Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Totuși, cine mai suportă costul acestei crize?

Președintele Klaus Iohannis a anunțat, luni, că starea de urgență se va prelungi cu încă 30 de zile, de la finalul perioadei pentru care este în vigoare actuala stare de urgență, adică de la jumătatea lunii în curs. Un lucru de altfel de așteptat, în contextul în care suntem abia la începutul crizei sanitare declanșate de infecția cu noul coronavirus. N-am atins nici pe departe vârful pandemiei, așa că nu e niciun motiv să ne facem prea mari speranțe legate de apropierea finalului acestei situații critice. Dimpotrivă, efectele acestei crize abia se întrezăresc la acest moment. Este foarte posibil ca starea de urgență să mai fie prelungită o dată, cu încă 30 de zile – până la jumătatea lui iunie, asta în varianta optimistă.

Și nu este vorba doar despre efectele sociale legate de izolare, de distanțarea socială și de statul în casă. Este vorba, mai ales, despre efectele economice ale acestei crize, care nu vor fi deloc minore. A atras atenția și președintele: vor fi efecte dramatice asupra creșterii economice, asupra deficitului bugetar, asupra nivelului cheltuielilor publice și, într-un final, asupra fiecărui român. Efecte imposibil de contracarat, care vor afecta milioane de oameni, mai ales din mediul privat.

Totuși, o categorie aparte pare că stă foarte liniștită în această perioadă: bugetarii. Nu vorbesc despre angajații din sistemul sanitar - este clar de ce -, nu vorbesc despre cei din ordine publică - și în cazul lor este foarte clar de ce -, nu vorbesc nici măcar despre profesori - să zicem că fac lecții de acasă, câți or face cu adevărat asta sau câți or avea cu cine să facă asta. Nu vorbesc nici despre cei care chiar au treabă la serviciu în perioada asta – cei din AJOFM-uri, de exemplu.

Dar vorbesc despre toți ceilalți bugetari, care cică „muncesc” de acasă, cei de prin primării și alte instituții ale statului, în directă legătură cu publicul, dar care acum nu mai lucrează, din simplul motiv că nu prea mai există public. Și nu sunt deloc puțini. Dimpotrivă, aparatul de stat e uriaș, dar instituțiile statului sunt mai mult goale. Însă n-am auzit de niciun bugetar trimis în șomaj tehnic, de exemplu, care să ia 75% din salariu. N-am auzit de nicio reducere de salarii la stat, n-am auzit de joburi suspendate, de concedii fără plată, de șomaj normal, de nimic. Totuși, nu este o situație peste care statul să poată trece simplu și relaxat. De aceea, cu atât mai mult nu înțeleg relaxarea asta a statului atunci când vine vorba de a lua măsuri și în ceea ce privește angajații proprii. Pentru că, una peste alta, chiar sunt o grămadă de bugetari care, de vreo lună, nu muncesc, dar sunt plătiți. Și-au pierdut măcar sporul de antenă?

Ca să nu mai vorbesc de beneficiarii de pensii speciale. Înțeleg că nu pot fi eliminate - e neconstituțional -, dar pot fi impozitate. Și chiar trăim niște vremuri speciale, la care ar trebui să-și aducă aportul și pensionarii speciali, susținând financiar acest efort uriaș financiar al statului. Nu este normal ca doar mediul privat – care contribuie, de fapt, cel mai mult la susținerea sistemului bugetar și al „specialilor” – să plătească singur costurile acestei crize uriașe. Nu de alta, dar dacă se mai lungește vreo 3 luni toată această situație, chiar și plata a 75% din salariile de la stat și a pensiilor speciale va deveni un lucru imposibil.




Categorie articol: 

Comentarii