Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Ultimul deportat

Din Rubla, satul de deportati politic infiintat de comunisti la inceputul anilor '50, n-a mai ramas decit o singura casa, locuita de un singur om. Se numeste Constantin Ciolac, are 60 de ani si provine dintr-o familie de refugiati basarabeni. Pana acum cateva luni, mai avea o vecina, pe Maria Florea, bulgaroaica din Cadrilater de origine, dar pe aceasta a ajuns-o batrinetea si s-a mutat la Dumnezeu, lasind in urma o casuta alba, ratacita stingher pe un camp aproape pustiu. In curand, timpul va trece peste ea si o va face una cu pamintul, asa cum s-a intimplat cu toate casele deportatilor care au parasit rand pe rand satul, fie intorcindu-se la locurile de bastina sau cautindu-si norocul pe alte meleaguri, fie trecind la cele vesnice. Doar caminul lui Constantin a mai ramas sa se lupte cu pustietatea Baraganului si o va face cat omul care il locuieste va continua sa isi duca viata si singuratatea mai departe. Dupa aceea, se va alege praful pentru totdeauna de acel accident al istoriei, experiment comunist pe fiinte umane, care s-a numit Rubla.

Constantin Ciolac s-a nascut in octombrie 1949, cu cateva luni inainte ca familia lui sa fie deportata in Braganul brailean, asa ca si-a petrecut anii copilariei ca intr-o inchisoare fara ziduri si gratii. Cativa ani, toti cei adusi in acel loc nu au avut voie sa plece de acasa decit la muncile cimpului. Cine lipsea de la apelul de seara era considerat evadat si risca ani grei de puscarie. Nimeni nu a incercat sa fuga, fiindca frica de regimul comunist era prea puternica. Dupa un timp, restrictiile s-au ridicat, iar deportatii au fost liberi sa plece unde vor. Familia lui Constantin a ramas in satul unde deja isi facuse un rost.
Constantin si Elena, sora lui mai mare, au mers la scoala si la liceu apoi si-au cautat un rost in viata la Constanta, pe malul marii. Elenei i-ar fi placut mult sa fie invatatoare, dar fiindca se nascuse in '43, inainte de venirea comunistilor la putere, iar parintii sai fusesera deportati, s-a considerat ca are origini nesanatoase si nu i s-a dat voie sa lucreze in educatie. A putut, in schimb, sa urmeze o scoala sanitara si a ajuns asistenta. Pe Constantin l-au lasat sa mearga la Liceul Pedagogic din Galati, deoarece se nascuse in timpul comunismului, deci era mai "curat" ideologic. Baiatul nu avea, insa, vocatie de pedagog si nu a profesat nici o zi in aceasta meserie. El s-a dus dupa sora lui, la Constanta, si s-a angajat in port, in speranta ca va reusi sa prinda un loc pe