Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Toţi vrem respect. Pe termen nelimitat!

60 de zile calendaristice. Atât şi-a propus Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) să dureze Campania “Respecţi. Eşti respectat”, care va avea ca obiectiv general creşterea încrederii populaţiei în administraţia publică prin evidenţierea unei relaţii bazate pe respectul reciproc dintre cetăţeni şi funcţionarii publici.

Până aici, este în regulă, majoritatea cred că e de acord, demersul este necesar. Relaţia cu funcţionarii publici chiar trebuie să fie una bazată pe respect reciproc. De aici încolo, însă, cel mai probabil, opiniile ne vor împărţi în două tabere. Pentru că, mai mult ca sigur, vom rezona diferit cu mesajul ei, în funcţie de ce parte a ghişeului/biroului/uşii ne aflăm.

Zilele trecute, în timpul unui interviu, cineva, care în urmă cu nişte ani a ales cu “inima” să se întoarcă în România şi să-şi dezvolte o afacere, deşi ar fi putut foarte bine să rămână într-o ţară occidentală în care să atingă performanţe poate chiar mai remarcabile, îmi spunea: “Sunt un om împlinit din toate punctele de vedere. Dar acum, da, aş pleca într-o altă ţară. Regret decizia de a mă întoarce. Şi nu pentru ceea ce aş fi putut face mai mult profesional ori financiar, ci pur şi simplu pentru că vreau respect. Ştiţi, deja mulţi oameni nu mai pleacă pentru bani, ci pentru că s-au săturat de sistem şi nu mai au speranţa că vor putea trăi vreodată într-o lume civilizată, necoruptă”.

Este a nu ştiu câta oară când oameni cărora financiar, profesional, personal, nu le lipseşte nimic, şi, deci, aparent, n-ar avea motive de emigrare, oferă un astfel de răspuns categoric, “da, aş pleca”. Şi de fiecare dată, respectul pe care şi l-ar dori, dar nu-l primesc, este motivul care-i determină să vrea asta. De fapt, lipsa de bun simţ de care se lovesc în spitale, în şcoli, în instituţii, pe stradă, în trafic, în magazine este principalul generator de neîmplinire, frustrare şi stres cotidian, care ne afectează pe toţi, indiferent de vârstă, categorie socio-profesională, sex, avere, statut, oraş de reşedinţă etc. Practic, România pare, şi din afară, şi din interior, o ţară de needucaţi, condusă prin instituţii pline de “mici zei”, care tratează cu dispreţ şi nepăsare persoane şi din afară, şi în interior.  Mici zei, din vârful sau de la baza ierarhiei, care accentuează starea de disconfort şi supra saturaţie.

E adevărat, în ultimii ani, lucrurile s-au mai schimbat puţin la nivel de personal, în sensul că, dacă eşti norocos, poţi să primeşti un zâmbet din spatele ghişeului în faţa căruia, însă, trebuie să te înconvoi, a biroului veşnic acoperit cu maldăre de dosare sau a uşii veşnic închise la care inevitabil ciocăneşti cu sfială. Dar numai dacă eşti norocos! În rest, birocraţia, timpii mari de aşteptare, documentele întocmite incorect, costurile mari pe care le presupun orice adeverinţă, aviz, certificat, plus extraordinar de multele divergenţe legate de acţiunile de inspecţii sau verificare … nu cred că vom scăpa vreodată de ele. Sau nu prea curând, nu în timpul vieţii noastre. Ce mai!, sunt probleme multe, mari, complexe a căror rezolvare implică un număr enorm de oameni, fie din faţa, fie din spatele ghişeelor, birourilor, uşilor, pereţilor de sticlă sau vrafului de dosare.

De aceea, 60 de zile… să fim serioşi! E frecţie la picior de lemn sau o altă modalitate de a arunca praf în ochi. Campania aceasta, şi de ar fi permanentă, cred că i-ar trebui zeci de ani ca să vedem un prim şi concret rezultat!




Categorie articol: 

Comentarii