste măsură în anii de facultate a fost reacția profesorilor și a colegilor față de creațiile ei literare.

„Deși unii ar putea gândi că, la 70 de ani, sunt „vai de steaua mea” sau că timpul creativității a apus, atât mentorii, cât și colegii mai tineri au primit poeziile mele cu un entuziasm care m-a onorat. A fost o surpriză plăcută pentru ei să descopere că prospețimea gândului nu are vârstă. Această validare venită din partea unor oameni mai tineri sau a unor profesori exigenți mi-a demonstrat că, în artă, singura cronologie care contează este cea a spiritului artistic. Am demonstrat că, la 70 de ani, pot fi la fel de efervescentă și relevantă ca la 20, ba chiar, să aduc un plus de prospețime câștigat prin experiență”.

„O victorie personală asupra timpului și a circumstanțelor care mă ținuseră departe de artă”

Brăileanca ne-a mărturisit că obținerea diplomei de licență a reprezentat clipa în care toate căutările, nopțile de lucru la șevalet și efortul depus s-au concretizat într-o recunoaștere oficială a statutului de artist plastic. Nu a fost un simplu examen promovat, ci o victorie personală asupra timpului și a circumstanțelor care o ținuseră atâția ani departe de pasiunea ei pentru artă. „Acea efervescență a venit din conștientizarea faptului că, de acum înainte, dialogul meu cu lumea se va purta prin culoare, formă și simbol având la bază o pregătire solidă. A fost punctul în care visul din copilărie a primit, în sfârșit, confirmarea realității. Momentul licenței a fost atât de special și datorită temei alese: „Expresii estetice picturale  – etape creative la feminin. De la Reverie la Bob de rouă”. A fost o oglindă a propriului meu parcurs. Am explorat în lucrările mele trecerea de la starea de Reverie, acel spațiu al visării și al potențialului, către delicatețea și claritatea unui Bob de rouă. Această metaforă a bobului de rouă reprezintă, pentru mine, esența purității și a renașterii artistice”, ne-a explicat pictorița.

Întrebată despre condiția artistului în contextul actual, Tincuța Gherghiceanu a precizat că artistul plastic are viziunea și datoria de a readuce în prim-plan autenticul și meșteșugul pur.

„Pentru mine, condiția artistului este inseparabilă de exercițiul continuu: a fi artist înseamnă, înainte de toate, să desenezi zi de zi. Susțin cu teorie că ascensiunea în pictură pornește obligatoriu de la desen. Desenul este scheletul, disciplina și rigoarea pe care se sprijină orice explozie cromatică ulterioară. Fără o stăpânire a liniei și a formei, pictura riscă să rămână o pată de culoare fără structură. Artistul contemporan trebuie să navigheze între nevoia de vizibilitate și datoria de a nu face rabat de la fundamentele artei”.

Universul tematic al artistei proaspăt ieșită din sala de curs a UDJ Galați este unul divers. Iconografia îi aduce liniște și disciplină spirituală („pictura pe icoane nu este doar un exercițiu tehnic, ci un dialog cu sacrul”), dar se simte atrasă, deopotrivă, de flori și de peisaje:

„Prin aceste trei direcții – iconografie, flori și peisaje – încerc să acopăr întregul spectru al trăirii umane: de la credință și introspecție la bucuria simplă a naturii (…). Sunt de părere că un artist trebuie să fie, înainte de toate, un observator al clipei. „Trecut” este deja o arhivă de experiențe, iar „prezentul” este singurul spațiu unde pot crea cu adevărat. Îmi doresc să rămân fidelă pensulei și să las lucrările să vorbească în locul meu. Planul meu este să continui să explorez temele care mă definesc”.

„Arta este cea care mă ține dreaptă”

Tincuța poartă un respect deosebit colegilor de breaslă, în special scenaristului Gheorghe Mosorescu, fondatorul Salonului Național de Plastică Mică de la Brăila. Iar după ce a devenit licențiată la vârsta de 72 de ani, nimic nu-i mai poate înfrânge visul.  

„La 70 de ani pot spune cu tărie că, ÎN ARTĂ NU EXISTĂ VÂRSTĂ! Sunt o fire tranșantă, cu coloană vertebrală și nu am lăsat niciodată părerile altora să-mi abată drumul. Știu exact ce vreau de la pensula mea. Dacă mi-aș fi simțit vârsta, în sensul limitării, nu aș fi urmat această cale. Corpul poate resimți oboseala fizică, dar spiritul rămâne tânăr și neînduplecat. Arta este cea care mă ține dreaptă”, ne-a mărturisit brăileanca îndrăgostită de artă și de frumos.

Cât despre poezie, Tincuța Gherghiceanu ne-a mărturisit că a început să scrie catrene încă din școala generală, pentru aniversările colegilor cu nume de sfinți. Iar din anul 2012 scrie intens, așezând pasiunea pentru cuvinte în fiecare mișcare a pensulei. Membră a Cenaclului Literar-Artistic „Casa Speranței”, care se întrunește la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Ana Aslan”, brăileanca a publicat, deja, patru volume de versuri și are de gând să continue cu aceeași dedicare. Pentru că, pentru Tincuța, poeziile ei sunt „tablouri pictate cu litere”.   

„Sensibilitatea pe care o pun în petalele unui mac sau în chipul unei icoane se regăsește cu aceeași intensitate între coperțile cărților mele, deoarece este modul meu de a lăsa urmă dublă în cultura brăileană prin imagine și cuvânt (…). Arta m-a învățat să caut esența, nu cantitatea”, ne-a mărturisit artista.

Până la urmă, arta nu este decât „o căutare a adevărului care nu se găsește în mulțimi, ci în conexiuni rare, discrete și autentice”. 

„Pentru mine, succesul nu înseamnă să fii cunoscut de mulți, ci să fii înțeles cu adevărat de acei câțiva care vorbesc același limbaj al sufletului. Fie pe pânză, fie în versuri sau în viața de zi cu zi, calitatea spiritului va cântări întotdeauna mai mult decât o face zgomotul cifrelor”, a mai spus inimoasa pictoriță-poetă.