un vapor si sa plece din tara. "Daca apucam sa ies pe mare, scapam de Romania. Nu aveam de gind sa ma mai intorc si am discutat chestia asta cu un amic. Acela m-a parat si mi-am luat adio de la atestatul de marinar. Am ramas in port, ca operator de dana, pina in 1993, cind s-a imbolnavit mama si a trebuit sa ma intorc acasa, in Rubla. De atunci, n-am mai plecat de acasa. Inca mai functiona IAS Insuratei si m-am angajat ca brigadier. Pe urma, cind s-a terminat si cu IAS-ul, am ramas cu gradina si via de langa casa. N-am timp sa ma plictisesc, mai ales vara, cind e de munca toata ziua. Iarna e mai greu, ca nu prea am ce face. Ma mai iau cu televizorul, cu un rebus, ceva, si mai trece timpul", ne-a spus Constantin. Casa lui se afla la vreo trei kilometri de drumul national care leaga Braila de Slobozia. Pana la sosea se ajunge pe un drumeag de pamint care devine impracticabil dupa fiecare ploaie. Cind se strica drumul, Constantin e izolat de lume, iar singuratatea poate fi periculoasa. Intr-o noapte, l-au calcat hotii si i-au furat vaca din grajd. Acum citiva ani, cind tatal sau inca mai traia si era tintuit la pat, iar Constantin era plecat la munca, cativa derbedei au intrat peste batrin in casa si au cotrobait dupa bani. N-au luat decit niste tigai goale, fiindca n-au gasit altceva de valoare. "Lumea s-a stricat de tot, s-a inrait, nu mai sunt oamenii de altadata. Acum e la cinste hotia nu munca", ne-a spus cu obida ultimul deportat de la Rubla. L-am vizitat in urma cu doua zile si, intamplator, am gasit-o acolo si pe sora lui, Elena, care vine, din cand in cand, de la Constanta, sa-l mai intrebe de sanatate si sa-i gateasca o mancare cumsecade. "El nu prea le are cu gatitul si cu spalatul rufelor, stiti cum sunt barbatii. Plus ca a cam inceput sa aiba probleme de sanatate, il lasa picioarele si rinichii. Vin de cate ori pot, sa mai stau cu el, doua-trei saptamani, ca mi-e mila, ca sora, sa-l stiu singur in pustietatea asta", ne-a spus Elena. Are 66 de ani si, spre deosebire de Constantin, care nu s-a casatorit niciodata, ea a fost maritata si are trei copii, doua fete si un baiat. Sotul sau a murit, acum cativa ani si a lasat-o vaduva.
Cind i-am vizitat noi, cei doi frati se pregateau sa se aseze la masa, in odaia lor saracacioasa, cu peretii varuiti in albastru si innegriti de fumul sobei cu plita folosite la gatit. Bucurosi de oaspetii care i-au mai scos din monotonia zilei, ei ne-au povestit, cu vocea rascolita de amintiri, filmul deportarii familiei si existenta satului Rubla, in anii duri ai comunismului.

