De ce să mă întorc în Brăila, când mie mi se strepezesc dinţii de fiecare dată când aud de femei gen Sexy-Brăileanca, Laurette sau Roxana Ghionea, care încarcă televizoarele şi fac din oraşul de la malul Dunării un bâlci al sexoaselor, al sexului interesat, al casetelor cu filmuleţe XXX şi al scandalurilor care mai de care mai dezmăţate!? Iar atunci când spun că am crescut la malul Dunării, un zâmbet cu subînţeles apare inevitabil, în colţul gurii interlocutorilor mei.
Să mă întorc acasă şi să-mi fie teamă să ies pe stradă dimineaţa, la prânz, seara, la 2 sau la 3 după-amiază? Să mă tem că în orice clipă poţi să nimereşti în mijlocul unui schimb de focuri între două haite de interlopi nervoşi? Şi ei, spătoşi, cu cefe groase şi ghiuluri din kilograme bune de aur, te încarcă imediat de respect, dacă îndrăzneşti să te revolţi!
În Brăila înseamnă să stau, ca om care circulă cu piciorul şi nu pe patru roţi, jumătate de oră la trecerea de pietoni rugându-mă din priviri de "jmecherii" cu BMW-uri negre şi lucioase dotate standard cu blonda şi maneaua de rigoare, să mă lase să traversez.
Nu vreau să trăiesc într-un oraş în care mijloacele de transport în comun se retrag din trafic la maxim ora 21.00 şi cred că niciunui tânăr brăilean nu-i place programul mai mult diurn al autobuzelor, microbuzelor, maxi-taxi-urilor şi al altor căi de deplasare. Nu-ţi rămâne decât taxiul, dacă nu te rişti la o plimbare nocturnă pe străzile aproape pustii. Dacă faci asta, s-ar putea să fii nevoit să lupţi cu două pericole feroce. Pe de-o parte sunt "băieţii de scară de bloc" care stau ciorchine pe lângă blocuri, cu PET-ul de bere într-o mână, sporind simţitor maldărul de coji de floarea-soarelui scuipate, direct pe trotuar, printre dinţi. Iar pe de altă parte trebuie să lupţi cu haitele de câini flămânzi care cotrobăie disperaţi prin containerele cu gunoi.
De ce să mă întorc într-un oraş în care acum câteva săptămâni şi-a dat obştescul sfârşit până şi ultimul cinematograf şi unde biblioteca judeţeană era pe cale să se transforme într-o sală mare de biliard, cum n-a mai văzut brăileanu'? Şi dacă tot cultura nu e la mare rang în oraşul de acasă, cântăreşti şi zici: "Las' că măcar să ai un job bun acasă!"
Dar, la Brăila, oamenii se plâng că n-au unde munci. Şi nu numai pentru că angajatorii nu mai scot la mezat oferte noi, ci pentru că brăileanul alege până culege, vorba proverbului! La Bursa Locurilor de Muncă din primăvară bătea vântul printre standurile angajatorilor. Doar câteva zeci de persoane au venit curioase de ofertele, e drept, şi ele puţine la număr ale firmelor locale. Chiar şi aşa, brăileanul este tot timpul victimă! Vrea să muncească dar n-are unde, el are iniţiativă, dar n-are cu cine, ar pune în practică idei, dar n-are bani! Toate cauzele sunt exterioare, el n-are nicio vină, niciodată!
Şi nu în ultimul rând, nu mă întorc la Brăila pentru că nimic bun nu se întrevede la răsărit. Am plecat de acasă în urmă cu şase ani. Atunci aveam în suflet un gust amar, semănat de cei care aveau în mâini destinele oraşului, aceiaşi oameni încruntaţi de sărăcie şi aceiaşi tineri fără perspective. Acum remarc cu durere că şabloanele sunt aceleaşi, doar chipurile şi numele s-au schimbat! Cum să revin în aceeaşi lume din care am fugit?
