Nu numai rezultatele excepţionale la olimpiade pot ajuta un copil să ajungă student la o universitate de prestigiu. Stoica Cristinel Popa, este în anul III la Stanford, iar reuşita lui se datorează în primul rând proiectelor de voluntariat în care s-a implicat încă de la 15 ani. Performanţa lui de acum doi ani nu a impresionat profesorii pe care i-a avut la clasă, deşi nu-i puţin lucru să fii acceptat ca bursier la Universitatea Stanford, a doua din lume în topul Shanghai. Nimeni nu a povestit nimic, astfel că atunci când am mai scris despre copiii Brăilei plecaţi la studii în străinătate, nu i-a pomenit nimeni numele. Acum, a venit acasă în vacanţă şi ne-a povestit despre viaţa lui pe tărâmul făgăduinţei. Este mândru că şi-a continuat activitatea de voluntar. Chiar din primul an la Stanford, Cristinel Stoica Popa a avut şi un job în campus, de care e tare mândru: asistent de cercetare în proiectul Transparent Democracy, unde a lucrat sub îndrumarea profesorului Larry Diamond - delegatul special al SUA pentru instaurarea democraţiei în Irak după război, un proiect semiclasificat, despre care nu prea poate să vorbească.
"Am simţit că trebuie să mai fac ceva în viaţa mea"
Primele patru clase le-a urmat la Şcoala "Mihai Eminescu". În clasa a V-a s-a format o clasă specială în şcoală, a dat examen, a intrat, dar părinţii au vrut mai mult pentru el şi l-au înscris şi la clasa specială de la "Iorga". S-a situat pe locul nouă din 63 de copii. După cei patru ani de gimnaziu şi Testele Naţionale a rămas la "Iorga", la profilul Matematică-informatică, deşi încă din clasa a VII-a era pasionat de limbile străine, în special limba engleză. "Mi-au plăcut foarte mult limbile străine şi ştiam că aceste discipline mă pot ajuta, pot să călătoresc în afara ţării.
Limbile străine sunt discipline speciale, pentru că nicio altă materie nu-ţi oferă tot atâta deschidere", crede Cristinel Stoica Popa. Învăţa bine, nu avea probleme cu matematica, dar a refuzat să se dedice unui singur lucru şi simţea că-i lipseşte ceva. "Am decis că trebuie să mai fac ceva în viaţa mea şi am intrat într-un ONG, Consiliul Local al Tinerilor. Pe vremea aceea strângea foarte mulţi tineri şi oferea celor care voiau să se implice oportunitatea de a fi coordonatori de proiecte, dacă voiau. Am împărţit fluturaşi, am vopsit garduri, apoi am avut un proiect de ajutorare a sinistraţilor după inundaţii. Am fost în judeţul Olt, numai eu cu o persoană şi şoferul unui camion şi am dat din partea tinerilor brăileni câteva sute de pachete celor calamitaţi. Ulterior, am fost chemat de prefectul din Olt, în biroul său, ne-a mulţumit personal. La o vârstă atât de fragedă, să trăieşti aşa ceva este impresionant. M-a onorat acea întâlnire şi m-a mobilizat, mai ales că mi-a spus că şi-ar dori să existe şi la el în judeţ tineri ca noi", îşi aminteşte Cristi.
Voluntariatul - descurajat de cadrele didactice din România
Voluntariatul la Brăila este o necunoscută. Mulţi tineri vin doar să socializeze, fără intenţia de a se implica, iar Cristi consideră că o mare parte din vină o au profesorii. Mesajul clar sau mai voalat al lor este că ei trebuie să înveţe, să aibă rezultate la concursuri şi olimpiade, nu să se ţină de proiecte de voluntariat. Cu tristeţe, Cristi ne-a spus că niciun profesor, din clasele primare, până la sfârşitul liceului, niciodată, nu l-a lăudat pentru proiectele sale. "La şcoală nu numai că nu sunt încurajate activităţile de voluntariat, dar sunt puternic descurajate. Când am fost plecat în Germania, la 17 ani, la o conferinţă cu reprezentanţi ai Comisiei Europeane şi ai Parlamentului European, diriginta mi-a spus: "E, puteai să te duci şi în Honolulu!" De multe ori mă certam cu profesorii. Eram bombardat de mulţi profesori, se luau de mine. Lipseam, este adevărat, dar nu foarte mult şi primeam note doar în funcţie de cât ştiam la oră. Consideram că era important ce făceam. Aceste proiecte au pus Brăila pe harta Europei. La acea conferinţă, în Germania, am vorbit despre problemele Brăilei. Nu ştiu câţi politicieni au reuşit să facă acest lucru. Eu ştiam care vreau să fie drumul meu în viaţă, ce mă face fericit şi nu a contat părerea celorlalţi. Am avut noroc şi că m-au susţinut părinţii, mi-au spus să fac ceea ce vreau, pentru că ei mă vor susţine", îşi aminteşte Cristinel Popa. Sătul de necazurile cu profesorii, în clasa a XII-a s-a transferat la ştiinţe sociale la "Murgoci", pentru că la "Iorga" nu se putea, clasa avea deja 34 de elevi. A luat bacalaureatul cu 9,89. Acum este student la Stanford şi continuă cu proiectele de voluntariat. "În SUA, profesorul nu mai are acea aură de Dumnezeu asupra elevului ca în România. Şi cu câştigător de premiu Nobel poţi discuta relaxat. La Stanford sunt încurajate toate activităţile de voluntariat, există un centru foarte mare care se ocupă numai de asta şi îi ajută pe studenţi să se ocupe de voluntariat. Am participat la programe de voluntariat în trei state şi patru ţări. Aceste proiecte îmi folosesc pentru CV, pentru că examenele sunt separat, cu ele este altceva. În vest se urmăreşte ca persoana să se dezvolte din toate punctele de vedere, nu să aibă numai zece pe linie".