Calvarul deportarii

Elena avea deja sase ani cand parintii sai au fost fortati sa se mute in Baragan, iar in memoria sa a ramas intiparita o imagine pe care stie ca n-o sa o uite niciodata. "Imi aduc aminte ca am luat o icoana de pe perete, m-am asezat in fata carutei si am inceput sa plang si sa ma rog. Gestul meu nu a impresionat deloc comisia care stabilea deportatii. Dimpotriva, ar fi putut sa le provoace mari probleme parintilor, dar comisia a trecut cu vederea peste faptul ca in familia noastra copiii sunt invatati sa se roage la icoane", ne-a povestit Elena. Scena s-a intamplat in satul Perea, din judetul Timis, locul unde ajunsese familia Ciolac dupa ce se refugiase din Basarabia. Parintii celor doi au fugit din calea Armatei Rosii, in 1944, cand trupele germane si romanesti bateau in retragere. Erau oameni instariti si stiau ca din cauza averii ar putea fi deportati in Siberia. Pentru a scapa, au luat-o pe Elena, singurul copil pe care il aveau atunci, si-au pus cateva lucruri intr-o caruta trasa de patru cai si au pornit pe calea pribegiei, spre Romania. Ii insotea sora mamei si sotul acesteia. Pe drum, tatal Elenei a fost la un pas de a fi impuscat de un soldat rus. Acela pusese ochii pe unul dintre armasarii de rasa de la caruta si a incercat sa-l schimbe cu un cal rebegit, deselat pe front. Barbatul s-a impotrivit, iar armasarul s-a smucit si l-a trantit la pamint pe rusul furios, care a dus mina la cingatoare sa scoata pistolul. S-a intamplat, insa, o minune: soldatul s-a calmat si si-a vazut de drum.
Ajunsi la Bucuresti, refugiatii basarabeni s-au stabilit acolo pentru cateva luni. Tatal si unchiul Elenei s-au angajat la CFR, insa doar pentru scurt timp, fiindca deja tara intrase sub ocupatie sovietica, iar rusii ii vinau pe cei care fugisera de comunism din Basarabia. Ca sa scape, familia si-a luat lucrurile si s-a indreptat spre Banat, stabilindu-se in localitatea Perea. Acolo au fost bine primiti de autoritati si li s-a dat chiar si pamint, deoarece colectivizarea nu incepuse inca. Sase ani au stat cele doua familii in Banat. Intre timp a venit pe lume si Constantin, iar vremea pribegiei parea a fi trecut. Din pacate, aparentele inselau: in 1951 a inceput urgia, iar toti cei considerati a fi o amenintare la adresa regimului comunism fie erau aruncati in inchisore fie erau deportati in locuri izolate, unde li se impunea domiciliu obligatoriu. Familia lui Constantin si Elena, precum si matusa si unchiul lor au ajuns pe lista deportatilor. Li s-a cerut sa isi ia lucruri doar cit sa le incapa in cite o caruta si au fost urcati intr-un tren cu vagoane concepute pentru transportul vitelor. Ajunsi la Dudesti, in judetul Braila, au fost pusi sa aleaga intre doua locatii: Rubla sau Schei, in Insula Mare. "Tata a vazut citeva cunostinte pe lista de la Rubla si a ales sa mergem acolo. Ne-au incarcat in camioane, intai femeile si apoi barbatii, si ne-au dus intr-un cimp, unde urma sa se aseze satul. Locurile pentru case erau marcate cu tarusi si au fost repartizate pe etnii: s-au facut strazi pentru nemti, pentru bulgari, pentru turci, sarbi si romani. Fiecare familie a primit paie pentru chirpici, usi si ferestre si a trebuit sa se apuce de treaba. In functie de numarul de copii, familiile trebuia sa contribuie cu chirpici si pentru dispensarul, scoala si sfatul popular care urmau sa se construiasca in sat", isi aminteste Elena. Pana sa isi ridice casa, parintii acesteia si-au amenajat un bordei in groapa din care scosesera pamantul pentru chirpici. Intr-o zi, locuinta improvizata a fost inundata de o ploaie torentiala, iar familia a fost nevoita sa isi petreaca noptile, saptamani intregi, adapostindu-se sub caruta.
Deportarea s-a facut vara, in iulie, iar pana iarna cele doua familii au reusit sa ridice o singura casa, in care au locuit impreuna, pana la primavara, cand s-au apucat si cea de-a doua. "Unchiul si matusa au stat la noi in prima iarna, apoi si-au facut si ei casa. Eu eram mica, aveam doar opt ani si nu imi mai amintesc mare lucru. Stiu doar ca imi era foarte foame si, odata, cand am ramas singura acasa cu Constantin i-am baut toata ratia de lapte praf la care aveau dreptul familiile cu copii mici. Lui i-am fiert niste griu ca sa-i dau sa manince si cred ca nu l-am fiert bine, fiindca dupa ce l-a mincat a inceput sa se invineteasca la fata si sa se umfle. Norocul lui a fost ca a venit matusa acasa si cand l-a vazut s-a speriat, l-a luat in brate si a alergat cu el spre dispensar. Din zdruncinarea aia, a vomat si si-a revenit. De ce va povestesc chestia asta? Imi amintesc - si asta este al doilea lucru pe care n-am sa-l uit niciodata - ca atunci, in mintea mea de copil infometat, ma gindeam ca daca moare el, imi ramine mie tot laptele praf, pentru totdeauna. Va dati seama in ce hal te poate dezumaniza foamea?! Mai tirziu, cand am realizat ce nenorocire putea sa se intample, m-am apropiat si mai mult de fratele meu, iar relatia noastra frate-sora s-a sudat pentru toata viata", ne-a spus Elena.

