N-a trecut mult timp de când, în timp ce partea blândă a omenirii constata că realitatea cea mai de preţ este sufletul, Stalin întreba plin de curiozitate: "Câte divizii are Papa?". Din acel moment, triumful oligofreniei devenea sigur. Ideologii, adică acei indivizi cărora umanitatea le refuzase rolul de călăi, condamnându-i, în schimb, la miracolul numit viaţă, şi-au scos nebunia din case şi au împrăştiat-o pe străzi. Cohorte de oameni fără căpătâi au preluat-o şi au început s-o sistematizeze, s-o normeze, s-o toarne în sisteme politice, s-o clasifice, să-i stabilească funcţiile pe criterii. Prostia agresivă s-a organizat în plutoane, pe regimente şi divizii. Tancul a devenit alfa şi omega, banul viaţa fără de sfârşit, iar schizofrenia diploma de absolvire. În lungul cimitirelor se intonează imnul naţional şi se fac promisiuni eterne. Se moare de plictiseală la masacre şi se plânge la meciurile de fotbal. Se sacrifică părinţii încercându-se salvarea unui aspirator. Se împuşcă oameni cu grija să nu se păteze covorul. Totul se face ştiinţific.
Cred că dezbaterea publică este inutilă în esenţa ei. Cine mai încearcă să scoată la suprafaţă normalitatea şi firescul n-o face decât pentru el însuşi, ca o profesiune de credinţă. Privind scurta istorie a Brăilei de după Revoluţie, n-am reţinut decât gândul unui coleg de-al meu: ce uşor ar fi totul dacă maniacii ăştia de politicieni chiar ar face politică. Şi nu mă pot abţine să nu-i întreb, aşa ca între vecini, ştiind că ei se luptă pe viaţă şi pe moarte: cu cine vă luptaţi aşa de aprig? Şi de ce?
