Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Vina se caută cu oglinda

E atât de simplu să dai vina pe alţii când tu însuţi ai greşit! E cea mai uşoară cale! Şi, din păcate, această cale a devenit o tradiţie, un fel de-a fi, pentru majoritatea românilor. Pe vremea regimului comunist toată lumea dădea vina pe Ceauşescu. În bună măsură oamenii aveau dreptate pentru că atunci libertatea de a-ţi alege propriul viitor era limitată de îngrădirea libertăţii de mişcare, a libertăţii de expresie şi a multor alte libertăţi. Comunismul oferea, în schimb, locuri de muncă la toţi absolvenţii de licee, de facultăţi ş.a.m.d. Mai mult decât atât, îi sancţiona penal pentru parazitism, pe cei care, pentru că nu voiau, nu aveau un loc de muncă. Au venit evenimentele din decembrie '89, a căzut regimul comunist şi ne-am trezit cu toţii liberi. Liberi să studiem oriunde în lume, liberi să muncim în străinătate, liberi să ne exprimăm, liberi să ne alegem conducătorii, liberi să ne construim viitorul, într-un final, liberi să nu muncim, să fim muritori de foame sau să trăim de pe urma alocaţiilor propriilor copii. Din păcate, asta au înţeles mare parte din români, în frunte cu conducătorii din '90, Iliescu &Co. Săptămâna de lucru redusă, sărbători legale una după alta, pensionări la cerere cu ghiotura la vârste la care oamenii se aflau încă în putere. Să nu uităm de anii care-au urmat plini de pomeni şi parapomeni de la stat de am ajuns un popor de asistaţi. CULTUL NEMUNCII, asta s-a promovat în România după decembrie '89. O greşeală fatală ale cărei urmări ne costă scump acum. În acest context, poate fi lesne explicat şi eşecul din învăţământ. Din punctul meu de vedere, familia, elevul, profesorii, împreună, constituie angrenajul care asigură mersul înainte al procesului de învăţământ. Dacă unul dintre cei trei piloni nu pune umărul, ca să zic aşa, angrenajul se gripează. Până la reforme, până la mult promisele manuale, uşurate de atâtea informaţii inutile, care-ar trebui memorate doar ca a doua zi să fie uitate, familia, elevul, profesorii constituie triumviratul responsabil pentru rezultatele din învăţământ. Ei bine, eu cred că educaţia în familie şi implicarea părinţilor este factorul cel mai important. Din familie copilul învaţă sau nu că NUMAI prin muncă poţi reuşi în viaţă. Aiurea, veţi spune. Se uită copiii, adolescenţii, tinerii la televizor şi ce văd? Tot felul de analfabeţi ajunşi vedete. Dacă au ajuns vedete, prostindu-se sau prostituându-se la televizor, asta nu înseamnă că au reuşit în viaţă, să ne înţelegem! Tot părinţii ar trebui să le explice copiilor în ce constă diferenţa. Să zicem că n-o văd nici ei, că sunt nişte oameni simpli, dar ce înseamnă bunul simţ şi respectul faţă de cel de lângă tine, că-ţi este coleg, prieten, dascăl, om de pe stradă ş.a.m.d. orice adult ştie! Dar cum să înveţe un copil respectul faţă de alţii, când el însuşi, în familia lui, nu este respectat? Căci ăsta este adevărul şi, din păcate, la acest capitol deja nu mai contează studiile. Mulţi copii, adolescenţi, tineri nu sunt trataţi de la egal la egal în propriile lor familii. Nu sunt respectaţi, nu au încredere în ei, sunt frustraţi şi odată cu complexele vin şi viciile - tutunul, alcoolul, drogurile. De fapt, se dau mari în afara familiei, pentru că acolo, lângă părinţi, unde-ar trebui să se simtă cel mai bine, unde-ar trebui să primească un sprijin, nu sunt respectaţi, părerea lor nu contează... Pe scurt, nu sunt liberi. Şi-atunci îşi caută libertatea aiurea sau se răzvrătesc la şcoală. Asta-i drama multor tineri. Şi, totuşi - veţi spune - sunt destui care-au reuşit în viaţă deşi mediul familial le-a fost potrivnic. Aşa e! Acei copii au înţeles singuri că au libertatea de a-şi alege viitorul, că învăţând vor putea pleca mai repede din casa părinţilor, că muncind vor putea pleca şi-n străinătate dacă această ţară este prea mică şi prea meschină pentru ei. Iată de ce, însuşi elevul este cel de-al doilea factor ca importanţă în ceea ce înseamnă procesul de învăţământ. În fine, despre dascăli, al treilea pilon, s-ar putea spune multe. Şi de bine, şi de rău despre unii dintre ei. Şi în cazul lor cred că respectul este punctul zero de la care s-ar putea porni. Or, dacă vor să primească respect, unii profesori ar trebui să înveţe ei, înşişi, să-şi respecte propriii elevi. Poate aşa la clasă ar fi mai linişte, atmosfera mai plăcută, iar lecţia n-ar mai fi atât de plictisitoare şi greu de înţeles.
Numai că în loc de o analiză personală, fiecare cu sine însuşi, indiferent că este părinte, elev sau profesor, ce vedem de câteva zile? Toată lumea dă vina pe ministerul Învăţământului şi ministrul Funeriu, pentru rezultatele slabe de la Bac. Exact ce spuneam la început: e mai simplu să dai vina pe alţii decât să-ţi asumi propria răspundere.




Categorie articol: 

Comentarii