Adaugă ca sursă preferată în Google

Nici nu bănuiam când am scris editorialul “Rezist. Cu Dumnezeu în suflet” că atât de mulţi oameni vor rezona la vorbele mele şi, alături de mine, îşi vor mărturisi public credinţa, fără ruşine, fără laşitate, fără teama că vor fi puşi la zid de comentarii odioase. Ei bine, editorialul “Rezist. Cu Dumnezeu în suflet” a avut o audienţă surprinzătoare, dar, mai mult decât atât, a dat curaj oamenilor cu credinţă să se exprime în comentarii, să sune la redacţie şi să-şi manifeste bucuria că şi alţii gândesc ca ei sau pur şi simplu să-şi trimită, în scris, poveştile la redacţie. Poveşti de viaţă şi de moarte, în care cu voia Lui Dumnezeu, părintele Traian Mazăre, parohul Bisericii “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, le-a fost alături cu vorba, cu rugăciunea, dar şi cu fapta. Le facem publice pentru că nimic nu este mai înălţător decât solidaritatea în credinţă, în speranţă, în iubirea de Iisus Hristos, care înseamnă de fapt, iubirea de oameni. (Monica PARASCHIV)
 
“Biserica suferă când unul dintre fiii ei este batjocorit”
Stimată doamnă Monica Paraschiv,
Suntem mulţi cei care au apreciat mărturisirea de credinţă a domniei voastre şi ne alăturăm mărturisind şi noi încrederea în Biserica ortodoxă, în slujitorii ei preoţi prin care se săvârşeşte lucrarea tainică a iubitului nostru Iisus Hristos.
Nu suntem ruşinoşi, nici laşi. Probabil că, încercaţi fiind, vom dovedi destul curaj pentru a nu ne teme de batjocuri, acuze mincinoase, de lanţuri sau de moarte. Din aceste considerente poate tăcem ştiind că şi părintele Traian Mazăre este la fel că noi. El îşi va cere iertare, jertfindu-se, pentru a face pace în biserică.
Dar trebuie să ştiţi că toată biserica suferă când unul dintre fiii ei este batjocorit sau torturat sufleteşte. Iar celor care ne prigonesc pe noi nu le transmitem decât dragostea noastră răbdătoare şi spunem despre ei Lui Dumnezeu aidoma Sf. Mucenic Ştefan : “nu le socoti Doamne păcatul acesta”. (Maria)
 
“Nu vă osteniţi să faceţi mai mult rău, decât poate Domnul să facă bine”
Numele meu este Gilda Monica Bularda, locuiesc în Brăila, Aleea Amurgului, bloc H 5, apartament 74 şi sunt de profesie inginer. 
Vă scriu în speranța că acest demers (unicul la îndemâna celor care îl cunosc şi îl respectă pe Părintele Traian Mazăre) va aşeza lucrurile pe făgaşul normal şi va aduce pacea atât în biserică, cât şi în oceanul Mass mediei şi aşa tulburat de alte probleme mai importante, decât ,,starea de nervozitate a unui preot’’ dintr-un oraş de provincie.
Nu voi încerca să pun în balanţa acuzelor faptele bune ale acestui Om, pentru că nu le ştiu pe toate şi nici dumnealui nu ar fi de acord să fac asta. 
Mi-ar fi mult mai uşor dacă m-aş adresa celor care măcar o dată  au ascultat o predică ţinută de Părintele Traian. Este imposibil să nu te uimească erudiţia, prestanţa discursului, tonul ferm când este vorba de dogme, dar şi căldura şi bucuria de a împărtăşi cât mai mult din ce a acumulat în nopţile petrecute în vasta dumnealui bibliotecă. 
Poate ştiți cât de dificil este unui om, care şi-a ales ca mod de viață preoţia, să treacă de la apelativul ,,popă” la cel de ,,Părinte” adică cel care te creşte spiritual, te educă creştineşte, te sprijină, te dojeneşte, te iartă şi mai presus de toate te iubeşte exact aşa cum eşti..
Iar pentru mine şi pentru mulţi alţii, Omul Traian Mazăre este mai mult decât preot, este Părinte.
Nimic nu este întâmplător, de aceea consider că întâlnirea mea cu dumnealui a fost dictată de Sus.
Acum mulți ani, în urma unor manevre ,,oripilante” un copil de trei ani a fost readus la viață de un preot care se afla în acel moment în preajma gradiniţei, în timp ce educatoarea se pierduse în lamentări inutile.
În ,,normalul” vremurilor astea, ar fi trebuit să solicit anchete, să chem televiziunea, să sesizez Poliţia, Procuratura şi Tribunalul de la Haga că au fost încălcate drepturile minorului, când Părintele Mazăre l-a bruscat, i-a dat palme, i-a apăsat cu brutalitate sternul, l-a udat cu apă rece şi în mod total neigienic i-a suflat în gură, în timp ce se ruga Maicii Domnului să îl ajute să nu îi moară copilul în braţe.
Mulțumesc Bunului Dumnezeu că atunci nu au fost de faţă, ca acum, persoane mai dornice de rating decât să ajute şi că în urma acestui eveniment eu şi familia mea am câştigat un duhovnic şi un umăr pe care să ne sprijinim necazurile, grijile, neajunsurile şi când şi când bucuriile. 
Şi pentru că de fiecare dată, în locul lacrimilor, Părintele sădea nădejdea, credința şi iubirea, am găsit potrivit să pun şi eu umărul la ceea ce era de făcut în biserica unde îl găseam în orice zi, la orice oră. 
Aşa am început cu bucurie să ajut atât cât am putut, preotul devenit Părinte, să înmormânteze pe cei uitați în frigiderele spitalelor şi alături de familia de buni samarineni descoperită în biserică, să facem fiecăruia până la 7 ani, toată rânduiala creştinească. 
Am fost împreună la Penitenciar şi la Case de bătrâni să îndulcim sărbătorile celor singuri, am mângâiat orfani şi văduve, am dus ajutoare celor încercați de calamități, am descărcat materiale pentru biserică, am spălat pereți, am cărat moloz, pământ, piatră, tablă, am desenat planuri, calculat, şi drămuit fiecare bănuț necesar reparațiilor bisericii.
Când spun ,,am” vorbesc şi în numele celor ce au fost alături de cel care atunci când nu slujeşte, roboteşte pe lângă biserică, face aprovizionare, ţine contabilitatea, citeşte, scrie, îndrumă, cercetează pe cei în nevoi de tot felul, vorbeşte cu oamenii şi care, pentru că doar seara târziu leapădă sutana, este mai mult Părinte decât soț şi tată.
Dar…. din păcate, atunci când  ochi cârtitori aşteptau în spatele camerelor de filmat, un gest, o greşeală un prilej de tulburare, Părintele a fost singur, fără nici un om care să prindă cu nădejde felonul, să nu mai cadă peste copilaş şi peste mâinile crăpate de muncă.
Nimeni să îl ajute, nimeni să îl înțeleagă şi de aici tot ceea ce în mod nedrept a urmat.
Un filmuleţ de cîteva secunde, decupat dintr-un context  (oricare ar fi el) poate schimba doar percepţia privitorului, dar oricât s-ar încerca nu reuseşte să modifice adevărul. 
Şi cei mai odioşi criminali au dreptul la prezumţia de nevinovaţie, doar preotul Traian Mazăre nu.
Care este până la urmă acuzaţia şi din partea cui vine? De ce nu au filmat (dacă au existat) şi protestele părinţilor? Au evaluat cumva bebeluşul să se constate ,,răul’’ făcut de Părinte în timpul botezului? Care sunt declaraţiile lor? Sunt şi ei vânaţi de cameramani dornici ,,să curgă sânge’’ aducător de audienţă?
Nu ştim, nimeni nu spune nimic, în schimb se aruncă cu pietre în cel care a ridicat piatra doar ca să zidească biserici, conştiințe, credință într-Unul Dumnezeu pe care îl mărturisim curat la fiecare botez.
Suntem oameni, greşim la tot pasul şi adesea uităm că nu suntem iertaţi dacă la rândul nostru nu iertăm. 
Eu zic ,,să stăm bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte’’ la ce se urmăreşte, că nu gesturile unui preot dintr-o biserică de provincie sunt blamate, detestate şi postate repetitiv pe toate canalele de televiziune, ci Taina Botezului care după părerea unora nu mai trebuie înfăptuită pentru că omoară pruncii sau îi stresează pentru tot restul vieţii. Biserica ca singura instituţie în care românul mai are încredere şi nădejde trebuie murdărită, demolată şi apoi dată uitării.
Dar reporterii şi patronii lor nu ştiu că Biserica nu cade oricât îi zgândări rădăcinile şi sapi la temelia ei, pentru că sunt oameni mulţi şi din toate categoriile sociale care îi ţin pereţii drepţi.
Când se scoate o cărămidă, credincioşii pun imediat o alta în loc şi oricare ar fi vremurile au izbândă, pentru că Biserica nu este a înaintaşilor, a noastră sau a urmaşilor, ci este a lui Hristos, care în veac este.
Altfel spus, nu vă osteniţi să faceţi mai mult rău, decât poate Domnul să facă bine.
Regret nespus ca nu am fost acolo alături de duhovnicul meu, dar pentru că sunt acum, aici, încercând să pun sub altă lumină faptele preotului ,,care au oripilat România” sper să conteze în faţa fericiților făcători de pace.
Doamne ajută! ( Gilda Monica BULARDA)
 
RĂSTIGNIŢI-L…RĂSTIGNIŢI-L
Bănuiesc că aşa a fost, aşa se auzeau vocile mulţimii şi pe vremea Mântuitorului. O mulţime înflăcărată, turbată de furie (cred că indusă), striga în cuvinte ura transmisă de cei care acum zâmbeau satisfăcuţi.Se auzea doar acel-răstigniţi-L…răstigniţi-L.
Nu mai conta ceea ce făcuse acel Om până atunci, nu mai contau bucuriile, speranţele pe care le adusese. Nu mai contau minunile, vindecările, ridicările din boală sau din morţi, nimic din ceea ce era imposibil pentru ei ca oameni. Se auzea doar-răstigniţi-L, răstigniţi-L.
Aşa a fost atunci şi în final Iisus a fost răstignit. Nu a mai contat nimic. Nu a mai contat ceea ce dovedise până atunci şi nu mai contau nici posibilităţile care erau şi care îi speriau pe unii.
Am rememorat acea scenă biblică pentru că, într-un mod sau altul, la fel mi se pare că se întâmplă şi acum – are loc tot o răstignire – dacă nu fizică – cu piroane şi sânge, cu durere fizică, cu lacrimi, cu vaiete, tot o răstignire. Una mediatică, una în care nu curge sânge ci curg lacrimi. Una în care locul piroanelor este luat de cuvinte, de imagini, de aprecieri asupra unui om. A temperamentului unui om aflat de ani de zile în faţa oamenilor, în uşa Sfăntului Altar, având epitrahilul atârnat în jurul gâtului sau în salopete, plin de praf şi de moluz, zidind, construind, renovând, făcând tot ce trebuie. Un om care se străduie zi de zi să dovedească faptul că Dumnezeu există şi că El lucrează prin oameni şi pentru oameni.
Am fost reţinut în a scrie de teamă că se va crede că sunt într-un fel sau altul părtinitor. Da, cinstit, spun şi nu mi-e ruşine, părintele Mazăre a fost cel care într-un moment destul de tragic al vieţii mele a fost alături de mine, de familia mea, de cunoştinţele mele, încurajându-i, cu timp şi fără timp să creadă că voi supravieţui. Atunci când filmul vieţii mele era gata să se rupă, au existat oameni ca preotul Mazăre, chestorul Jipa, credincioşi din strana bisericii Sf.Constantin şi mulţi alţii care au făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a mă păstra în viaţă.
Mi s-a tot spus că nu ei m-au ajutat să trăiesc, că nu şi-au făcut decât datoria, că Dumnezeu a fost cel care m-a ajutat, că…! Adevărat, mulţumesc Lui Dumnezeu că trăiesc acum, că am apucat să-mi văd copiii mari, la rosturile lor, că am şi un nepot de care mă bucur etc, etc.
Da, dar Dumnezeu lucrează prin oameni. Nu ştie El ce ne trebuie nouă, dacă nu-L rugăm, spunându-I ce ne doare. Nu pot trece uşor apropiaţii celui în necaz, familia acestuia, dacă nu sunt oameni care să le fie alături, să le înalţe rugăciuni către Dumnezeu.
Şi, recunosc, unul dintre aceştia a fost părintele Mazăre. Nu ştiu ce aş mai putea spune acum. Sunt destule de spus în această direcţie, însă nu vreau să abuzez de spaţiul ce mi s-a oferit, nici de răbdarea voastră, a celor care citiţi aceste rânduri.
Într-adevăr, dacă e să încerc să fiu obiectiv, recunosc faptul că părintele Mazăre are un temperament vulcanic, că răbufneşte uneori văzând comportamentele deplasate ale celor din jur. Aşa cum fiecare dintre noi este alergic la ceva, poate că el, preotul Mazăre este alergic la prostia, la neîmplinirile de un fel sau altul, la un moment sau altul ale celor de lângă el, ale celor care ar trebui să îl ajute să săvârşească un act liturgic. (psiholog Marian TAIFAS)