Omul sfinteste locul

Cei doi frati isi amintesc ca dupa socul de la inceput, cind circa 300 de familii s-au vazut luate de acasa si aruncate intr-un cimp pustiu, viata a inceput sa capete un curs oarecum firesc in satul Rubla. Majoritatea deportatilor erau de etnie germana, iar cultura si civilizatia lor au facut minuni. Nemtii si-au facut case mai mari decit ceilalti, iar gradinile lor erau o minunatie, cu straturi de legume despartite de rinduri de flori. In curand, tot satul le copia stilul de viata, iar corectitudinea si cinstea devenisera legi nescrise. Nu era nevoie de garduri care sa delimiteze proprietatile, iar corvoadele din cimp se faceau in comun, fiecare membru al comunitatii fiind ajutat de ceilalti sa isi faca norma pana la capat. "Chiar daca eram izolati si nu aveam voie sa parasim satul, mai veneau pe la noi tarani din satele invecinate. Acestia nu mai vazusera biciclete in viata lor, pana la cele pe care le adusesera nemtii aici si se cruceau cand vedeau patefoanele aduse tot de nemti. Isi faceau cruce, ziceau ca e lucru necurat in cutia aia pe care se invarte un disc si scoate sunete. Nemtii au adus, literalmente, civilizatia in zona asta. Tot ei faceau, in fiecare duminica, petreceri campenesti. Cantau la acordeon si la alte instrumente si toata lumea iesea la dans intr-o poiana din padure. Lucrurile astea ne faceau sa mai uitam de greutatile si lipsurile cu care ne confruntam. Nu se poate spune ca exista un regim de detentie propriu-zis. In sat erau doar patru militieni, iar simbata trebuia sa se prezinte toata lumea la sectie, la raport. In plus, noaptea, treceau si verificau casele la intamplare, uitandu-se cu lanterna pe un ochi de geam, pe care nu aveam voie sa-l acoperim cu perdele. Nimeni nu a incercat sa fuga, fiindca se stia ca nu are nici o sansa sa scape, iar tentativa de evadare le-ar fi aruncat toata familia dupa gratii", ne-au povestit Constantin si Elena.

Corneliu Coposu nu avea sa uite niciodata cei doi ani petrecuti la Rubla

Cam la cinci ani dupa infiintarea satului, restrictiile s-au ridicat si deportatilor li s-a adus la cunostinta ca sint liberi sa plece, daca vor, fara a putea lua, insa, nimic, din locuintele ridicate in Rubla. Primii care au profitat au fost germanii. S-a zvonit ca acestia si-ar fi platit dreptul de a pleca la rudele din Germania, dar cert este ca, in nici un an, toti nemtii din sat au plecat, lasind in urma casele ridicate aici si toate bunurile dinauntru. Unii si-au vindut mobila inainte de a parasi satul. Familia Ciolac a cumparat de la un neamt un dulap, o noptiera si o oglinda de cristal vechi, de peste o suta de ani, care inca se mai afla in casa lor, intr-o stare remarcabil de buna. In locul germanilor, au fost adusi detinuti de drept comun, iar linistea si pacea de pana atunci a inceput sa se destrame in Rubla. In scurt timp, infractorii au distrus mandrele case nemtesti, lasandu-le fara usi si ferestre si cu acoperisurile sparte. Privind in urma, Elena crede ca actiunea a fost deliberata. "Au adus acesti criminali ca sa strice casele, iar dupa ei au inceput sa vina detinutii politici. Au ajuns aici Corneliu Coposu, Alimanisteanu, Penescu, Muresanu. Toti acestia si multi altii fusesera ministri, inalti functionari de stat, intelectuali, preoti, calugari. Cind au venit, dupa ce statusera ani de zile in inchisoare, erau ca niste cadavre ambulante, numai piele si os, si, in bataie de joc, i-au bagat in fostele case ale nemtilor, distruse intre timp de detinutii de drept comun. Incet, incet, le-au reparat si s-au pus si ei pe picioare. Tin minte ca aveau dreptul sa primeasca scrisori si colete, chiar s-a infiintat un oficiu postal in sat, iar familiile le trimiteau de mincare, ajutindu-i sa-si revina dupa ororile indurate in inchisori", ne-a povestit Elena.
In anii '70, s-au ridicat restrictiile si pentru detinutii politici, iar localitatea Rubla a inceput sa se destrame. Dupa 1989, mai ramasesera in sat doar citeva familii. Chiar si asa, in memoria celor doi ani petrecuti aici, Corneliu Coposu a insistat pe langa autoritatile vremii ca satul sa fie racordat la electricitate. Insistentele sale si-au gasit raspuns, iar reteaua electrica a ajuns la cele cateva case ramase in Rubla, la inceputul anilor '90. Acum, doar locuinta lui Constantin Ciolac mai beneficiaza de binecuvantarea seniorului Coposu. Pe un stalp de langa casa acestuia a fost pus, acum cativa ani, si un bec pentru iluminatul public. Intre timp, becul s-a furat, iar pustiul din jurul lui Constantin se scufunda noaptea in intuneric, invelindu-se intr-un val negru care, intr-un final, va inghiti definitiv istoria nefericita a acestui loc.

