Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Voluntar în Africa

• Ana Coman, profesor de limba şi literatura română la Colegiul “Murgoci”, a participat vara aceasta la o acţiune de voluntariat în Uganda, Africa • a renunţat la confortul pe care îl avea acasă, pentru a le preda limba engleză copiilor de la o şcoală din oraşul Kisoro, situat în inima munţilor • însă “jobul” ei nu se termina odată cu încheierea cursurilor, după-amiaza ea mergând să ofere o mână de ajutor şi celor care lucrau la spitalul din localitate • la 8.000 km distanţă de România, Ana a descoperit o lume total diferită de a noastră, o ţară în care lucruri banale pentru noi, cum ar fi accesul la apa potabilă şi electricitate, sunt un lux • însă Uganda şi Africa nu înseamnă doar sărăcie • prin ochii ei, continentul negru se vede ca un loc cu peisaje rupte din basme, un loc cu oameni calzi şi inimoşi, care preţuiesc la adevărata valoare fiecare mână de ajutor

 

“Dragă Ana, sunt foarte fericită că te-am cunoscut şi îţi mulţumesc pentru tot ce ne-ai învăţat. Sper ca la anul să vii din nou la noi”. Cam aşa suna unul dintre mesajele lăsate de copiii de la o şcoală din Uganda profesoarei Ana Coman, cadru didactic la Colegiul “Murgoci” din Brăila. Vara aceasta, timp de patru săptămâni, ea a participat la un proiect de voluntariat pe continentul african, mânată de dorinţa de a “sprijini oamenii pentru care existenţa are parcă numai umbre”. De la predarea limbii române la “Murgoci”, un colegiu de elită, Ana a mers să susţină cursuri de limba engleză în faţa copiilor din oraşul Kisoro, un oraş de munte, situat la 500 km de capitala Kampala. A plecat pe 10 august cu un geamantan plin de cărţi, creioane, carioci şi lucruri personale şi s-a întors pe 5 septembrie cu un geamantan gol ( la plecare, a dăruit noilor prieteni absolut tot ce avea), dar un imens bagaj de amintiri preţioase. Şi nu a dăruit doar obiecte materiale cât a stat acolo. S-a dăruit pe ea, în fiecare activitate pe care a făcut-o cu elevii, în fiecare povestioară citită şi în fiecare planşă colorată alături de ei. Şi va continua să le dăruiască copiiilor din Uganda şi de la 8.000 km distanţă, la fel cum o va face şi pentru cei din Brăila sau orice alt colţ al României.

 

Din Brăila, direct în Africa

Vara aceasta, profesoara Ana Coman a decis să îşi petreacă concediul făcând voluntariat. Aşa a ajuns ca de la predarea limbii române la un colegiu de elită din

Brăila să îi înveţe limba engleză  pe copiii din Uganda, o ţară aflată la mii de km de România. A ajuns în Africa prin intermediul Fundaţiei ADE - Alas De Esperanza (Aripi de Speranţă) din Spania, organizaţie care implementează proiecte de voluntariat în Uganda de 11 ani.

“Totul a început într-o zi când m-am hotărât să plec într-o aventură care să adune dorinţa de a face bine, de a sprijini oamenii pentru care existenţa are parcă numai umbre, cu ideea de a cunoaşte lumea. Mă tot gândeam ce înseamnă voluntariat şi am zis că trebuie să dăruieşti, dar hai să dăruieşti şi în alt context. Atunci am zis să văd cum e să fii voluntar în Africa. Am povestit celor din jur că mi-ar plăcea să merg acolo şi într-o zi o prietenă mi-a spus despre un doctor care face treaba asta de multă vreme. Şi mi-a recomandat-o pe doamna doctor Violeta Bratu, medic specialist în medicina de familie, care merge în Africa de 9 ani. Când am cunoscut-o, am descoperit că este de o discreţie şi o eleganţă, o linişte şi o pace pe care nu le găseşti oriunde. Şi m-am dus la ea, şi s-a nimerit ca în ziua aceea, nu ştiu dacă a fost coincidenţă, în acel loc să se afle şi fondatorii fundaţiei, doi oameni mereu gata să ajute. Şi de acolo a început totul”, ne-a povestit prof. Ana Coman.