A fugit de corupţie, de copiat, de profesorii care vând examene
Aventura studierii în străinătate a început încă din toamnă. S-a interesat ce anume trebuie să facă pentru a aplica în străinătate şi la momentul oportun a aplicat la 16 instituţii din SUA, Anglia şi Bulgaria. A fost admis cu bursă la cinci dintre ele: Universitatea Americană din Bulgaria, unde ceruse iniţial bursă 50% şi i-au dat bursă integrală, la Universitatea Ruskin în Anglia, la Universitatea din New York, unde a fost primul student acceptat cu bursă, Colegiul Hamilton tot din New York, unul dintre cele mai bune colegii din SUA, şi Stanford, a doua universitate din lume în topul Shanghai. "Am ales să plec pentru că ştiam că nu mai puteam continua aşa. Auzisem multe poveşti despre facultăţile din România, corupţie, copiat, profesori care vând examenele ca la piaţă şi am considerat că merit ceva mai bun. Am ales Stanford, pentru că era cea mai bună dintre cele la care aplicasem. Acum îmi pare rău că nu am aplicat şi la Harward, dar mai am masterat, doctorat, mai am timp. La admitere m-au ajutat foarte mult proiectele de voluntariat din România şi faptul că vorbeam fluent limba engleză. Din punctul său de vedere, mulţi tineri ar trebui să aplice, să fie perseverenţi că astfel va veni şi reuşita, mai ales că aceste burse sunt anunţate de Uniunea Europeană, iar aplicarea on-line nu costă nimic. "Şi la proiectele europene de voluntariat am aplicat la 30 şi am fost acceptat la opt, în decurs de trei ani. Am încercat să conving şi alţi tineri să aplice la proiecte, dar foarte puţini au vrut. Spuneau că nu au timp, că nu vor fi acceptaţi tocmai ei. Încercam să le explic că trebuie să persevereze, trebuie să se implice, pentru că bursele nu se dau uşor, dar foarte puţini reacţionează", spune Cristi.
La Stanford - minim media opt ca să rămâi student
Cu viaţa de student în Stanford s-a acomodat destul de uşor, pentru că angajaţii universităţii au avut grijă de asta. L-au dus prin campus, i-au arătat tot ce trebuia. În anul I a fost surprins de sistemul de evaluare, pentru că avea examene aproape din două în două săptămâni. De curiozitate, în primul an le-a numărat. Au fost 53. După aceea a încetat să mai facă asta. S-a adaptat şi menţine ritmul. "La examene profesorul nu vine în sală să supravegheze. Studenţii trebuie să spună dacă cineva încearcă să copieze. Dacă sunt martori ai fraudei şi nu au spus nimic, e considerată toată sala vinovată şi sunt sancţionaţi toţi studenţii. Sancţiunea înseamnă cursul picat, la prima abatere eşti suspendat câteva zile, iar la a doua abatere eşti exmatriculat. Ca să promovezi un examen trebuie să ai minim şase şi trebuie să-ţi menţii media opt ca să rămâi în facultate. Dacă ai sub opt media generală, eşti dat afară. Astea sunt standardele facultăţii. La Stanford nu există restanţe ca la noi. Nu există să pici un examen şi să îl mai dai de cinci ori. Acolo ai picat examenul, repeţi tot cursul. Trebuie să fii prezent la cursuri, nu ai voie să lipseşti mai mult de trei sau patru ore", povesteşte Cristi. Nici proiecte sau referate copiate nu există. Cel mai mare şoc l-a avut la literatură, când i s-a dat cartea, a citit-o şi după aceea a comentat-o. Singur, fără să mai citească alte comentarii. Dacă un student este prins că a copiat ceva de undeva, este sancţionat. Sunt departamente care au milioane de lucrări şi fac comparaţii imediat cu lucrarea studentului, găsind imediat orice asemănare. Învăţatul pe de rost nu numai că nu e acceptat, ci este chiar sancţionat. Şi la Stanford există noţiunea de practică, însă aceasta se face altfel decât la noi. "Fiecare student alege ce vrea să facă, unde vrea el. Eu vara aceasta am făcut practică două luni în biroul unui candidat la Parlamentul Federal din Germania. A fost o experienţă diferită faţă de România. Cea mai mare diferenţă este că acolo, în organizaţia de tineret vin oameni la 20, 30 de ani, din convingere. La noi în partid sunt adolescenţi între 16 şi 19 ani, care vin pentru 1 leu pe oră ca să împartă fluturaşi. Ceea ce este şi ridicol, şi ilegal. Dar nu se spune nimic, totul e pe ascuns. Aici însă nu e numai vina partidelor, e şi vina tinerilor. Ei întreabă mereu «Mie ce-mi iese?». Când le spui să vină din convingere, să schimbe ceva în România, să se implice în ceva de care să le pese, e ca şi cum ai vorbi cu pereţii".
