Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

VIDEO: Îngerul deşertului

Plecase la capătul lumii să fie îngerul celor năpăstuiţi, flămânzi şi hăituiţi de război. Părea că înnobilează tot ce-l înconjoară. Alin Mihai Miuţescu, de 26 de ani, "un leu nobil"- cum îl numea chiar tatăl său, Laurenţiu, un tânăr ce făcea cinste României, nu numai Brăilei, fiind student la a doua facultate la Drepturile Omului, în Oslo - Norway, a decedat lunea trecută, în aceeaşi zi în care mătuşa sa, Anişoara Toader, 52 de ani, a pierit în accidentul de pe Şoseaua Râmnicu Sărat.
Plecat în Maroc în cadrul unui proiect umanitar cu One World Institute, Alin sunase acasă să întrebe de "tanti Anişoara" şi să transmită condoleanţe, iar trei ore mai târziu, în deşertul din Maroc- oraşul Tata - autocarul în care se afla s-a răsturnat într-o râpă din cauza unei furtuni de nisip.
Găsit în viaţă, dar grav rănit, Alin a fost luat de ambulanţă şi dus la un spital de campanie, spital în care a şi decedat tocmai din cauza flagelului împotriva căruia lupta: sărăcia.
Vestea că Alin a plecat la Ceruri a căzut asupra familiei sale chiar în ziua în care aceasta se ocupa de înmormântarea Anişoarei Toader. Mama lui Alin nu poate concepe că "Îngerul" ei - care o sunase pe 4 aprilie să se intereseze de soarta surorii unchiului şi naşului său de botez - şi-a frânt aripile în timp ce îşi urma visul: acela de a salva oameni. Tânărul avea o iubită, arhitect în Iaşi, cu care plănuia să se căsătorească. Era un sufletist prin definiţie şi nu iubea viaţa cum iubea oamenii, oamenii în slujba cărora se punea fără crâcnire, cu zâmbetul pe buze şi cu ochii plini de compasiune.

Licenţiat în "combaterea criminalităţii"

Alin Mihai Miuţescu, născut pe 26 iulie 1989 (cu adevărat în zodia Leu), a absolvit Colegiul "Ghica" din Brăila, în 2008, a urmat Facultatea de Drept la "Titu Maiorescu" în Bucureşti şi a absolvit în 2012, fiind licenţiat în "Combaterea criminalităţii".
S-a întreţinut cu greu în timpul studiilor, părinţii fiind separaţi şi cu o situaţie materială modestă, iar acum era implicat în proiectele Universităţii din Oslo, planurile sale de viitor îndreptându-se tot spre misiuni umanitare.
"Voia să facă studii de master în Anglia, în Drept Internaţional, tot pentru a ajuta. Acum făcea Drepturile Omului. Era un Leu, un luptător, un Leu nobil, un copil care reuşise în 26 de ani să facă ceea ce poate alţii nu reuşesc în 70 - 80 de ani. Noi nu-l puteam ajuta prea mult. Eu sunt nevăzător de la 37 de ani, m-am culcat sănătos şi m-am trezit fără vedere. Noi, părinţii, suntem separaţi, dar el avea întotdeauna timp şi dragoste pentru toţi... (n.r. - plânge în hohote). Era mândru că avea rezidenţă în Norvegia şi mai avea atâtea de făcut. Un copil nobil, cum nu cred că se va mai naşte vreodată", ne-a mărturisit tatăl lui Alin, Laurenţiu Miuţescu. (Vezi video pe www.obiectivbr.ro).
Bărbatul se întreabă, retoric, marcat de tragedia ce-l încearcă, de ce "guvernul acesta nu face astfel ca să nu ne mai pierdem copiii, să nu-i mai lăsăm să plece să moară, să le oferim şanse să trăiască aici, să facă ceva pentru această ţară?!".