Iar pentru că toţi voluntarii care merg în Africa au o misiune, rolul Anei a fost acela de a le preda engleză copiilor, aceasta fiind cea de-a doua limbă oficială în Uganda. A urmat o etapă pregătitoare, care a implicat atât cursuri de perfecţionare a limbii engleze, dar şi pregătirea organismului pentru adaptarea la viaţa de pe continentul negru. Ana şi-a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea bolilor pe care le-ar fi putut contacta odată ajunsă acolo, în special malaria, care este una dintre principalele cauze de deces. După ce toate au fost puse la punct, pe 10 august, profesoara din Brăila s-a îmbarcat în zborul către Uganda, împreună cu medicul Violeta Bratu şi alţi şase voluntari români.

 

Uganda, săraca ţară bogată

După un drum de 30 de ore, voluntarii au ajuns în Kampala, capitala Ugandei. Când a văzut în ce condiţii trăiesc oamenii de acolo, Ana ne-a mărturisit că prima ei reacţie a fost să o ia la fugă înapoi spre casă. Şi cred că toţi am avea acelaşi gând, când am vedea o ţară în care apa potabilă şi curentul electric lipsesc, în care hainele sunt spălate la mână cu un săpun de leşie şi uscate pe acoperişurile colibelor sărăcăcioase, un loc în care oamenii umblă desculţi, mănâncă poate doar o dată pe zi, şi atunci un matooke, o mâncare asemănătoare cu mămăliga, făcută dintr-un soi de banană.

„Prima reacţie a fost să mă întorc acasă. Condiţiile m-au speriat. Nu era apă. Ce m-a speriat mai departe a fost că nu era curent electric. Se lua azi curentul şi mai venea mâine, poimâine... De aceea ritmul lor era următorul: se trezeau când răsarea soarele şi se culcau la asfinţit. M-a speriat şi standardul lor de viaţă. Sunt foarte săraci. Am văzut copii murdari şi mormane de gunoaie. Toate lucrurile arătau altfel acolo. Plus că am avut teamă de malarie şi de alte boli care m-ar fi împiedicat apoi să fiu eu. Da, prima dată a fost reacţia să mă întorc acasă, dar apoi mi-am spus că am plecat acolo să fac o treabă şi trebuie să o duc până la capăt”, îşi aminteşte aceasta.

Tabloul dezolant rămas în urma primului contact cu lumea africană s-a schimbat pe drumul din capitala Kampala către oraşul Kisoro, săraca Africa devenind dintr-o dată bogată. Kisoro este un oraş de circa 17.000 locuitori aşezat sub vârfurile munţilor Mufumbiro, care fac parte din Munţii Virunga, locul unde trăiesc  rarele gorile de munte, subspecie aflată pe cale de dispariţie. Frumuseţea peisajelor a impresionat-o pe Ana atât de mult încât ar fi vrut să oprească maşina şi să admire în voie fiecare vârf de munte, fiecare pădure, fiecare lac. La doar 500 de km de capitala Ugandei, imaginea frumoasă a Africii era exact aşa „cum o vezi în cărţi”.

Profesoara de limba română spune că nu i-a fost greu să renunţe la confortul cu care era obişnuită, adaptându-se rapid la stilul de viaţă modest al africanilor şi dedicându-se misiunii sale, aceea de a-i ajuta pe copii să studieze limba engleză. Iar momentul în care i-a cunoscut pe noii ei elevi i-a întărit şi mai mult convingerea că Uganda este o ţară bogată.

