Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Tobogan în loc de rampă

În plin cod roşu de caniculă, zilele trecute, m-am trezit cu un derdeluş la scara blocului. Sau, mai bine-spus, cu un fel de tobogan, care se doreşte a fi rampă pentru persoanele cu dizabilităţi. Spun că se doreşte a fi, întrucât construcţia respectivă nu poate fi accesată sub nicio formă nici de către persoane sănătoase, nicidecum de către persoane cu handicap, în cărucior sau de către bătrâni, care se pot răsturna brusc, pe planul înclinat abrupt. Cu siguranţă, o astfel de rampă era necesară, atât pentru a astupa degradarea scării, care se prăbuşise de ceva vreme la temelia blocului, dar şi pentru a respecta legislaţia în vigoare privind adaptarea clădirilor civile la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap. Problema însă este alta: dacă tot vrem să schimbăm ceva, de ce nu facem acest lucru astfel încât să ne fie mai bine şi să nu ne batem joc de beneficiarii unor astfel de lucrări? De ce trebuie să îi umilim pe cei care, într-adevăr, au nevoie de astfel de rampe şi să ne facem că nu vedem că acestea sunt practic imposibil de urcat în cele mai multe cazuri?

În Brăila, sunt multe astfel de lucrări făcute fără cap şi care stârnesc reacţii controversate, critici din partea unora, băşcălie din partea altora, de râsu-plânsu pentru beneficiari. Una dintre aceste “capodopere” de proiectare o reprezintă  rampa fără finalitate de pe Esplanada Dunării. Cu ani în urmă, municipalitatea a oferit posibilitatea persoanelor cu probleme locomotorii de a coborî spre scena de pe faleză doar un singur rând de trepte, pentru că mai departe nu se poate trece, treptele fiind complet inabordabile, fiind prea abrupte. Dacă, în cazul rampei de pe Esplanadă se poate rezolva cât de cât situaţia, persoanele aflate în cărucior având posibilitatea să ocolească zona, prin dreapta platoului, unde se găsesc rampe care coboară până pe faleză, în multe locaţii din oraş accesul este practic imposibil. Rampele respective sunt făcute abrupt, imposibil de urcat, de nefolosit, o lucrare de mântuială, doar pentru că aşa prevede legea, pentru a nu fi sancţionaţi proprietarii firmelor şi cam atât.

Pe de altă parte, în oraşul nostru un om în scaun cu rotile nu se poate urca de unul singur în autobuz sau în tramvai, nu poate intra în diverse instituţii, pentru că nu există rampe pentru persoane cu handicap.

Dar, pe cine interesează dacă astfel de lucrări sunt sau nu de folos beneficiarilor sau locatarilor? Poate că nu aş fi abordat un astfel de subiect dacă nu mi s-ar fi părut că astfel de investiţii reprezintă o bătaie de joc. În cazul toboganului care s-a ridicat la scara blocului în care locuiesc, i-am întrebat pe “meşterii lui peşte” dacă pot urca o astfel de rampă. Au ridicat din umeri şi au râs, dar mi-au şi dat un răspuns care m-a pus pe gânduri. “La fel am făcut şi la alte scări şi nu a zis nimeni nimic”. Ce poţi să mai spui ? Plătim ca proştii, pentru o investiţie de care nu se poate folosi nimeni. Poate doar copiii, care şi-au adunat cartoane de la chioşcul din faţa blocului şi pungi de plastic şi se dau pe toboganul din faţa scării, iar la iarnă, au deja derdeluş. Şi uite-aşa se duce totul la vale, cu indiferenţă, cu nepăsare, cu bătaie de joc.




Categorie articol: 

Comentarii