Au trecut câteva luni de când lumea întreagă se confruntă cu pandemia de coronavirus. Câteva luni în care COVID 19 a pus stăpânire pe vieţile noastre, suntem nevoiţi să ne reinventăm zi de zi şi să ne adaptăm la condiţiile de viaţă în izolare sau de distanţare socială. Trăim în cuburile noastre de sticlă şi urmărim veştile triste în faţa televizoarelor cuprinşi de spaimă şi de frisoane şi ne bucurăm ca nişte copii atunci când ni se mai slăbeşte laţul restricţiilor şi ne putem deplasa liberi pe stradă fără declaraţii pe propria răspundere, fără botniţe în aer liber şi fără sancţiuni aplicate de către oamenii în uniforme cu exces de zel.
Vrând-nevrând, suntem siliţi să trăim într-o realitate virtuală, să comunicăm doar pe reţelele de socializare, iar viaţa noastră, cu toate bucuriile sau necazurile ei, să se desfăşoare online.
Am urmărit zeci, poate chiar sute de interviuri, de reportaje pe diverse canale de televiziune, în care personalităţi sau aşa- zise VIP-uri ale zilelor noastre se declarau fericite în izolare, pentru că doar aşa au reuşit să îşi descopere familia, să se bucure de copii, să înveţe să facă mâncare sau să îşi scoată la plimbare animalele de companie. Nu mă îndoiesc de faptul că aceste declaraţii sunt plauzibile, dar, cum să spui în faţa camerelor de luat vederi că te bucuri de această perioadă de pandemie şi că doar aşa ai reuşit să te mai relaxezi şi să-ţi cunoşti mai bine copiii sau părinţii?
Distanţarea socială şi celelalte restricţii din ultimele luni ne-au obligat să trăim online. Şcoală online, teatru online, concerte online, poezie şi proză online...
Prinşi în vârtejul pandemiei, nici nu am băgat de seamă cum se schimbă lumea din jurul nostru şi cum chiar noi ne schimbăm.
Ne bucurăm de transmisiile online, dar nu mai simţim bucuria şi magia unei săli de spectacol, nu mai simţim emoţia actorilor, aplauzele spectatorilor şi scena plină de flori.
Am ajuns să cântăm, să jucăm teatru, să citim poezii sau să facem sport online. Emisiunile se fac în sufrageria actorilor sau a soliştilor iar noi ne uităm uluiţi la coruri, orchestre, sau formaţii de jazz care încearcă să reconstruiască din faţa calculatorului, armonia pe care o creau pe scenă.
Dacă la început asttel de spectacole ni se păreau amuzante şi ne făceau să uităm pentru o clipă de blestemul care s-a abătut asupra întregii omeniri, acum, parcă simţim nevoia de strălucirea unui spectacol. Avem nevoie de socializare şi de un moment de bucurie în preajma actorilor, a poeţilor şi în preajma interpreţilor de diverse genuri muzicale.
Nu ştiu dacă manifestările culturale vor avea sau nu un viitor în spaţiul virtual, dar, cred că domeniul artistic ar trebui să intre urgent în planurile de relaxare ale celor ce ne conduc.
Nu sunt nostalgică, dar, cred că reîntoarcerea la normalitate nu se poate face doar în saloanele de înfrumuseţare şi pe terase, în cluburi sau în hoteluri de cinci stele, ci în sălile de spectacole, în biblioteci, în muzee şi în alte spaţii culturale.
Din păcate însă, CULTURA nu reprezintă o prioritate pentru guvernanţii şi politicienii noştri, iar singurii care avem de pierdut suntem noi!
