Tirziu, poate nedrept de tirziu, Maria Cogalniceanu isi publica prima carte de poeme, "Unduirea timpului" (Ed. Limes, Cluj - Napoca, 2007).
Cartea masiva, de o suta douazeci de poeme, pare mai degraba o antologie a poeziilor scrise dar, din pacate, nepublicate la vreme, o antologie de besactea, ce rezuma o istorie discreta a preaplinului fiintei.
Cine priveste spre oamenii care scriu cu acea curiozitate fireasca, intre banuiala si asteptare, poate sa intuiasca un adevar simplu: fiinta discreta, aparent fragila si stingace, cu voce soptita si vorbire usor tremurata, cu fiara emotivitatii disciplinata de o putere necunoscuta, in mod sigur se toarce pe sine in vers.
La prima vedere s-ar spune ca avem de-a face cu un debut. De fapt e altceva, e scoaterea la suprafata, la lumina tiparului, ca pe o nava tinuta indelung si nedrept in imersiune in apele adinci, adesea tumultoase, dar mereu limpezi ale fiintei.
Poezia sa nu e nici arma de lupta, caci nu vrea sa schimbe lumea, nici versificare a realului social sau politic. Versurile Mariei Cogalniceanu capteaza si evoca eul tainic, profund, inflorind fosforescent pe cerul smolit al realului.
La intrarea in volum strajuieste ca un avertisment “glosa pentru cititorii mei”, un aforism nietzschean, care e un prim cod de lectura: ”fiecarui suflet ii apartine alta lume, fiecare suflet este pentru alt suflet o lume ascunsa.”
Cele noua parti ale volumului par a fi virstele unei cariere poetice pina acum aminate. Este aici istoria unei fiinte care apartine mai mult umbrei decit soarelui, mai mult meditatiei decit afirmarii, a unei fiinte cu o intensitate proustiana a simturilor, captind o realitate mult mai adinca si mult mai adevarata, a poeziei.
Dincolo de anecdotica se incheaga un jurnal secund al evenimentelor fiintei: copilaria, adolescenta, iubirea. Muntele, delta, Dunarea, satul, orasul devin spatii poetice atinse de sacralitate, purtatoare de mitologie poetica personala.
Lumea e receptata cu o mare fragezime a simturilor ; fiinta nu traieste poezia, ci ca intr-o tranzitivitate metafizica, se lasa cu voluptate traita de poezie. Si trairea devine ardere de tot, fara cenusa, fara rest: “Doamne,/ smulge-ma din radacina !/ Floare-s fara de lumina,/ fara umblet, fara glas./ Pune-ma ca sa rasar/ sabie intr-un hotar/ sau dansind ca o idee/ pe sub frunti domnesti, femeie.” (Bocet inchis)
E aici si un lirism discret al ipostazelor vietii, de la evocarea copilariei arhaice la dramele omului matur. Virstele se asaza ca vristele, egale si cuminti, formind o biografie interioara si febrila ce devine poezie ocazionala in sensul inalt, goethean al termenului : “Tu ramii la munte/ eu ma-ngrop in ses,/ ninge peste ginduri/ Domnul meu ales.” (Mioritica) sau “-Odata, odata/ peste munti furata/ piatra m-am facut./ De dor m-a durut/ iar pentru cel drag/ lacrimi am varsat/ izvor m-am facut/ ca-ntru inceput./"
Adesea poezia devine cantabila, e cuprinsa de o muzicalitate grea, bolnava de frumusete. Vocalele si consoanele devin fragile tuburi de orga si, dincolo de semnificatii, se incheaga o muzica noua, cind doina, cind bocet, din aliteratii superbe ce incing pana la rosu clipa : “Fara seaman tu,/ fara nume, nu !/ Fara gind sint eu/ fum in gyneceu,/ tropot singeriu/ sclipat argintiu,/ vinetiu scaiet/ abur pe Siret,/ miere in pelin,/ gind prea plin, prea plin ; Tremurare vineri/ ca si-n anii tineri/ asteptare-n dom/ tipat de-alcion, /gheata dunarind/ zarea mistuind”. (Dihotomie)