"Eu nu sunt un om realizat pentru că studiez în SUA, am ajuns să studiez în SUA pentru că mă realizasem aici"
Politica nu i-a fost străină nici înainte de a pleca la Stanford. În paralel cu voluntariatul a activat ca membru în organizaţia de tineret a PNL. A reprezentat România în două proiecte, în Republica Moldova şi Olanda. În Olanda s-a întâlnit cu democraţii liberali, iar în Moldova cu celelalte partide liberale. "Viaţa politică din România este coruptă, dar problema cea mai mare este că această corupţie descurajează şi pe cei care ar fi vrut să facă ceva. De multe ori cei care vor să schimbe ceva sunt marginalizaţi, însă tocmai după ce am văzut asta cu ochii mei am fost stimulat să fac în aşa fel să schimb ceva. Sunt convins că se poate să te realizezi şi în România. Înainte de a pleca la Stanford eu practic m-am realizat în România prin proiecte de voluntariat. Eu nu sunt un om realizat pentru că studiez în SUA, am ajuns să studiez în SUA pentru că mă realizasem aici. Asta mă ajută să continui. Dacă reuşeşti într-un sistem românesc, precis reuşeşti şi în altă parte".
În campus vin mereu politicieni, îi cunoaşte şi datorită proiectelor de voluntariat, însă nu vrea, încă, să rămână în SUA. "Este tentant să rămân, mai ales că niciodată nu se va pune problema că nu am un loc de muncă bine plătit, dar întâi voi încerca să vin în România şi să schimb ceva. Dacă eşuez, atunci probabil că voi merge în SUA. Oricum, cred că politica românească a evoluat faţă de cum era acum 20 de ani. Dacă ne gândim la mineriade, la evenimentele din Piaţa Universităţii, viaţa politică nu mai este atât de violentă şi este un semn de progres. Nu mai suntem chiar atât de barbari", crede Cristinel Stoica Popa.
"Când se duce afară, fiecare învaţă ce vrea şi ce poate"
Între proiectele de voluntariat la care a participat, cel mai mult l-a impresionat cel din Mexic, unde trebuia să ajute localnicii să-şi mărească exporturile la ferma de producere a cafelei, să-şi creeze un logo şi să înţeleagă mai bine legislaţia, însă a fost o lecţie importantă pentru Cristinel Popa. A fost în jungla montană şi a văzut cum unii oameni, prin forţe proprii, şi-au schimbat complet viaţa.
În urmă cu 15 ani, câteva sute de zapoteci, înrudiţi cu celebri azteci, trăiau în condiţii mult mai proaste decât în satele româneşti. Nu aveau nici curent electric, nici drumuri. Aveau o uliţă pe care trecuseră conchistadorii în urmă cu 500 de ani, când intraseră în junglă. Nu vorbeau nici spaniolă, nici engleză. Aveau colibe de lut în mijlocul junglei şi vânau animale. Pentru ei statul nu exista, ei se identificau doar cu comunitatea lor şi nici ei nu existau pentru stat. Practic, nu erau în evidenţă ca localitate, nu existau pe hartă. În urmă cu 15 ani, unii dintre ei au plecat în SUA să muncească. Doi s-au întors şi au pus bazele unei ferme de cafea, pentru că în junglă sunt condiţii foarte bune pentru creşterea cafelei.
Au început să o vândă şi apoi să o exporte. Acum au un venit de peste 1 milion de dolari pentru comunitatea lor de câteva sute de persoane. "Au drumuri, apă curentă, profesori care să le înveţe copiii. Şi pentru toate astea a fost nevoie de doar doi lideri. Practic, mai mult am învăţat noi de la ei. Am văzut că dacă vrei ceva, e posibil să reuşeşti. Şi în România ar fi posibil aşa ceva. Dacă banii care vin în România, aduşi din afară de oamenii care muncesc acolo, ar fi investiţi în afaceri, am trăi mult mai bine. Aici statul nu poate să intervină. Când se duce afară, fiecare învaţă ce vrea şi ce poate".