"Nu precupeţea niciun efort, nimic nu i se părea greu"

Alin Miuţescu - povestesc membrii familiei - lucra ziua în zonele sărace din Maroc, iar noaptea se oferea să facă serviciul în zonele de campare pentru refugiaţi.
"Mai avea trei zile de stat în Maroc. Apoi voia să meargă în India şi Nepal, pentru că era fascinat de cultura de acolo. Facultatea din Norvegia avea această fundaţie, care se ocupa de promovarea culturii, de educaţie şi sprijin umanitar în ţările sărace, subdezvoltate. Studenţii merg în aceste misiuni şi îşi desăvârşesc practica. Înainte de Maroc, a lucrat cu refugiaţii ajunşi în Norvegia. A lucrat efectiv în campusul în care erau cazaţi, încă din primele zile. Au venit cu tot felul de boli, l-am atenţionat să aibă grijă, dar, în final, tot a luat un vărsat de vânt. Nu a fost uşor, el mai avusese şi în copilărie. I-am dus grija, dar el era foarte încântat de ceea ce făcea, nu precupeţea niciun efort, nimic nu i se părea greu. Cât timp putea ajuta cumva, pe cineva, el se simţea fericit şi împlinit", ne-a povestit şi mătuşa sa, Liliana Başturea.
Deja în doliu, Anişoara Toader fiind sora soţului său, Liliana Başturea ne-a relatat că nu o dată l-a rugat pe Alin să nu mai plece atât de departe de casă: "Îi spuneam deseori: Alin, mamă, da un colţ de lume mai apropiat de casă nu ai găsit şi tu să mergi să ajuţi?! Iar el îmi spunea că peste tot pe glob sunt oameni necăjiţi, e absurd să vrei să te dedici doar celor de aproape".
Alin fusese la Brăila chiar pe 9 martie, de ziua mamei sale, dar şi fiindcă soţia verişorului său urma să nască, iar el era naşul desemnat încă din copilărie. De altfel, pe primul copil al verişorului, o fetiţă, tot el l-a botezat. O numise, mândru, ca pe el: Mihaela.

Muncea şi ca barman şi dona trei sferturi din venituri

"Da, nora mea urma să nască. Relaţia lui cu băiatul meu era una specială. Practic erau fraţi, eu l-am considerat mereu copilul meu. Eu l-am botezat pe Alin, iar el a încreştinat-o pe fiica fiului meu. Acum, în iunie, urma să-i încreştineze şi cel de-al doilea copil. N-a mai avut timp...", ne-a mai spus mătuşa şi naşa lui Alin.
Părinţii lui Alin s-au despărţit când acesta era foarte mic, dar, în ciuda problemelor, adulţii au căutat să păstreze o relaţie corectă şi cordială de dragul copilului. Iar Alin şi-a împărţit întotdeauna frumos şi echitabil timpul între cei doi părinţi, fiind însă foarte apropiat de familia maternă.
"De fapt, eu îi eram şi naşă de botez şi mi-am asumat rolul acesta în totalitate. Nu aveai cum să nu-l iubeşti pe Alin. El dintotdeauna a avut multă iubire, pe care a oferit-o necondiţionat. Respectuos, înţelept, credeam că numai noi, fiindcă e al nostru, îl vedem aşa. Acum înţeleg că toţi cei care într-un fel sau altul i-au fost aproape vorbesc foarte frumos despre el, numai cuvinte de laudă am auzit la adresa lui. Chiar era un copil excepţional", ne-a mai spus Liliana Başturea.
Cum părinţii nu aveau venituri astfel încât să-i asigure un trai fără griji, tatăl fiind şi nevăzător, Alin, chiar şi pe vremea când era student în Norvegia, muncea suplimentar. Ca barman. Tatăl său povesteşte că acesta dona trei sferturi din veniturile sale şi că nu a fugit niciodată de muncă, făcea orice pentru a-i ajuta pe ceilalţi: "Avea un ţel, avea un vis şi era la un pas să şi-l împlinească".

Salvatorul nu a putut fi salvat: a murit într-un spital de lumea a cincea

Ultima persoană cu care a vorbit în ţară a fost mama lui. Pe 4 aprilie a aflat de accidentul de pe Râmnicu Sărat şi a sunat acasă: "Mamă, ce se întâmplă la Brăila? E adevărat că a murit tanti Anişoara?", a întrebat el, vădit afectat. O cunoştea bine pe femeia care fusese ucisă în acea dimineaţă în accidentul colectiv. Alin crescuse în casa mătuşii materne, iar Anişoara Toader era sora unchiului său. "A rugat-o pe mama lui să ne transmită condoleanţe şi a întrebat dacă poate ajuta cu ceva. După numai trei ore a avut loc accidentul lui. Pe 5 aprilie am fost contactaţi de cei de la facultate. Fiul meu a vorbit cu ei. Mi-a spus mie. Eram la înmormântarea Anişoarei. Am simţit că se prăbuşeşte totul în jur. Nu ne-a venit să credem. I-am spus şi surorii mele, dar pur şi simplu refuzam să credem. Am început să sunăm consulatele, ambasadele, tot speram să nu se confirme. Abia pe 7 aprilie am primit răspuns de la ambasadă, că l-au găsit în localitatea Tata, în zona Smara - Marrakech din Maroc. I-am rugat să trimită pe cineva să-l identifice după semnalmentele de pe corp, dar ne-au explicat că efectiv nu au cum să ajungă acolo pentru că e la 1.300 km, în deşert. Suntem terminaţi, mama lui e complet dărâmată. E cumplit ce ni s-a întâmplat", ne-a mai povestit, cu lacrimi în ochi, mătuşa lui Alin.
Totuşi, reprezentanţii facultăţii s-au mobilizat cât de repede le-a stat în putinţă. Iulian Costache, un profesor al universităţii din Oslo, care este român şi care-l ştia şi aprecia pe Alin, a fost cel care a luat decizia deplasării spre Maroc, pentru recuperarea celor opt studenţi implicaţi în accident, între care şi brăileanul care a decedat.
Erau studenţi de naţionalităţi diferite. Profesorul Costache a fost şi cel care a povestit familiei studentului nostru cum Alin şi o fată din Spania au fost primii luaţi de ambulanţă.
"Era în viaţă când a ajuns la spital, dar vorbim de un spital de lumea a V-a, nu a treia, neutilat, nedotat. Poate ar fi avut o şansă în altă parte, dar acolo, exclus! Profesorul Iulian Costache se ocupă acum şi de repatrierea lui Alin, iar facultatea şi-a asumat total responsabilitatea, şi legal, şi financiar, se ocupă de repatriere. Probabil în 10 - 15 zile îl vom avea acasă", ne-a mai spus interlocutoarea.

Visul de aur: să lucreze pentru UNICEF

Vestea că Alin s-a pierdut a fost adusă familiei chiar de către decanul facultăţii norvegiene, Ilena Eriksona, care s-a deplasat personal la Brăila. Deşi nu e o practică pentru norvegieni să prezinte condoleanţe familiilor din alte state, profesorul universitar a ţinut să vină în România, "pentru a vedea meleagurile pe care s-a născut şi a crescut Alin, pe care-l considera excepţional".
"Spunea că avea o inteligenţă şi o educaţie cu totul deosebite. Ne-a povestit că temele pe care le aborda Alin, discursurile, erau de excepţie. Când era Alin în sala de conferinţe, discuţiile categoric se duceau spre un nivel foarte ridicat. Se evidenţia în orice. Ne-a confirmat şi dumneaei că Alin putea să ajungă sus. Voia şi putea să facă asta, dacă destinul nu ar fi fost atât de nemilos. Şi dumneaei ştia că ţinta lui era să ajungă în UNICEF. Ar fi avut toate şansele, dacă drumul lui nu s-ar fi terminat atât de tragic şi de brusc", a adăugat mătuşa tânărului.
Decanul din Oslo a cerut acordul familiei să vină împreună cu toţi studenţii în România, să-l conducă pe Alin pe ultimul drum. Familia s-a declarat onorată de această cerere, mai ales că tânărul îşi diviniza unii profesori şi îşi iubea mult colegii, indiferent de ce naţionalitate erau.
Băiatul cunoştea poveştile de viaţă ale colegilor şi chiar le relata alor lui de acasă cât de mult îl apropie aceste misiuni de oamenii lângă care lucrează. Erau o familie, una mare, frumoasă, căreia, iată, Alin îi va lipsi pe veci, într-un mod atât de dureros: "Ne-au sunat şi foarte mulţi prieteni şi colegi, care ne-au cerut să le permitem să vină la funeralii. Din toată lumea: Noua Zeelandă, Canada, nu mai spun din Bucureşti. Bineînţeles că permitem. Acestea sunt dovezi de respect, compasiune, recunoştinţă...".
Dovezi de iubire şi mândrie că l-au cunoscut pe Alin. Dovezi ce se vor acel ceva cu care familia tânărului să-şi "bandajeze" sufletul. Sufletul sângerând.

 




Categorie articol: 

Comentarii