Rezulta ceva rar, ce putini poeti braileni au incercat, o poezie cintind in ritmuri savante, din vocale si consoane. Poezia are o muzicalitate tinguita, cu rimele imperecheate ca miinile-n ruga, cu intarsii folclorice. Par doine metafizice, nu departe de poezia senectutii blagiene, o doinire grea de suflet, de prea greu suflet, ce trage a bocet, o poezie a poeziei, un cintec despre cintec : ”Voalul negru al tristetii/ ma sugruma,/ ma imparte/ si desparte ;/ ma aduna/ intre viata/ si-ntre moarte/ intre scincete de struna” (Adio)
Scuturate de nisipul podoabelor, apar din citeva versuri mici acuarele, - de fapt, o galerie de pasteluri spiritualizate, cuvintele cara culoare, pasta grea, fie pamintoasa, fie diafana - sugerind stari, viziuni, dezvoltind un onirism calm, domestic: ”Dezbrac, din privire, cimpia/ de unduirile ei verzi/ in care numai tu te pierzi/ ca o naluca-n amintire ” (Gavota) sau “Implacabila, Dunarea, totusi/ alearga spre mare./ Numai in portul inimii mele/ e gheata la mal,/ solitudine si/ lenta miscare.” (Gheatta la mal)
Maria Cogalniceanu face parte din seria rara a celor alesi. Are pasiunea formelor perfecte, frazele poetice incordate ca struna scot sunet pur. Tot ce a fost, liric vorbind, impur, a fost inlaturat. Poezia s-a lepadat de satana anecdotei si a ramas sunetul pur, muzical, al unor versuri adesea sclipitoare. Ceva asemanator mai gasim in “ cintecele de campie ” ale lui Stefan Banulescu.
Pe de o parte, o cultura poetica impecabila hraneste formal versurile si pe de alta parte, o ingenuitate a simtirii ramasa enigmatic neatinsa de vremi si virste devine o forma de receptare a lumii. Poezia ramine in zonele consacrate ale modernitatii. Autoarea scrie din interiorul unui canon liric dat de marea poezie moderna romaneasca si europeana. Nimic experimental. Nici o experienta lirica “ neo- ” sau postmoderna nu pare sa o intereseze. Sa ne intelegem, nu e vorba nici de imitare, nici de lipsa de originalitate, ci mai degraba de acea formula lirica adecvata, convenabila, in interiorul careia firea isi tese pinza versului. Nici un sunet fals, nici o confuzie a poeticului. In unele poeme e atita frenezie, atita bucurie de a fi, incit poezia pare spusa de un Zorba feminin, traind cu patima clipa, bucurindu-se simplu si pur. “ Retroviziune ” este cea mai frumoasa oda inchinata Chirei Chiralina : ” Trup tatuat de sarutari/ al Chirei fata nefecioara/ mijeste-ascuns, ispititor/ din vadul Dunarii, in seara./ Si ochii ei incercanati,/ Viclean aprinsi intr-o codana/ mi-au rasarit secure, azi/ si ma pindesc. A cita oara ?/ si ma duc nauc/ la fata de turc,/ si ma duc zevzec/ la fata de grec./ Ma duc sa ramin/ la fata de armin. ”
Fara indoiala, exista in acest lirism un filon livresc subtil, hranitor, care disciplineaza emotia si o filtreaza de umori. Adesea, poemul pare scris in pragul bibliotecii, cu chipul furat buclucas de lecturi. Poezia este imbibata de elemente mitologice, muzicale, livresti, biblice, picturale.
Poemul “Cartile” evoca orasul “o Londra/ sordida ca-n Dickens”.
O salcie in bataia vintului cinta "ca vioara sub arcusul Paganini" (Extaz)
Destinul lui M. Sebastian este evocat in "Fragmente dintr-o existenta": ”Iosif Hechter privea plopii din gradina Sf. Petru/ si salcimii infloriti pe bulevard/ odata cu risul tulburat de fiorii adolescentei/ intrata nebuneste la Notre Dame d’Avignon.”
In caiete pe care le banuim ingalbenite s-au lucrat variante, s-au scuturat podoabe, s-au lamurit poeme si s-a aruncat “moluz”. In final, dupa indelungi slefuiri- caligrafia cu care serpii versurilor se intind la soare in lumina alba a paginii sugereaza polizari si repolizari - ramine o poezie hranita de o sensibilitate ulcerata si slefuita la flacara unor mari si sigure lecturi. Livrescul nu e strident, se topeste in poem ca mierea in ceai, dind textului arome intelectuale.
In micul bazar liric local Maria Cogalniceanu este o voce lirica distincta si adevarata.
Cartea masiva, de o suta douazeci de poeme, pare mai degraba o antologie a poeziilor scrise dar, din pacate, nepublicate la vreme, o antologie de besactea, ce rezuma o istorie discreta a preaplinului fiintei.
Cine priveste spre oamenii care scriu cu acea curiozitate fireasca, intre banuiala si asteptare, poate sa intuiasca un adevar simplu: fiinta discreta, aparent fragila si stingace, cu voce soptita si vorbire usor tremurata, cu fiara emotivitatii disciplinata de o putere necunoscuta, in mod sigur se toarce pe sine in vers.
La prima vedere s-ar spune ca avem de-a face cu un debut. De fapt e altceva, e scoaterea la suprafata, la lumina tiparului, ca pe o nava tinuta indelung si nedrept in imersiune in apele adinci, adesea tumultoase, dar mereu limpezi ale fiintei.
Poezia sa nu e nici arma de lupta, caci nu vrea sa schimbe lumea, nici versificare a realului social sau politic. Versurile Mariei Cogalniceanu capteaza si evoca eul tainic, profund, inflorind fosforescent pe cerul smolit al realului.
La intrarea in volum strajuieste ca un avertisment “glosa pentru cititorii mei”, un aforism nietzschean, care e un prim cod de lectura: ”fiecarui suflet ii apartine alta lume, fiecare suflet este pentru alt suflet o lume ascunsa.”
Cele noua parti ale volumului par a fi virstele unei cariere poetice pina acum aminate. Este aici istoria unei fiinte care apartine mai mult umbrei decit soarelui, mai mult meditatiei decit afirmarii, a unei fiinte cu o intensitate proustiana a simturilor, captind o realitate mult mai adinca si mult mai adevarata, a poeziei.
Dincolo de anecdotica se incheaga un jurnal secund al evenimentelor fiintei: copilaria, adolescenta, iubirea. Muntele, delta, Dunarea, satul, orasul devin spatii poetice atinse de sacralitate, purtatoare de mitologie poetica personala.
Lumea e receptata cu o mare fragezime a simturilor ; fiinta nu traieste poezia, ci ca intr-o tranzitivitate metafizica, se lasa cu voluptate traita de poezie. Si trairea devine ardere de tot, fara cenusa, fara rest: “Doamne,/ smulge-ma din radacina !/ Floare-s fara de lumina,/ fara umblet, fara glas./ Pune-ma ca sa rasar/ sabie intr-un hotar/ sau dansind ca o idee/ pe sub frunti domnesti, femeie.” (Bocet inchis)
E aici si un lirism discret al ipostazelor vietii, de la evocarea copilariei arhaice la dramele omului matur. Virstele se asaza ca vristele, egale si cuminti, formind o biografie interioara si febrila ce devine poezie ocazionala in sensul inalt, goethean al termenului : “Tu ramii la munte/ eu ma-ngrop in ses,/ ninge peste ginduri/ Domnul meu ales.” (Mioritica) sau “-Odata, odata/ peste munti furata/ piatra m-am facut./ De dor m-a durut/ iar pentru cel drag/ lacrimi am varsat/ izvor m-am facut/ ca-ntru inceput./"
Adesea poezia devine cantabila, e cuprinsa de o muzicalitate grea, bolnava de frumusete. Vocalele si consoanele devin fragile tuburi de orga si, dincolo de semnificatii, se incheaga o muzica noua, cind doina, cind bocet, din aliteratii superbe ce incing pana la rosu clipa : “Fara seaman tu,/ fara nume, nu !/ Fara gind sint eu/ fum in gyneceu,/ tropot singeriu/ sclipat argintiu,/ vinetiu scaiet/ abur pe Siret,/ miere in pelin,/ gind prea plin, prea plin ; Tremurare vineri/ ca si-n anii tineri/ asteptare-n dom/ tipat de-alcion, /gheata dunarind/ zarea mistuind”. (Dihotomie)
Rezulta ceva rar, ce putini poeti braileni au incercat, o poezie cintind in ritmuri savante, din vocale si consoane. Poezia are o muzicalitate tinguita, cu rimele imperecheate ca miinile-n ruga, cu intarsii folclorice. Par doine metafizice, nu departe de poezia senectutii blagiene, o doinire grea de suflet, de prea greu suflet, ce trage a bocet, o poezie a poeziei, un cintec despre cintec : ”Voalul negru al tristetii/ ma sugruma,/ ma imparte/ si desparte ;/ ma aduna/ intre viata/ si-ntre moarte/ intre scincete de struna” (Adio)
Scuturate de nisipul podoabelor, apar din citeva versuri mici acuarele, - de fapt, o galerie de pasteluri spiritualizate, cuvintele cara culoare, pasta grea, fie pamintoasa, fie diafana - sugerind stari, viziuni, dezvoltind un onirism calm, domestic: ”Dezbrac, din privire, cimpia/ de unduirile ei verzi/ in care numai tu te pierzi/ ca o naluca-n amintire ” (Gavota) sau “Implacabila, Dunarea, totusi/ alearga spre mare./ Numai in portul inimii mele/ e gheata la mal,/ solitudine si/ lenta miscare.” (Gheatta la mal)
Maria Cogalniceanu face parte din seria rara a celor alesi. Are pasiunea formelor perfecte, frazele poetice incordate ca struna scot sunet pur. Tot ce a fost, liric vorbind, impur, a fost inlaturat. Poezia s-a lepadat de satana anecdotei si a ramas sunetul pur, muzical, al unor versuri adesea sclipitoare. Ceva asemanator mai gasim in “ cintecele de campie ” ale lui Stefan Banulescu.
Pe de o parte, o cultura poetica impecabila hraneste formal versurile si pe de alta parte, o ingenuitate a simtirii ramasa enigmatic neatinsa de vremi si virste devine o forma de receptare a lumii. Poezia ramine in zonele consacrate ale modernitatii. Autoarea scrie din interiorul unui canon liric dat de marea poezie moderna romaneasca si europeana. Nimic experimental. Nici o experienta lirica “ neo- ” sau postmoderna nu pare sa o intereseze. Sa ne intelegem, nu e vorba nici de imitare, nici de lipsa de originalitate, ci mai degraba de acea formula lirica adecvata, convenabila, in interiorul careia firea isi tese pinza versului. Nici un sunet fals, nici o confuzie a poeticului. In unele poeme e atita frenezie, atita bucurie de a fi, incit poezia pare spusa de un Zorba feminin, traind cu patima clipa, bucurindu-se simplu si pur. “ Retroviziune ” este cea mai frumoasa oda inchinata Chirei Chiralina : ” Trup tatuat de sarutari/ al Chirei fata nefecioara/ mijeste-ascuns, ispititor/ din vadul Dunarii, in seara./ Si ochii ei incercanati,/ Viclean aprinsi intr-o codana/ mi-au rasarit secure, azi/ si ma pindesc. A cita oara ?/ si ma duc nauc/ la fata de turc,/ si ma duc zevzec/ la fata de grec./ Ma duc sa ramin/ la fata de armin. ”
Fara indoiala, exista in acest lirism un filon livresc subtil, hranitor, care disciplineaza emotia si o filtreaza de umori. Adesea, poemul pare scris in pragul bibliotecii, cu chipul furat buclucas de lecturi. Poezia este imbibata de elemente mitologice, muzicale, livresti, biblice, picturale.
Poemul “Cartile” evoca orasul “o Londra/ sordida ca-n Dickens”.
O salcie in bataia vintului cinta "ca vioara sub arcusul Paganini" (Extaz)
Destinul lui M. Sebastian este evocat in "Fragmente dintr-o existenta": ”Iosif Hechter privea plopii din gradina Sf. Petru/ si salcimii infloriti pe bulevard/ odata cu risul tulburat de fiorii adolescentei/ intrata nebuneste la Notre Dame d’Avignon.”
In caiete pe care le banuim ingalbenite s-au lucrat variante, s-au scuturat podoabe, s-au lamurit poeme si s-a aruncat “moluz”. In final, dupa indelungi slefuiri- caligrafia cu care serpii versurilor se intind la soare in lumina alba a paginii sugereaza polizari si repolizari - ramine o poezie hranita de o sensibilitate ulcerata si slefuita la flacara unor mari si sigure lecturi. Livrescul nu e strident, se topeste in poem ca mierea in ceai, dind textului arome intelectuale.
In micul bazar liric local Maria Cogalniceanu este o voce lirica distincta si adevarata.