CASETA

Necazurile izolarii
* Constantin Ciolac s-a plans la Asociatia Fostilor Detinuti Politici Braila ca nu isi poate face acte pe 4 hectare de teren

Rodica PERIANU

Chiar daca reporterului nostru nu i-a marturisit toate necazurile sale, Constantin Ciolac i s-a plans de lipsurile vietii duse intr-un loc atat de pustiu, presedintelui Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Braila, Dumitru Leahu. Izolat in mijlocul Baraganului, omul traieste aproape ca pe vremea de inceput a deportarii la Rubla. A reusit sa-si incropeasca o gospodarie, are un cal si caruta, dar locuieste ca un pustnic in casa din chirpici facuta de parinti. Singura imbunatatire adusa este la acoperis, unde stuful si paiele au fost inlocuite cu tabla. Nici o urma de civilizatie, cu exceptia curentului electric. Pe factura de energie, compania de utilitati a trecut ca adresa comuna Valea Calmatui, colonia Dropia, pentru a identifica zona in care locuieste Constantin Ciolac. Nici postasul nu vine in aceasta pustietate, asa ca trebuie sa se duca el la Insuratei, oras aflat la 20 de km de Rubla. "Nu ma recunoaste nimeni, mi-a intrat in obisnuinta sa zic Rubla si nimeni nu ma regaseste in nici o evidenta", spune Constantin. Fostul deportat, in virsta de 59 de ani, traieste din indemnizatia pe care o primeste de la stat, cu titlu reparatoriu. Acest drept a fost, practic, dublat in urma cu cateva luni, astfel ca acum a ajuns la valoarea de 800 de lei. Insa marea problema a lui Constantin Ciolac nu este singuratatea, ci lupta pe care o da cu autoritatile locale. Dupa ce ani de zile a asteptat sa-i fie atribuita o palma de pamant pe care sa-l lucreze pentru a putea trai, fostul deportat s-a vazut "improprietarit" cu 4 hectare de teren ce nu-i sunt de nici un folos. O data, pentru ca se afla la vreo 10 kilometri de casa si a doua oara, pentru ca nu are inca un act de proprietate, din cauza neclaritatilor funciare. "Dincolo de faptul ca traieste ca un Robinson Crusoe, marele lui of este lupta cu autoritatile. Are necazuri cu pamantul, nu i-au dat act de proprietate, pentru ca este neclara locatia, sunt probleme la cadastru, cu vecinatatile. El a ramas acolo, nu a vrut sa se desprinda, dar sta intr-o zona care, practic, nu mai exista pe harta", ne-a spus Dumitru Leahu.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii