Spectacolul "Amalia respiră adânc" a fost invitat anul trecut la Festivalul "Zile şi nopţi de teatru european la Brăila", iar actriţa Cristina Casian (Amalia) a obţinut Premiul Uniter pentru Debut. Au participat la numeroase festivaluri unde s-au făcut remarcate şi îşi doresc în continuare să muncească la fel, nu se văd angajate cu carte de muncă într-un teatru. Cel puţin deocamdată.
"Cea mai importantă valoare din acest spectacol este demnitatea umană"
- De ce aţi ales acest text, "Herr Paul"?
- Mariana Cămărăşan: Acest text l-am ales pentru calităţile lui: e contemporan, tratează subiecte a căror actualitate ţine de umanismul situaţiilor şi personajelor, mai mult decât de probleme sociale imediate. Un tânăr intră în posesia unei moşteniri şi, în momentul în care vrea să ia în primire casa, constată că acolo locuisc nişte bătrâni de foarte mult timp. Ei au o viaţă aparte, sunt izolaţi, neperturbaţi de lumea care se agită să câştige, să supravieţuiască.
- Alexandra Penciuc: Textul e scris după căderea zidului Berlinului şi e inspirat de valul de tineri care au încercat să se realizeze. Bătrânii reprezintă trecutul. Ei au trecut prin două războaie mondiale, au avut o fabrică de săpun în care se ardeau oameni şi acum nu-i mai atinge nimic. Nu mai sunt interesaţi de bani, de nimic material şi nu sunt de mutat de acolo, chiar dacă e un spaţiu degradat. Sunt aproape vagabonzi, dar nu vor să plece de acolo. E vorba de simplitatea lucrurilor care trebuie să rămână în cursul lor firesc.
- MC: Când există avântul de reconstrucţie, nu trebuie să uităm că au existat valori. Cea mai importantă valoare din acest spectacol este demnitatea umană.
- Vor fi trimiteri către societatea românească?
- MC: Este foarte asemănător ce s-a întâmplat în Germania Democrată cu ce s-a întâmplat la noi după revoluţie, aşa că unii se vor regăsi în spectacol. Se pune problema vinovăţiilor, a entuziasmului, la nivel social. După schimbări majore, la nivel individual, se pune problema dacă intrăm sau nu în conflict cu trecutul.
- Este al treilea spectacol pe care-l faceţi şi care tratează problema omului rămas blocat undeva în trecut şi peste care prezentul curge fără să-l atingă. V-aţi propus montarea unor asemenea texte sau doar s-a întâmplat?
- AP: S-a întâmplat să rezonăm la nişte teme umane care ne interesează. Nouă nu ni se pare că cele două texte au o prea mare legătură.
- MC: Şi în "Amalia" ne-a interesat ce se întâmplă cu un suflet uman în faţa sistemului. Putea fi oricare sistem. Pe noi ne interesează ce se întâmplă la nivel individual. Este o întâmplare că perioada de timp din Amalia se suprapune cu cea din Herr Paul, deşi în ultimul spectacol perioada de timp este mult mai mare, vorbim de aproape tot secolul XX, şi de lucruri grave, adânci, deşi sunt spuse foarte comic.
- AP: Textul este foarte savuros.
- Ştiaţi că şi Radu Afrim pune acelaşi text la Piatra Neamţ?
- MC: Am aflat abia după ce ne-am hotărât să-l facem.
- AP: După ce l-am ales am aflat de pe un site că urmează să-l pună şi el, dar am zis că nu vom da înapoi. Am mai fost puse în situaţia să renunţăm la un spectacol pentru că îl mai făcea cineva, aşa că acum ne-am hotărât să mergem mai departe. Oricum, noi suntem firi diferite.
- Va fi o provocare pentru că cele două montări se vor compara.
- AP: Dar în ţară se pune în acelaşi timp Hamlet, de exemplu, şi nu se întâmplă nimic. Problema e cu publicul, să nu vadă acelaşi spectacol, într-un singur oraş, în două montări. Vor fi foarte puţini oameni care le vor vedea pe amândouă, iar cele cu presa trec.
- MC: Chiar Radu spunea că este păcat ce se întâmplă cu textele contemporane, se pun odată şi apoi dispar. Textul ne-a plăcut atât de mult, încât nu ne-am împiedicat de aşa cea. Pentru experienţa pe care o avem noi, pentru actori şi pentru public, faptul că montează şi Radu acelaşi spectacol nu contează. Noi nu intrăm în competiţie cu Radu Afrim.
"În timpul facultăţii părea imposibilă această perspectivă, de a lucra în diferite teatre"
- Aţi terminat în 2007. Sunteţi angajate cu carte de muncă în vreun teatru? Cum vă simţiţi aşa, pendulând între un contract şi altul?
- AP: Am avut două spectacole la Teatrul Act, la Odeon, lucrurile merg, suntem mulţumite. Eu nu aş vrea să fiu angajată cu carte de muncă la un teatru şi să fiu obligată să pun într-un an nu ştiu ce spectacole. Deocamdată îmi place să exploatez zona asta în care lucrez cu mai mulţi oameni, în mai multe oraşe.
- MC: În octombrie urmează să montăm la Ploieşti. Este aproape excepţional ce se întâmplă, pentru că în timpul facultăţii părea imposibilă această perspectivă, de a lucra în diferite teatre.
- De ce ?
