Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Ulise sunt eu!

În final, o întrebare firească pentru cunoașterea mai bună a Cătălinei Buzoianu: ce are ea de acasă, de la Brăila? Cu o parafrază argheziană „ce pământ duce pe tălpi?”. Evident, dorul aventurii, chemarea departelui, fascinația diversității lumii, nostalgia originilor. S-a regăsit oarecum târziu, cum spuneam în primul articol, în destinul strămoșului mitic Panait Istrati. Având amprente sudice era o fatalitate să ajungă la Chiralina, personajul fascinant din primul roman al lui Panait Istrati. Proiectul „Chiralina” este cerut de „Teatrul Maria Filotti” încă din 1984, de la centenarul nașterii scriitorului. Văzând proiectele regizoarei pe ultimii ani comuniști, e limpede că acest proiect nu încăpea. Și nici după vânzoleala teribilă și confuză de după 1989.

Dar proiectul se împlinește după 12 ani, în 1996. Visa atunci la un proiect „Dunărea, braț al Mediteranei” care nu a fost finanțat. Panait Istrati nu e un romancier ușor de transpus în teatru. E un povestitor dificil, cu multe capcane. Dar Cătălina Buzoianu este o regizoare care „are organ pentru dramatizări”. Îl vede pe Adrian Zografi sub semnul mitului odiseic. Nu este el „un Ulise în căutarea iubirii obsedante?” se întreba autoarea în tableta din caietul program al spectacolului. Metafora piesei este Chioșcul - simbol oriental, cu uși-oglindă care se deschid spre afară, luminând din interior sau exterior. Povestea este, la un prim nivel, călătoria lui Adrian cu Stavru la Slobozia, apoi se alunecă în timp spre povestea Chirei Chiralina. Regizoarea adaugă elemente din romanul „Neranțula” - o așchie pur chiralinică - precum și câteva elemente din romanul „Mihail”. Se întretaie nostalgia unui spațiu terestru - drumul spre Slobozia - cu spațiul acvatic - Dunărea, curgerea, Timpul - și un spațiu sonor, o adevărată coloană vertebrală a spectacolului, cu flexiuni folclorice vechi românești, grecești, turcești, armenești, în orchestrația excelentă a lui Nicu Alifantis. Spectacolul a plăcut enorm. S-a jucat cu casa închisă. A fost unul din cele mai moderne spectacole din istoria teatrului brăilean.

Al doilea spectacol al sudului este „Mediterana”, după ultimul roman al lui Istrati. Se evocă destinul odiseic al lui Adrian Zografi prin Alexandria, Cairo, Delfi. Se sugerează lumi pestrițe, cu oameni buni sau răi, în care Adrian este singurul pur. În jurul întrebării obsedante „Cine este autorul lui Hamlet?” - povestire cuprinsă în romanul din 1935, dar publicată cu zece ani mai devreme, în primul volum al lui Istrati în limba română, „Trecut și viitor”, din 1925 - se țese neliniștea orfelinului aflat în căutarea paternității spirituale. Al treilea spectacol din trilogia „Mediterana” este „Levantul” după poemul lui Mircea Cărtărescu, fascinant prin jocul limbajelor. Desigur, o altă ipostază a spiritului mediteraneean în literatura română.

În 2001 se pune în mișcare cel mai complex spectacol la început de mileniu. O lungă călătorie pe Mediterana, prin marile capitale, evocând limbi diferite, religii și rase diferite, mentalități, culturi mari, culturi mici, în fond un spațiu al culturii europene. Aici e marea moștenire istorică, religioasă, culturală a Europei. Mediterana e azi cel mai mare muzeu în aer liber din lume. Este unul din marile proiecte teatrale din sud-estul Europei. Echipa de aproape 100 de actori, figuranți, personalul care asigură funcționarea spectacolului, călătorește cu nava școală „Constanța 281”, navă de război, fabricată la Brăila. Este un proiect al Teatrului Bulandra, al unor ministere din România și al Teatrului din Marsilia. El rezumă o călătorie începută în 4 iunie (e cumva ziua dilatată fabulos de James Joyce în romanul „Ulise”? Să ascundă data aleasă pentru ridicarea ancorei un cod secret?) și încheiată în stația terminus, la Brăila, pe 7 august. O călătorie de 65 de zile care rezumă o experiență formidabilă, un alt mod de a concepe teatrul. „Acest proiect mi-a modificat conștiința” va mărturisi autoarea. Totul e căutare, înfruntare a pericolelor, joc viclean pe marea (socială!) mereu agitată. Pentru Cătălina Buzoianu era o fatalitate să ajungă la „Odiseea”. Un apogeu al carierei. Autoarea propune un alt fel de teatru. Spectacolul e grandios, se mută în porturi, pe faleze sau rămâne pe puntea vasului. Porturile care primesc spectacolul sunt din Franța, Spania, Maroc, Algeria, Italia, Serbia, Croația, Muntenegru apoi, în România, Constanța și, în final, Brăila, pe Esplanadă, în miezul zilei de 7 august, 2001. A fost un joc al artelor: s-a oferit teatru, s-a răspuns cu teatru. De fiecare dată, mii de spectatori. S-a jucat, de regulă, în limba țării gazdă. Pentru actori a fost un efort extraordinar să învețe rolurile în toate limbile mediteraneene. „Odiseea” lui Homer este un pretext pentru a evidenția aventura umanului în Biblie (Vechiul Testament, mitul micului profet Iona, cel înghițit de balenă pentru necredința sa și salvat pentru revenirea la credință), „1001 de nopți”, „Eneida”, „Divina Comedie”, până la romanul lui James Joyce. Mediterana este „o balenă plină de profeți”, cum spunea Marin Sorescu într-o conferință. Un proiect fabulos, spectacol total, care rezumă cea mai mare aventură regizorală din Europa, la început de mileniu. Spațiul este același. Timpul este într-o permanentă metamorfozare. Ulise - Eneas - Iona - 101 de nopți: totul e o călătorie în timp. Confesiunile Cătălinei Buzoianu despre ce a pățit în timpul călătoriei o apropie, ca destin, de Iona. Mereu vaporul i s-a părut o mare balenă.... Să regizezi, să ții în mână, coerent, cu intrări și ieșiri, un asemenea spectacol, în spații pentru prima dată teatrale, în fața stihiilor rareori potolite - de regulă, în vânt, ploaie sau căldură toropitoare - este un efort greu de egalat. A fost un turneu de referință prin amplitudine și misiune, unic în teatrul european. A fost o punte către lumi aflate în conflicte etnice, religioase, politice. În 2001 zona Mediteranei își dorea pacea, după ce coasta dalmată fusese un deceniu în flăcări. Dar spectacolul este și un montaj subtil despre puterile miraculoase ale artei, ale artiștilor misionari, peste puterile limitate ale politicienilor.

Despre măreția lui Ulise s-a scris. Nu suficient. În mentalități, la noi, este întrecut de Ahile cel mânios. Dacă Ahile este Omul într-o ipostază a vieții, Ulise ne rezumă total. De aceea, parafrazând flaubertian fiecare din noi am putea spune: Ulise sunt eu!

În fond, „Odiseea 2001” ne învață că putem călători prin alții, spre noi înșine sau spre sine, cum spunea un mare spirit, și el cu rădăcini brăilene, Nicolae Steinhardt.

 




Categorie articol: 

Comentarii