„Au fost foarte veseli când m-au cunoscut. «Teacher Ana», «teacher Ana» îmi ziceau şi căutau să se apropie de mine, să vină să stea lângă mine. Era o mândrie pentru ei să meargă pe stradă alături de un om alb. Toată lumea îmi spunea Ana, dar nu era nicio clipă un sentiment că nu te-ar respecta. Era cea mai frumoasă şi curată formă de a comunica cu ei. Nişte copii foarte calzi. M-au primit cu toată inima, la fel şi directoarea şcolii şi colegii profesori. Iar copiii se antrenau în exerciţii şi în joc imediat. Ai spus ceva, imediat făceau. În prima zi, ca să ne cunoaştem, am luat nişte baloane, le-am umflat, ne-am pus numele pe ele şi le-am ridicat în aer. Când prindeai balonul cu numele cuiva, trebuia să îl cauţi pe copilul cu acel nume. Erau şi foarte organizaţi copiii şi mă ajutau mereu în toate activităţile. Eram parcă unul dintre ei şi coordonam discret atelierele. Nu aveam niciun sentiment că trebuie să exercit vreo putere asupra lor. Pur şi simplu se angajau în tot ce făceam cu toată fiinţa lor. Îmi plăcea să le dăruiesc lucruri sau biscuiţi şi ei erau la rândul lor foarte darnici. Dacă aveau ceva în mânuţă îţi ofereau”, ne-a povestit profesoara.

Şcoala în care Ana a ţinut cursuri de engleză era una privată, iar acolo veneau  copii de la 3 la 11 ani. Exista şi o clasă specială pentru bebeluşi, supraveghetoarele şi educatoarele având grijă de ei. Încă îşi aminteşte, uşor amuzată, momentul în care a luat prima dată un bebeluş în braţe şi acesta a început instant să plângă.

„Când m-a văzut un bebeluş că sunt albă a început să plângă de nu mai putea şi nu ştiam ce se întâmplă. Dar apoi am înţeles că e o reacţie fizică. E ca şi cum un copil de o lună de la noi vede cum îl ia un negru în braţe. Cam aşa a fost şi la mine. A fost impactul vizual. Şi mi s-a mai întâmplat chestia asta în magazin când un bebeluş a început să plângă când m-a văzut. Însă doar la bebeluşi am întâlnit reacţia asta. În rest, toţi oamenii cu care am interacţionat au fost foarte calzi şi primitori”, a mai spus aceasta.

 

Teacher Ana

O bună parte din perioada în care Ana a stat în Uganda, elevii s-au aflat în vacanţă, însă acest lucru nu i-a împiedicat pe cei mici să vină la cursuri. Educaţia la ei este foarte importantă, existând foarte multe şcoli şi campusuri universitare. Ba chiar, ne-a povestit oarecum contrariată Ana, la un moment dat a zărit pe peretele unei unităţi şi afişul unui club de debate.

Atunci când a plecat din România ea a ţinut să îşi pună în bagaj cărticele, creione, carioci şi alte lucruri prin care să facă orele de engleză mai distractive şi interactive, iar copiii să înveţe limba prin joc. Nu a existat zi fără ca aceştia să nu aibă parte de un atelier interesant, fie că vorbim de vizionarea unui film, lectură, bal mascat, face-painting sau tot felul de joculeţe, copiii arătând cât sunt de creativi, uimind-o astfel pe profesoara lor „albă”.

“Îmi alegeam în fiecare zi câte o temă. Astăzi prietenia, mâine familia, poimâine natura şi tot aşa. Spiritul era foarte liber. Atunci când simţeam că nu mai sunt atenţi, că erau copiii de la 3 la 10 ani, ieşeam afară şi ne jucam, mai ales că aveam un spaţiu foarte mare la dispoziţie. La unul dintre ateliere, le-am spus copiilor că voi premia cea mai originală lucrare. Era un atelier de pictură şi trebuia să deseneze cu degetele. O fetiţă, Nissi, a ieşit afară, a luat o hârtie, şi-a dat cu acuarele pe talpă şi aşa şi-a făcut lucrarea. Pictând cu piciorul, nu cu mâna. Cel mai expresiv mod de a comunica ceva. Am premiat-o şi ea a fost foarte fericită. Dar toţi aveau o minte brici. Eu veneam de la un standard, de la o şcoală bună, unde sunt copiii cei mai buni. Dar copilul e acelaşi şi acolo, şi aici. Şi dacă tu te dăruieşti şi îţi faci meseria cu drag, şi ei se vor dărui ţie, la rândul lor”, s-a convins profesoara.

Într-una dintre activităţi, profesoara Ana Coman le-a vorbit despre România şi despre Brăila, răspunzând astfel întrebărilor curioase venite din partea învăţăceilor. La final, în ultima zi de şcoală au organizat o petrecere pentru a-şi lua la revedere unii de la alţii, iar emoţiile trăite atunci sunt greu de descris în cuvinte.

„Copiii mi-au scris scrisori prin care mi-au mulţumit, mi-au spus că au fost fericiţi şi că mă aşteaptă ca la anul să vin din nou la ei. Se ataşează foarte uşor. Iar starea mea era de fericire totală când eram cu ei. Un alt lucru care m-a impresionat a fost acela când, la finalul petrecerii, copiii au luat prăjiturile rămase pentru a le oferi fraţilor lor de acasă”, îşi aminteşte dascălul.

În doar câteva săptămâni petrecute acolo, Ana a descoperit şi faţa nevăzută a Ugandei, a văzut frumuseţea din spatele sărăciei. Tocmai de aceea preţuieşte legăturile pe care le-a creat cu oamenii pe care i-a întâlnit acolo, iar această experienţă o va păstra mereu în suflet.

“Uganda înseamnă pentru mine lumina descoperită în ochii copiilor cu care am lucrat, mici, mari, nişte fiinţe libere, curajoase şi foarte vesele. Ştiau să se bucure de fiecare gest mărunt pe care îl făceam pentru ei. Lumina din Uganda a însemnat pentru mine şi lumina caldă a oamenilor, a profesorilor, a colegilor mei timp de patru săptămâni, a directoarei deschise la minte spre tot ce înseamnă educaţie, dezvoltare şi performanţă. Am fost impresionată cât de importantă este şcoala pentru ei şi cât ajutor sunt capabili să dea, astfel încât şi cel mai sărac copil să aibă acces la educaţie”, susţine Ana.

 

Dimineaţa profesor, după-amiaza voluntar la spital

Atunci când se terminau orele, Ana se ducea la spitalul din Kisoro, pentru a da o mână de ajutor celor care lucrau acolo. Printre cei care aveau grijă de bolnavi se numărău medicul brăilean Violeta Bratu şi Horaţiu, medic specialist pediatrie şi asistent universitar. Ana îşi aminteşte că a văzut la acel spital mulţi oameni bolnavi, oameni săraci, copii arşi, pentru că au stat prea aproape de focul unde se pregătea mâncarea, răniţi pe care cei doi medici români îi tratau cu multă grijă.

„Dacă mai nicăieri nu era apă, la spital exista întotdeauna. Am văzut şi m-am cutremurat cum bolnavii ieşeau din spital, răniţi fiind, pentru o jumătate de oră, pentru a se spăla cu un pumn de apă, apoi treceau curaţi şi cuminţi în paturile lor aşteptând. Horaţiu şi Violeta îi cunoşteau pe toţi. Violeta făcea şi consiliere cu ei. Erau foarte dedicaţi. Horaţiu se ducea şi noaptea la copii, la pacienţi”, îşi aminteşte aceasta.

Legat de experienţa trăită în Africa, am întrebat-o pe Ana Coman care a fost momentul care a marcat-o cel mai mult. Răspunsul ei nu a fost sărăcia lucie, cum poate s-ar aştepta cei mai mulţi dintre noi, ci generozitatea oamenilor care fac voluntariat acolo.

„Horaţiu avea un translator care îl ajuta la spital. Acesta îşi făcuse un împrumut de 500 euro pentru 20 de ani şi nu reuşise să achite decât foarte puţin. Din această cauză, era ameninţat că i se va lua pământul unde avea el casa construită. Mai mult, era ameninţat şi cu închisoarea, că acolo dacă nu îţi plăteşti datoriile faci închisoare. Şi Horaţiu a aflat de chestia asta, a spus celorlalţi voluntari şi am pus toţi bani ca să îl ajutăm. S-au dus apoi amândoi la bancă, chipurile să plătească rata de 20 euro. Când au ajuns acolo şi Horaţiu i-a spus că va plăti tot ... şi povestea cum număra acolo teancurile de şillingi... translatorul a amuţit de emoţie. Apoi i-a spus că îi va fi recunoscător toată viaţa. Lui şi Lui Dumnezeu, care i l-a scos în cale, dar şi că, de câteva zile de când lucrează împreună, pur şi simplu simte că deasupra capului său se roteşte un înger. M-a impresionat foarte tare. Poate pentru noi, 500 euro e puţin, dar pentru ei e o avere. Ne-a mulţumit şi ne-a spus că suntem mereu în gândurile lui”, şi-a amintit prof. Ana Coman.

Un alt moment care a cutremurat-o a fost când a mers în vizită la o şcoală de surdo-muţi, pentru a le dărui găini ca să îşi poată asigura hrana. Fericirea cu care au primit darul a fost fără margini.

Printre alte activităţi la care a participat cât timp a locuit în Uganda a fost şi un maraton pentru ajutorarea bolnavilor de cancer. Şi mare a fost surprinderea ei, când a văzut că evenimentul era organizat chiar de Rotary, ea fiind membră a clubului din Brăila de 9 ani.

“Nu se putea să mă nimerească mai bine. M-am dus acolo şi erau foarte mulţi oameni care alergau. Maratonul avea scopul de a strânge fonduri pentru a cumpăra aparatura necesară tratamentului cu chimioterapie. Copiii mici, copiii mari, femei hotărâte să schimbe societatea, a fost un eveniment al întregii comunităţii. Este înălţător să-i vezi cum se implică în orice ar putea ajuta pe cineva aflat în nevoie. Cu mic, cu mare, pun umărul cu o bucurie pe care rar o întâlneşti”, îşi aminteşte aceasta.

 

„Oamenii acolo sunt fericiţi când plouă”

Dincolo de lucrurile deosebite pe care le-a făcut împreună cu copiii şi de oamenii minunaţi pe care i-a cunoscut, Ana nu poate uita sărăcia cruntă pe care a văzut-o în Uganda.

“Am văzut oameni săraci prin colţuri pline de praf şi de noroi, ploua mult şi foarte greu în Uganda, am văzut copii cu hainele rupte, am văzut spaţii pline de mizerie. Nu ştiam dacă un carton rupt şi murdar, ridicat, era casă, perete sau masă. Întindeau întotdeauna mâna spre mine când mă vedeau pentru a primi ceva, orice, ban sau mâncare. Am văzut oameni fără aspiraţii, fără credinţa că cel puţin mâine va fi mai bine”, povesteşte profesoara de la “Murgoci”.

Aceasta îşi aminteşte cum mâncarea lor de bază se numea “matooke”, un fel de mămăligă pregătită dintr-un soi de banane. De multe ori doar aceea le era prânzul şi singura masă a zilei. Alteori mâncau o fiertură din fasole, orez sau porumb. Carnea era foarte scumpă, alimentele de bază fiind fructele şi legumele. “La capitolul hrană bio eşti fericit acolo”, spune ea. Până şi uleiul era un lux, aşa că femeile preferau să gătească fără ulei. În ceea ce priveşte modul de preparare a mâncării, acesta era simplu: doi bolovani pe jos, un foc şi cratiţa deasupra flăcărilor.

“Oamenii trăiau acolo din cultivarea pământului. Făceau apoi comerţ cu banane, avocado, mango, roşii, legume. Fiecare femeie îşi vindea produsul la piaţă, totul era foarte ieftin. Aveau banane roşii, cele mai bune banane pe care le-am mâncat. Tot ce venea din afară era însă foarte scump”, susţine aceasta.

Însă nu lipsa hranei este problema cea mare în Uganda, ci lipsa apei potabile.

“Oamenii îşi umpleau canistrele atunci când ploua. Erau fericiţi când plouă şi se bucură că este apă”, ne-a povestit cadrul didactic.

Pe lângă agricultură şi comerţ, o altă activitate din care locuitorii îşi câştigau existenţa era spălatul rufelor. În schimbul unei sume de bani, femeile îţi curăţau hainele cu un săpun albastru de leşie şi ţi le înapoiau impecabile.

 

Şi-a dăruit toate lucrurile la plecarea din Uganda

Încă de când a plecat de acasă, Ana Coman a pus în bagaj lucruri pe care avea de gând să le dăruiască: jucării, cărţi, haine etc. Însă la final a donat absolut tot ceea ce avea în valiză, întorcându-se acasă doar cu ce avea pe ea: bocancii, blugii şi tricoul. Ba chiar şi ultimele haine pe care le purtase cu o zi înainte le-a dat la spălat în capitala Kampala, pentru a fi apoi oferite cuiva care are nevoie.

Dascălul brăilean ne-a spus că experienţa din Africa nu a fost una transformatoare, însă a făcut-o să aprecieze mai mult resursele şi confortul din jurul ei.

“Sunt tot eu. Sunt mai bogată, dar tot eu. Nu a fost o experienţă transformatoare, pentru că mă cunoşteam foarte bine. Nu ştiu câţi s-ar duce acolo să stea două zile fără apă? Nu prea ai sta. Dar te adaptezi. Experienţa în sine ca substantiv şi experienţa trăită ca sentiment este greu de definit. Cred că te învaţă Africa să fii mai răbdător, să nu fii agitat şi să ai credinţă. Asta te învaţă Africa! Şi să te apropii de oameni fără inhibiţii. Suntem toţi la fel, fără să ţii cont de orizont cultural. Ei mi-au spus Ana. Nimeni de acolo nu a spus nimănui domnul sau doamna. Oamenii aceia ştiu să primească ajutor, ştiu să îl dea, ştiu să mulţumească. Foarte metaforici în exprimare, dar într-o simplitate a lor. Bine, acum nu pot să spun că dacă nu ar fi două zile apă m-aş bucura. Însă acum cred că aş putea să renunţ la câteva lucruri. De când m-am întors din Uganda preţuiesc foarte mult apa. Nu o mai las să curgă întruna cât mă spăl pe dinţi. La fel cu lumina. Nu o mai las aprinsă în toate camerele”, susţine aceasta.

Ana Coman spune că s-ar întorce şi mâine în Africa, la fel cum ar merge şi mâine în orice colţ din România sau Brăila în care ar fi nevoie de ea. Până la momentul în care va păşi din nou într-o misiune pe continentul negru, ea s-a gândit să ajute oamenii de acolo de la distanţă. Astfel, în următorii 4 ani va sprijini un copil orfan să meargă la şcoală, prin trimiterea de ajutoare, haine şi medicamente, “costul” total al acestui gest fiind de circa 150 euro/an. Şi va continua să le povestească celor din jur despre ceea ce a văzut şi trăit în Uganda, în Kisoro, convinsă fiind că şi alţii se vor alinia ideii de a fi alături de acei copiii, de acei oameni cu adevărat excepţionali.




Categorie articol: 

Comentarii