- MC: Pentru că nu ţi se deschid uşile. Nu ţi se dă şansa până nu văd ceva. Teatrul Odeon a făcut-o acum şapte ani tot pentru tineri regizori. Era vorba de Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Ana Mărgineanu.
- Nu vă stresează lipsa de siguranţă?
- MC: Ba da, şi suntem sigure că vor fi şi perioade fără activitate. Dorim să facem un proiect independent în Bucureşti. Am înfiinţat o societate culturală, Lacunanumen, în care să putem face teatru aşa cum vrem noi.
- Ce reprezintă acest nume?
- MC: Numen înseamnă sufletul care se regăseşte în obiecte, iar lacuna vine de la absenţa acestui spirit. Este o balansare între gol şi plin, între nevoia de a umple golurile. Este dificil, dar asta e lumea în care trăim. Noi, probabil, suntem mai pregătiţi decât cei care erau obişnuiţi cu acea siguranţă a salariului. E posibil ca din asta să apară competiţia care să aducă lucruri bune, dar şi pierderi. Cunoaştem actori foarte buni care nu au de lucru.
- În facultate v-au pregătit pentru acest aspect?
- AP: Nici nu s-a pus problema.
- MC: În primii ani, după ce am dat de toate dificultăţile din sistem simţeam nevoia să mă întorc în facultate şi să le spun tinerilor: "Ştiţi în ce lume intraţi? Să vă spunem noi!" Dar cum facultatea în sine este o probă de rezistenţă, nu poţi opri visul unui om. Dacă visul său este puternic, va depăşi toate obstacolele.
- De ce cezi că facultatea este o probă de rezistenţă?
- MC: În momentul în care intri şi începi să te exprimi e ca şi cum ai apărea gol. Vii cu felul în care vezi tu lumea, arta, şi ţi se spune că nu e bine până când nici tu nu mai ştii ce e bine.
- AP: Dacă rezişti, poţi să mergi pe ceea ce simţi tu că e bine sau să te pierzi. Adică, ori imiţi ori nu mai faci nimic. Dar sunt mulţi profesori care te susţin. În învăţământul vocaţional, oamenii vin cu sufletul. Dacă ai picat un examen la Politehnică, îl mai dai o dată în toamnă. Un examen picat la teatru îţi pune sub semnul întrebării toată existenţa ta. Eşti atât de afectat, încât este o aventură întreagă să te pui pe picioare.
"Tot ce citeam se transforma, devenea ceva de exprimat, de împărtăşit"
- Cum aţi descoperit că vă doriţi atât de mult să faceţi teatru?
- AP: Din liceu am participat la festivaluri, am încercat şi actorie, şi regie şi mi-a plăcut atât de mult, încât am zis că dacă nu fac asta mor. Până acum n-am avut nicio clipă în care să regret că am ales teatrul.
- MC : Se vorbeşte despre unele caracteristici că sunt deformaţii profesionale. O asemenea deformaţie profesională eu o am de când mă ştiu. Eu îmi imaginez mereu ceea ce citesc şi mă gândesc cum ar putea deveni expresiv. La mine tot ce citeam se transforma, devenea ceva de exprimat, de împărtăşit. Au contat şi întâlnirile din timpul liceului, emoţiile pe care le-am avut. "Trilogia" lui Andrei Şerban mi-a trezit o emoţie greu de spus în cuvinte. Apoi i-am descoperit pe alţii, datorită Alexandrei. Bergman, Kantor, un polonez care a creat o lume în jurul lui, e sigla teatrului polonez, şi vorbeşte despre război, despre viaţă şi moarte, despre îmbinarea acestor lucruri.
- Cum aţi început să colaboraţi, cum s-a format acest tandem?
- AP: În facultate am început să lucrăm şi a fost foarte drăguţ.
- MC: Am mai lucrat cu alţi scenografi înainte. În momentul în care le spuneam ceva, ei spuneau "Da". Cu Alexandra am trăit momentul în care eu i-am spus ceva şi ea mi-a spus "Nu". Întâi am fost surprinsă, mă întrebam de ce am ales-o, de merg cu ea pe drum, după care acest "Nu" revenea cu argumente, cu provocări. Acest "Nu" a însemnat întotdeauna atât de mult, încât acoperă regie şi căutări de muzică, de spaţii.
- AP: Aşa ne-am dat seama că ne completăm foarte bine.
- Cum merge montarea, cum vă înţelegeţi cu actorii brăileni?
- MC: Actorii sunt interesaţi de ce se întâmplă cu ei în acest text, de provocările cu care venim noi. Simţim că se deschid către noi şi este îmbucurător acest lucru, ne dă speranţă. Ne-am obişnuit să lucrăm cu oameni care dacă nu se exprimau prin acele roluri simţeau că mor. Este aşa o motivaţie de a se căuta pe sine în personajele respective încât duce la autentic ce se întâmplă pe scenă. Chiar suntem uimite şi bucuroase că am fost invitate să montăm aici.
- AP: E un teatru unde chiar ne doream să venim. Ştim multe teatre din provincie care au echipă slabă, pretenţii mari din partea directorilor. Aici e un teatru în care orice regizor poate visa să vină să monteze, atunci când nu montează în Bucureşti. Oamenii, conducerea, spaţiile, toate sunt aşa cum ţi-ai dori, chiar e o onoare că am fost invitate aici.
